Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

vineri, 30 decembrie 2016

...






Terorist periculos, sau... doar un tânăr ceva mai... nervos?

Cam asta ar fi întrebarea.

Care se adaugă, cu voia ta, cititorule, următoarelor, formulate de astă dată de către Onorata Instanţă:

Ce sentiment vă aduc acele execuţii? V-a plăcut?”

V-aţi simţit răzbunat?”

Întrebări care, mărturisesc, mă cam pun pe gânduri... două dintre acestea fiind, primul: că ele par a trăda mai degrabă un soi de pseudocuriozitate stereotipă, domnul Judecător având bănuiesc, gata confecţionate răspunsurile, şi al doilea: că dumnealui posedă poate, o prea bună impresie asupra propriei înţelepciuni şi a abilităţii domniei sale de a... citi oamenii dintr-o singură privire, aşa, aproape instantaneu, după ce s-a uitat la ei doar pentru câteva secunde.

Practic, citind... recitind de fapt, de mai multe ori aceste trei întrebări, încep să capăt tot mai pregnant, dacă nu convingerea fermă, măcar impresia, că în acea sală de judecată au avut loc doar, pe de o parte, un scurt exerciţiu de retorică... uşor ruginită şi foarte puţin revelatoare, iar pe de alta, o flexare inutilă, dizgraţioasă şi intimidantă, chiar penibilă aş risca, de biceps a justiţiei, o încordare numai aşa, în gol, de... probă, a potenţei judecătoreşti. Şi cam atât, că judecată... ioc!

Altminteri, statul, prin felul în care instituţiile sale gestionează astfel de situaţii, chiar s-ar putea să „izbutească” la un moment dat să îl radicalizeze pe acest tânăr şi să facă din el un atentator cât se poate de real, de autentic, de capabil ca într-o zi, să se arunce în aer lângă mine la metrou sau în staţia de autobuz. Constatare ce mă duce cu uşurinţă mai departe la o alta, destul de plauzibilă cred eu şi ea, anume aceea că în condiţii... „optime”, societatea (a se citi, noi) chiar ar fi în stare să transforme un om normal într-un... ucigaş. Într-un atentator... într-un soldat spălat pe cortex... sau într-un judecător care fie judecă în goana calului, fie nu o face deloc, reuşind astfel fără prea mare efort, ea, societatea, ca pe unii dintre noi să-i înverşuneze prin însăşi înverşunarea ei oarbă şi ineptă, prin însăşi nebunia ei, prin teama ei prostească şi prin superficialitatea ei. Prin, până la urmă, ignoranţa ei, prin ignoranţa... noastră.

Mai jos, un alt mic... şah lingvistic. O altă probă de dialectică de gostat.

Aţi declarat că o urâţi pe mama dumneavoastră.

...

Contrar religiei?”

...ăăă', păi, don' Jude, dacă-i p'-aşa... şi ne apucăm de-acu' s-o ardem religios... na! că am şi io vreo câteva:

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Deuteronom 6:5

Dvs. o faceţi? Reuşiţi? Vă iese? Sau... măcar... credeţi cât de cât, în Dumnezeu?

Altfel, sărind din retorica ieftină şi intrând un pic în miezul problemei, vedem lesne că acest totul, nu îl poţi vărsa decât într-o singură direcţie. „Cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”, nu-l poţi iubi pe Dumnezeu, decât dacă ţi-ai început deja drumul către sfinţenie, ori în cazul de faţă, iertat să-mi fie, dar chiar nu prea pare a fi... cazul. Cât despre ideea de a iubi un singur lucru, doar un singur lucru, ei bine, în situaţia omului obişnuit, o analiză sinceră, adâncă şi atentă, relevă că de cele mai multe ori, acest unic obiect al adoraţiei, îl poate constitui doar... sinele – probabil ca rod firesc al egoismul animalic din om (o chestiune, până la urmă, nu cu totul blamabilă).

Sau, poftim, jucaţi-o p'-asta, Onorată Instanţă!

Să iubeşti, dar, pe Domnul Dumnezeul tău şi să păzeşti întotdeauna învăţăturile Lui, legile Lui, rânduielile Lui şi poruncile Lui.

Deuteronom 11:1

...cele scrise, de bună seamă, cu dreapta omului, şi care la fel ca şi o parte dintre legile după care lucraţi chiar dumneavoastră, nu de puţine ori se remarcă printr-o ambiguitate cel puţin contrariantă. Ca să nu zic de-a dreptul paralizantă, în unele situaţii.

...şi mai am.

El a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

Luca 10:27

N.B.: „şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”...

Vedeţi, domnia voastră, eu cred că exact aici este şi schepsisu', poate că oamenii ceva mai speciali, adică aceia care nutresc o simpatie ceva mai pronunţată pentru cel oprimat, pentru cel slab, pentru cel aflat la pământ, cei care prin asta, se pot lega ceva mai strâns de el şi de suferinţele lui, aceşti oameni, care posedă o sensibilitate aparte, simt un pic mai altfel pulsul societăţii, percep cu o acuitate ceva mai mare nedreptăţile ei, arbitrarul, nebunia ei. Iar asta îi face să caute câteodată a pune mâna pe câte o ghioagă, spre a-şi apăra cu ea aproapele. Ceea ce mă face să bănuiesc că în alte condiţii, şi desigur sub alte auspicii, acest băiat ar fi putut la fel de bine, să fie un excelent pompier, un paramedic dedicat sau un bun şofer de ambulanţă. Ori, că şi asta este la fel de plauzibil, unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai lui... Che Guevara. Sau ai Sfinţiei Sale, ai domnului Arsenie Boca, iar în locul imaginilor cu decapitări, despre care se tot scrie prin presă, ar fi postat cu aceeaşi fervoare pe Facebook, citate kilometrice din Cărarea Împărăţiei. Ori din Filocalie.

În egală măsură, la fel de verosimil ar putea fi, şi să ne găsim în faţa unui... simplu tânăr teribilist. A unui tânăr şi a grozavei sale fronde. A dorinţei sale teribile de a se lua de piept cu lumea, cu viaţa. A unui tânăr care neştiind nici el ce lucru neghiob caută, ar vrea să simtă în palmele sale, pentru câteva secunde, oţelul rece al unei arme. A unui tânăr care... pur şi simplu, visează.

Făcând aici o paranteză, eu pe la opti'şpe ani îmi şi făcusem planuri că dacă nu iau bacalaureatul, mă duc la sârbi să mă înrolez, aşa că...

De aia, privind lucrurile şi astfel, parcă îmi vine mai curând a spune că nimeni nu se poate hazarda deocamdată la a face prognoze pe termen lung cu privire la acest băiat, să spună de pe acum, în atari condiţii, că acest tânăr, ne va arunca pe toţi în aer, cu prima ocazie. La fel cum probabil, tot la fel de nechibzuit ar fi şi să pariem că odată ajuns acasă, el se va apuca de filatelie, de lecţii de şah, sau de construcţia de diorame, şi va lăsa deoparte pentru totdeauna site-urile cu decapitări şi cu aşa-zise tehnici de luptă.

Dumnezeu... sau, mă rog, aici, Allah ştie! Ori poate că nici El.

Dar dacă am trece peste toate aceste presupuneri, dacă am privi totuşi ceva mai atent, şi dacă am cugeta mai adânc, mai profund, am vedea că în realitate, acest tânăr, probabil ca atâţia alţii din ţara asta (şi nu numai), îşi are problemele lui, îşi are speranţele lui, îşi are dezamăgirile, visele şi frustrările lui.

...şi aproape zero perspective.

Să fie aruncat după gratii şi uitat acolo pentru treizeci de zile?

Ştiu şi eu, o fi chibzuit?...

...oricum, pare-se, un răspuns a fost deja dat. L-au dat cei competenţi. L-au dat DIICOT-ul, Judecătorul... Ce rost mai au deci alte întrebări? Ce sens ar mai avea alte dileme, alte... angoase?

Sau, alte presupuneri?...

Cum ar fi acelea că...

...poate că odată cu trecerea anilor, mintea-i acum tânără şi încă crudă, s-ar mai coace, şi va deveni la un moment dat aptă, dimpreună cu sufletul său, să-l facă a descoperi şi singur, că atât în Coran cât şi în Biblie, coexistă laolaltă, atât învăţături de o rară şi aleasă înţelepciune, cât şi inepţii atât de mari, încât depăşesc cu mii de mile până şi drumul de la Craiova pân' la Mecca. Şi tot atunci şi-ar putea reaminti şi că, cel puţin după ştiinţa mea şi sper să nu mă înşel, Bismillah al Rahman al Rahim înseamnă... „în numele lui Allah, cel Milos şi Milostiv”.

Poate, cu puţin noroc, va reuşi să înţeleagă şi singur într-o bună zi, sau ajutat doar de Allah, de mintea şi de sufletul lui, că atât domnul Mahomed, cât şi domnul Moise (asta ca o minusculă paranteză), au reuşit printr-o parte a scrierilor dumnealor, să-i facă un PR atât de îngrozitor lui Dumnezeu, încât milenii întregi îi vor trebui de acum încolo omului ca să îl poată căuta în tihnă şi cu totul lipsit de primejdii, şi să se apropie cu adevărat de El. Mai mult, să o mai facă şi dincolo de orice dogmă, dincolo de orice manipulare – pur şi simplu, numai aşa, doar cu mintea şi cu sufletul său. Căci dacă vom continua să trăim cu impresia că Dumnezeu, sau Allah, ori Iahve dacă ţineţi cu tot dinadinsul, i-ar fi putut cere vreodată, cu adevărat, omului, ca acesta să-şi lapideze semenul pentru un, până la urmă, banal adulter, dacă avem cumva convingerea că Dumnezeu ţine cursuri de gastronomie, spunându-i omului ce anume să mănânce şi ce nu, ori dacă avem impresia că Dumnezeu este interesat de vestimentaţia preoţească sau de felul în care se împarte prada de după luptă, atunci...

...atunci, ce să zic?! să mă ierte, da', hai fuguţa la loc, înapoi în copăcel, de unde, zice-se, s-a coborât demult maimuţa!

Că aceşti doi oameni trebuiau, unul să întemeieze o ţară (domnul Moise), iar celălalt (domnul Mahomed) să preia frâiele unei mulţimi dezordonate şi haotice şi să o organizeze, că dumnealor erau practic promotorii unor idei reformatoare în acele vremuri, şi că pentru a înfăptui ce şi-au propus, au trebuit să uzeze de... Dumnezeu a spus... Dumnezeu a hotărât... Dumnezeu o cere imperativ, acum, asta este situaţia. Ce s-ar fi putut face altfel atunci? Sau ce s-ar putea face altfel acum?!

Revenind însă la băiatul nostru, poate, tot aşa, cu timpul, tot colindând de colo colo pe internet, ar afla într-o bună zi, şi că mizeriile alea cu decapitări sunt de fapt nişte abjecţii absurde, parte dintre ele, componentă a unui jeg de-i mai zice şi război psihologic, şi că nu tot ce apare pe net, la fel ca de altfel nici tot ceea ce se dă pe teveu', reprezintă cu necesitate şi ceva util sau sănătos la cap.

...ceea ce nu înseamnă, asta ca să nu dăm acum apă la moară celorlalţi extremişti ai gândirii, că internetul sau televiziunea ar trebui de azi cenzurate, închise, sau mai ştiu eu în ce fel mutilate. În fond, fiecare om are creier în cap şi prin urmare, dreptul de a judeca şi singur pentru sine. Facă deci fiecare după cum consideră el de cuviinţă!

Şi spunând acestea, am să închei aici, tot într-o notă religioasă, şi tot cu mici citate de prin Biblie, mai exact de prin Vechiul Testament, scriere la care şi domnul Mahomed mai face pe alocuri referire şi pe care, cel puţin aceasta a fost impresia mea, o apreciază şi o susţine într-o oarecare măsură, aspect desigur mai puţin cunoscut, sau, recunoscut de publicul larg, unele care mie cel puţin, îmi sunt tare dragi şi care îmi par pline de gândire... şi de simţire.

Iată-le deci, şi judecă-le singur, chiar tu, cititorule.


Încetează, fiule, să mai asculţi învăţătura, dacă ea te depărtează de învăţăturile înţelepte. -

Proverbele 19:27

şi...

Două feluri de greutăţi şi două feluri de măsuri, sunt o scârbă înaintea Domnului. -

Proverbele 20:10


...la dernière, pour vous, monsieur le Juge.


P.S.

Ceva îmi spune totuşi, că din păcate, toate aceste gânduri, toate aceste, hai să le zicem, posibile mici revelaţii pe care le-ar putea avea cândva acest tânăr, au să sfârşească ori sugrumate printre gratiile arestului, ori sufocate sub stigmatul pe care cetatea are să i-l aplice cu nespusă generozitate atunci când va fi repus în libertate. În locul lor însă, ar putea să se nască... altele. 

Nocive foarte.




Citatele din Biblie folosite în această postare, îşi au, este adevărat sub o uşor altă formă, corespondentele în Coran.

joi, 29 decembrie 2016

Viitorul sună...
...cum vrea muşchii lui

Dacă înfruntarea durează doar câteva secunde, sau câteva minute, cât ţine de regulă o încăierare clasică, atunci într-adevăr, evaluarea stării curente a adversarului, s-ar putea dovedi suficientă tranşării favorabile a disputei.

Dacă în schimb, lupta anunţă să se întindă pe o perioadă ceva mai lungă de timp, atunci, evaluarea potenţialului acestuia, devine chestiunea cheie.

Cum însă potenţialul este un concept ce implică în chip inevitabil viitorul, şi cum acesta din urmă este o ghicitoare atât de greu de dezlegat până şi pentru cele mai luminate minţi ale umanităţii, dacă vom mai adăuga şirului de inconveniente şi constatarea că în orice confruntare, orice pas greşit poate duce la o usturătoare, şi de cele mai multe ori, ireparabilă înfrângere, atunci, de bună seamă, va deveni din ce în ce mai limpede chiar şi pentru cei mai lenţi la cugetare dintre noi, că de fapt, cel mai cuminte este ca lupta să nici nu aibă loc. Ca ea să nici nu înceapă vreodată.
Ideea transmisă, gândul comunicat, împărtăşit semenului, ca şi poezia bănuiesc, trebuie să fie un fel de trecere, de transvazare, de trecere a unei substanţe dintr-un cuget într-altul. Dintr-un suflet într-altul... dintr-un om, în alt om.
Pe unii ne-a făcut Dumnezeu, pe alţii, dracul, iar pe restu', maimuţa. Na! acu' e toată lumea mulţumită???
Dacă ţi l-ai făcut prieten prea uşor, atunci să ştii, la fel şi-l poate face şi adversarul tău.

miercuri, 28 decembrie 2016

Să nu te îndoieşti nicio clipă! Dacă tu ai gândit-o, şi nu eşti cumva vreun geniu, atunci, aproape cu siguranţă, a făcut-o şi celălalt.

marți, 27 decembrie 2016

Două nemăsurabile dureri

Spune-i doar ce vrei tu să audă. Vorbeşte-i despre glorie, despre onoare, despre patrie. Vorbeşte-i, vorbeşte-i încontinuu. Învăluie-l cu nebunia ta, cu vârtejul tău nesfârşit de vorbe goale, de cuvinte seci!

Vorbeşte-i, vorbeşte-i despre datorie, despre strămoşi, despre libertate, despre valori, despre... Vorbeşte-i despre ce vrei tu. Numai atât, s-o faci necontenit. Să-i turui la nesfârşit. Umple-i mintea cu demenţa şi cu nevrozele tale. Mâzgăleşte-i sufletul cu funinginea din pieptul tău cel găunos, cu cenuşa fostului tău suflet. Hai, fă-o! Fă-l să vadă pretudindeni numai duşmani, numai pericole, numai... moarte.

Pune-i apoi o armă-n mână, aruncă-l la repezeală într-o uniformă, flutură-i de două ori drapelul pe deasupra capului, şi trimite-l să... civilizeze, să... elibereze lumea.

Grăbeşte, însă! Nu-i vreme de pierdut, căci la mii de kilometri, un altul vorbeşte altuia, la fel ca tine. Despre voinţa Celui de Sus, despre... glorie, despre onoare, despre patrie. Vorbeşte, vorbeşte-ncontinuu. Învăluie cu nebunia lui, cu vârtejul său nesfârşit de vorbe goale, de cuvinte seci, o altă minte... un alt suflet.

Apoi îl încinge cu o centură de explozibil şi-l trimite să dea piept cu cel ce tu-l trimiţi.

Aşa ajunge-vor la ceasul hotărât, faţă în faţă, ca două oglinzi ce-şi vor reflecta una într-alta goliciunile, doi... foşti oameni. Două... nemăsurabile dureri.
Cel mai rău

- Cel mai rău e să îţi ia Dumnezeu picioruşele, şi să nu te mai poţi duce singurel nici măcar până la veceu.

Zici tu?...

...

Auzi, da' dacă ţi-ar lăsa picioruşele, şi ţi-ar lua în schimb mânuţele, ca să nu te mai poţi şterge singur la poponeţ, crezi că ţi-ar fi mai bine?

-...?

*

Cel mai rău este aşadar (sau ar putea fi), să...

...pici un examen, să te doară o măsea, să-ţi apară un coş pe faţă în seara primei tale întâlniri, să fii condus de tâmpiţi, să fii tu însuţi un tâmpit, să-ţi ia foc casa, să ţi se usuce o muşcată în ghiveci, ş.a.m.d.

...şi nu în ultimul rând, poate cel mai rău şi mai rău, ar fi să trăieşti cu impresia profund absurdă că ştii tu mai bine decât aproapele tău, ce este cel mai rău pentru el.
Mâine ar putea să-ţi pară greşit ceea ce astăzi crezi a fi corect. Iar poimâine, te-ai putea întoarce iarăşi la ceea ce considerai drept just până mai ieri.

Cu toate astea, nu de fiecare dată putem numi nestatornicie tot acest baleiaj, ci, dimpotrivă, uneori el ar putea reprezenta chiar semnul învăţării, al primenirii minţii tale.

marți, 20 decembrie 2016

Esenţial este... Dumnezeu. Esenţial este firul de iarbă. Esenţial eşti tu, esenţial sunt eu... Esenţial este totul.
Un om care vorbeşte limba bunului-simţ


<<Judecătorul face o analiză a contextului în care Secureanu a comis faptele şi explică de ce doctorul trebuie arestat. “Pe fondul crizei economice din ultimii ani, veniturile membrilor societăţii au scăzut concomitent cu o recrudescenţă a fenomenului infracţional, în special a fenomenului corupţiei, ceea ce impune intervenţia fermă a autorităţilor statului pentru a împiedica şi alte persoane aflate mai ales în poziţii publice de conducere să apeleze la o astfel de modalitate facilă de a-şi asigura venituri suplimentare necesare atât traiului zilnic cât şi unor cheltuieli de lux pentru ei sau apropiaţii acestora”, se mai arată în motivare. >>

Chapeau bas, monsieur Juge!
2017
...sau previziunile lu' tata Omida

2017... va fi, bineînţeles pentru cei ce îl vor mai apuca, dacă ar fi să dăm crezare spuselor domnului Coluche, un celebru şi foarte îndrăgit umorist francez al anilor optzeci, şi dacă le-am mai aduce puţin din condei astfel încât să se brodească pe realităţile noastre prezente, un an bun. Nu la fel de bun ca 2016, este adevărat, însă unul cu certitudine mai bun decât va fi 2018.
Absurd...
da', absurd rău de tot, neică, nu aşa...


Păi dacă tot ne-am pus pe treabă, hai să dăm planeta cu totu' în judecată, că la urma urmei, ea e cea mai vinovată. Căci nu-i aşa, dacă n-ar suporta sărăcuţa pe scoarţa-i multimilenară, toţi abominabilii, toţi zevzecii şi toţi calicii Căii Lactee... atunci...

Sau şi mai bine, haideţi să-l dăm pe însuşi domnul Columb, că de n-ar fi descoperit domnia sa, America...

Sau... să-i dăm în judecată pe întemeietorii oraşului Orlando?

Ori pe Dumnezeu?

Ori pe noi, pentru propria noastră tâmpenie?!... sau pentru lăcomia noastră stupidă, oarbă şi absurdă?!

De fapt, aproape că nici nu mai contează cu cine ne vom judeca până la urmă, şi pentru ce anume, cu cine ne vom bate şi de ce, cu cine ne vom scoate ochii, cu unghiile, din orbite, ca sălbaticii. Important este numai să ne luptăm, să fim tot timpul antrenaţi... să ne menţinem... tonusul evolutiv, iar la final, desigur... să învingă cel mai bun, să... prevaleze cel mai bine adaptat.

La judecată, deci! La judecată şi la rug!

Apoi... la bancă!

joi, 15 decembrie 2016

Domnule dragă, problema dumitale principală, pare a fi aceea că prezinţi o predispoziţie anormal de accentuată spre a gândi... poate... un pic prea mult, dacă mă înţelegi ce vreau să zic.

Bunule domn, vă mărturisesc deschis, am remarcat că şi dumneavoastră împărtăşiţi această... hai să-i spunem... mică meteahnă. La care, cu tot respectul, mă văd nevoit să adaug că domnia voastră o mai faceţi şi înspăimântător de execrabil.

...dacă înţelegeţi ce vreau să zic.
Pescarul pune meticulos momeala în cârlig, îşi întinde cu răbdare plasele, şi apoi, într-o linişte deplină... aşteaptă. Şi aşteaptă. Şi iar aşteaptă. Şi din nou aşteaptă. Iar dacă nu se va-ntâmpla să treacă pe-acolo cumva vreun peşte orb, lacom sau tâmpit, tot aşa are să aştepte dragul de el, până la Judecata de Apoi.

miercuri, 14 decembrie 2016

100%... civilizat, de astă dată

...de unde am putea trage îmbucurătoarea concluzie că dacă ne-am strădui puţin, am reuşi până la urmă să o facem şi omeneşte. Fără băşini, şi mai presus de toate, fără beţia uniformei şi a Carpaţi-ului din toc.

Simplu şi civilizat.

Aşa cum s-a dovedit a fi (cred eu) dialogul pe care l-am purtat azi cu domnul poliţist de la Secţia 7, care a venit să discutăm despre sesizarea făcută de mine cam acum o lună şi prin care reclamam faptul că vecinu' de deasupra se apucase de câteva săptămâni să joace un fel de darts nesimţit şi teribil de enervant pe tavanul băii apartamentului în care locuiesc, tavan în care a înfipt cu o măiestrie de campion mondial, trei pete atât de reuşite, încât am fost nevoit să le scot cu tot cu vopsea şi cu tencuială, ajungând pe alocuri cu atelierul de sculptură până la placa de beton. Dar, mă rog... asta ar fi o cu totul altă chestiune.

Important este, ca să revin, că se poate deci şi omeneşte. Fără aere de mare comisar şi fără ifose de vedetă deranjată de la masă.

La obiect şi cuviincios, domnul poliţist mi-a explicat demersurile făcute de Poliţie, eu mi-am expus la rândul meu punctele de vedere, am dat o declaraţie, am mai discutat preţ de câteva secunde, ne-am spus apoi politicos la revedere unul altuia, dânsul s-a întors la treburile domniei sale, eu la ale mele, şi cam asta a fost tot.

Repet: Simplu şi civilizat.

Este adevărat că dacă fac la final un calcul elementar, ca un împătimit al statisticii ce mă aflu, că mie aţi văzut, îmi cam place... cu calculele, un poliţist la trei miliţieni (potrivit recensământului din postarea „100% miliţienesc” – atunci având de a face cu trei astfel de... entităţi) ar face cam unu pe patru... cam 0,25 adică, respectiv vreo... fünfundzwanzig prozent. Ceea ce în viziunea mea, este adevărat, una care din nefericire mai păcătuieşte câteodată parcă printr-o prea exagerată exigenţă, e cam subţirel. Cu toate astea însă, reprezintă, suntem obligaţi să o recunoaştem deschis, un pas înainte, făcut într-o direcţie bună, pas în faţa căruia mă înclin cu cea mai sinceră stimă.

...şi cu o vagă umbră de speranţă.
Viitorul aparţine...

Viitorul aparţine nenumăratelor tentative eşuate de a-l prezice.

marți, 13 decembrie 2016

Cele mai aprige antipatii se nasc adesea din cele mai calde şi mai sincere simpatii.

...din acelea trădate.
Cărarea neumblată, o umplu mărăcinii.

La fel se întâmplă cu orice drum bun pe care o apucă omul la un moment dat, dar pe care după o vreme, dintr-un motiv sau altul, acesta alege să nu îl mai urmeze. El începe să fie acoperit de mărăcinii uitării, începe să se închidă în urma paşilor săi, precum cărările strâmte şi misterioase ale unei jungle.

Apoi?!...

Apoi, fericirea de a fi făcut alegerea corectă, sau, dimpotrivă, regretul stins şi tardiv al (cel puţin) unei vieţi irosite.

luni, 12 decembrie 2016

Unul dintre cele mai mari obstacole în calea libertăţii l-ar putea constitui cred, teama – teama că libertatea celuilalt i-ar putea dăuna libertăţii tale. Acea teamă pe care o simţi ca pe ceva... difuz, neprecizat, că de îndată ce semenul tău îşi va fi lepădat lanţurile, va căuta mai apoi cu orice preţ să ţi le pună ţie, să te aducă pe tine în poziţia de sclav, în aceea de om încătuşat.

Astfel, oricărei virtuale tresăriri de omenie, oricât de mici, a sufletului tău, „raţiunea” îi va opune mecanic şi brutal, de-acum atât de consacrata „învăţătură”...

„...aşa-s făcute lucrurile, aşa e de când lumea. Tot timpul pe faţa pământului vor trebui să fie şi sclavi, şi sărmani, şi... victime. Aşa că mai bine, lasă prostiile şi vezi-ţi de ale tale. Caută să nu devii tu, unul dintre aceşti nefericiţi. Caută să nu fii tu la un moment dat, unul dintre ei, unul dintre... sclavi... unul dintre sărmani... una dintre... victime...”

vineri, 9 decembrie 2016

S-ar putea ca până la urmă, sărăcia să nu fie nimic altceva decât un fel de economie prost înţeleasă, şi şi mai prost aplicată, de către cel puternic şi bogat, pe pielea celui slab şi desigur... sărac. Ar putea constitui aşadar, un soi de „banal” exerciţiu de imaginaţie (bolnavă) al celui tare, un fel de experiment de laborator desfăşurat într-un spaţiu ceva mai amplu – în cel al societăţii spre exemplu, în care de această dată locul şoarecelui acela mare, alb şi cu coada foarte lungă, ar fi luat de către om, de către simplul cetăţean. Mai precis, de către cetăţeanul... sărac.

joi, 8 decembrie 2016

Voi să-mi spuneţi


Primo: 4,9% nu înseamnă chiar patru la sută, ci vreo cinci.

Secundo: O fi mult, o fi puţin?

Păi, depinde.

Dacă din o sută de cife de beton, furi cinci, atunci este enorm. La fel, dacă furi cinci televizoare dintr-un depozit în care se mai află alte nouăzeci şi cinci, şi o mai faci, să zicem, şi pe timpul nopţii, ca să fie furt calificat... atunci, în neplăcuta situaţie în care nu eşti ruda vreunui şmecher, asta ar preţălui cam de la unu la cinci ani.

Pe de altă parte însă, dacă am privi lucrurile cu ceva mai multă îngăduinţă, dacă am fi ceva mai... open-minded, atunci am putea stabili cu destulă certitudine că cinci la sută ar reprezenta doar jumătatea goală şi pesimistă a unei şpăgi decente, sau o indexare de tot căcatul dacă am raporta-o la pensia microscopică a unui fost tractorist de la C.A.P. Lunguleţu.

Aşa că... parcă nici eu nu ştiu ce să mai cred... o fi mult, o fi puţin? Habar n-am, voi să îmi spuneţi.

marți, 6 decembrie 2016

Nobleţea, atunci când nu reclamă niciun sacrificiu din partea celui ce o manifestă, decade într-un fel de exerciţiu ieftin de imagine, într-un soi de simulare a omeniei, situaţie în care, după mine, mai potrivit ar fi ca ea să nici nu mai fie numită astfel, ci... pseudonobleţe.

duminică, 4 decembrie 2016

Necazurile omului încep şi se sfârşesc odată cu el.
Gura lumii...

Atunci când doi zic că eşti beat, n-ar fi rău să începi a-ţi pune unele întrebări. Cu toate astea însă, nu te grăbi să te duci la culcare – aşa cum atât de imperativ o cere vechiul nostru proverb.

Oameni cu mult mai înţelepţi şi mai trecuţi prin viaţă decât suntem eu şi cu tine, dragă cititorule, au demonstrat dincolo de orice dubiu, că nu întotdeauna superioritatea numărului minţilor angrenate în procesul de gândire constituie neapărat şi o garanţie a calităţii acestuia. Ba, dimpotrivă, uneori, am putea afirma tocmai opusul.

...şi nici în ceea ce priveşte percepţia, lucrurile nu stau mai bine.

Prin urmare, măcar din curiozitate, dacă nu şi din alte motive cu mult mai temeinice, (din respect de sine, din respect pentru adevăr, ş.a.m.d.) înaintea oricărei alte dezbateri, dar mai presus de toate, înaintea întreprinderii oricărei alte acţiuni, cere-le politicos... o fiolă. Fă un test de alcoolemie. Aşa... pur şi simplu. Pentru orice eventualitate, cum s-ar spune.
Culmea ghinionului

Pare-se că trăim, în chip fatal, într-o lume în care musai să-i meargă omului şi mintea şi pumnii, căci este aproape de domeniul evidenţei – odată privat de oricare dintre aceste două mecanisme vitale, el este pus în mare încurcătură. Încurcătură din care nu l-ar mai putea scoate decât o pereche de picioare iuţi ca fulgerul.

În eventualitatea în care, culmea ghinionului, şi acestea ar lipsi, atunci, ei bine, realist judecând, nu i-ar mai rămâne decât să se roage pentru o cârcă de duritatea oţelului şinei de cale ferată, cu care să preia voiniceşte şi pe de-a întregul, multiplele şi extrem de variatele încărcări generate de părerile şi de pretenţiile semenilor săi.

joi, 1 decembrie 2016

100% miliţienesc

Marşând de la bun început pe ideea că fiecare dintre voi, bunii mei cititori, puteţi distinge relativ lejer între poliţişti şi miliţieni, am să vă spun că voi scrie în cele ce urmează exclusiv despre cei din urmă. Despre ei, şi mai cu seamă despre apucăturile de oameni ai cavernelor pe care le manifestă o parte din dânşii, sau, şi mai punctual, am să fac un mic pas înainte de sub umbra anonimatului autoimpus şi am să scriu...

Întâia epistolă sobornicească a lui Bogdan către miliţieni

În ciuda faptului că eram la curent cu bunele maniere care cereau, într-o totală antiteză cu orice regulă elementară de igienă, să nu te descalţi atunci când intri într-o casă străină, în ciuda acestui fapt zic, pur şi simplu nu puteam accepta cu niciun chip ideea ca jegul pe care mi-l aduceaţi voi pe tălpi de afară, dimpreună cu alţi microbi, să-l duc eu în aşternuturile patului în care dormeam, aşternuturi pe care nu le spălam desigur, nici cu detergent donat de la Crucea Roşie şi nici cu dezinfectant dăruit prin mila Secţiei 7 de Poliţie.

Ăsta a fost principalul motiv, suficient de rezonabil în viziunea mea, pentru care v-am rugat să vă descălţaţi în hol, căci după umila mea părere, deşi încă o dată o spun, constituie o excepţie de la etichetă, atunci când intri într-o casă de om şi vezi că pe covor sau pe mochetă nu se târăsc nici râme, nici şerpi, nu sunt nici căcaţi de urs, şi nici nu sunt instalate capcane pentru vulpi, pentru jderi, sau pentru alte animale sălbatice, sănătos (mai ales la cap), ar fi să te descalţi.

Altminteri, fireşte, cei mai rudimentari dintre noi s-ar putea la o adică şi culca încălţaţi. Ba, ar putea chiar plusa, şi s-ar putea culca laolaltă cu restul dobitoacelor de prin gospodărie, în aceeaşi încăpere, pe rogojini sau, în funcţie de preferinţele fiecăruia, direct pe pământul gol. Toată lumea, claie peste grămadă – copite, bocanci, gheare, potcoave, toate căpiţă, toate la un loc. N-ar fi drăgălaş?

Şi făcând aici o paranteză răutăcioasă, aproape că aş risca să îţi ofer o cotă de cinci, la un pariu pe care l-aş pune cu tine că nu te situezi cu mult prea departe de acest fel de a judeca, devreme ce rugăminţii mele ai găsit potrivit să-i răspunzi cu minuscula şi atât de enervanta frază...

dacă am sta să ne descălţăm la fiecare...”

Atunci, judecând după tonul tău înţepat şi realizând în bună măsură cam cu ce fel de oameni voi avea de a face, v-am rugat, pe tine şi pe colega ta, să-mi lăsaţi câteva minute să pot strânge covorul din sufragerie, şi ca odată cu el să le strâng şi pe celelalte, spre a face cărare înălţimilor voastre miliţieneşti până în baie, acolo unde vă invitam să vedeţi una bucată tavan făcut muci de vecinul de deasupra. Pentru că de fapt, de asta vă chemasem. Nu pentru că aş fi nutrit vreo simpatie aparte pentru voi şi nici pentru că aş fi simţit miercuri seara nevoia arzătoare de a face conversaţie elevată cu necunoscuţi, înghesuit incomod între chiuvetă şi maşina de spălat.

Discutasem deja în prealabil vreun sfert de oră, în jurul orei 16:15, cu un alt coleg de-al tău şi remarcasem încă de atunci, pe lângă gravele carenţe din sistemul vostru de recrutare a personalului, accentele cehoviene ale gândirii lui, fracturile sale logice şi mai ales fusesem pus la curent cu faptul că îmi permisesem impietatea de a-l... reţine de la masă. Prin urmare, toate astea, nu-i aşa, nu prea aveau darul de a-mi promite o interacţiune civilizată cu voi.

Acum, întorcându-mă la (foarte neplăcută) vizita voastră, lăsând la o parte faptul că strângerea covoarelor a durat ceva mai mult decât v-ar fi luat vouă să vă descheiaţi şireturile, să vă descălţaţi, apoi, la plecare să vă încălţaţi şi să vă legaţi şireturile la loc (asupra ultimelor două operaţii s-ar putea totuşi să mă înşel), trecând cu aceeaşi bunăvoinţă şi peste faptul că aţi privit în cea mai desăvârşită bătaie de joc plafonul, şi faptul că mai mult timp am petrecut eu trăgând de preşuri şi de covoare decât aţi petrecut voi... „constatând”, trecând aşadar peste toate astea, ei bine, peste următorul fapt, cu toate eforturile, pur şi simplu nu mai pot trece.

Dacă veţi recurge, atât tu cât şi colega ta, la un facil exerciţiu anamnezic, (staţi liniştiţi că nu e înjurătură) în timp ce ridicam unul dintre picioarele recamierului spre a scoate covorul de sub el, preţ de câteva clipe mi-am întors privirea către voi. Să vă văd reacţiile. Să văd dacă de sub cozoroacele „caşchetelor” voastre se iţeşte vreo privire de om, dacă pe chipurile voastre se citeşte vreo umbră cât de mică de respect faţă de bunul altuia, faţă de casa unui străin. Să observ vreo fărâmă de simţire care să iasă din voi şi care să vă împingă să spuneţi măcar în ultimul moment, „nu, mai bine lăsaţi, nu este nevoie, haideţi că ne descălţăm noi”.

Canci, evident, Ministeru' nu angajează nici de la Operă, nici de la Conservator. Însă cea mai de căcat chestie a fost că tu, mândră miliţiancă... zâmbeai. Te uitai la mine cu o privire inexpresivă de caras auriu, şi... zâmbeai.

Vi se pare amuzant, domnişoară?”, a fost întrebarea mea care în neîntrecuta-i ticăloşie, a cutezat să-ţi zguduie cu forţă de pickhammer delicatele timpane şi să-ţi tulbure astfel pentru câteva secunde, inocenta-ţi reverie.

Te-am întrebat apoi pe tine, colegu' lu' colega ta, dacă fac ceva într-atât de haios încât să-i smulgă zâmbete domnişoarei; sau să-i scrijelească stângaci rictusuri pe faţă (pentru că sincer să fiu, încă mă mai întreb şi acum ce a fost chestia aia bizară de pe chipul ei).

Însă tu, omu' legii, ai ţinut să mă asiguri prompt că...

mi s-a părut”

...să încerci să mă convingi obrăzniceşte că avusesem cel mai probabil o halucinaţie. Că avusesem pasămite (şi stai liniştit că nici asta nu-i înjurătură, deşi conţine la final un „te”) un... vis... o... părere. Că mi se păruse că cineva râde de mine ca prostul în târg, în propria mea casă, în timp ce încerc să protejez nişte bunuri, e adevărat, destul de vechi unele dintre ele, însă bunuri de care poate mă leagă nişte chestii, nişte amintiri.

Însă, întâmplare extraordinară, aproape ca un făcut, tocmai când mă pregăteam să închei scârbit acest scurt text, un OM de astă dată, căci se vede treaba, mai există şi din aceştia pe faţa pământului, a venit pe la vreo şase fără un sfert, seara, să-mi citească repartitoarele caloriferelor.

Ghici ce?

La cererea mea, cu nimic mai politicos formulată decât v-am adresat-o şi vouă, acest tânăr s-a descălţat fără nici cel mai mic comentariu, demonstrând printr-un simplu gest, prin respectul pe care el l-a arătat faţă de căminul altuia, prin educaţia, prin caracterul şi prin omenia lui, fără nici cea mai mică umbră de îndoială, că până la urmă omul se autodefineşte prin propriile sale alegeri şi prin propriile sale gesturi, şi că este liber în orice secundă să aleagă ce vrea să fie: OM sau... o... chestie ca tine. Că alege să fie un simplu cititor de repartitoare sau că optează pentru o anumită uniformă, asta importă mai puţin. Esenţial este caracterul celui ce poartă haina, nu ţoala în sine.

AMIN.

...şi pace ţie, frate miliţiene!

luni, 28 noiembrie 2016

De la real la utopie

Nimic mai slab decât unu, nimic mai puternic ca nenumărat.

Aşa stau probabil lucrurile şi cu viaţa, cu omul în general. Un om din şapte miliarde înseamnă până la urmă... 1 / 7.000.000.000, adică... 0,00000000014, adică zero, nimic.

Acesta ar fi realul.

Mai jos... utopia.

Pe de altă parte, şapte miliarde din şapte miliarde... sau hai să zicem şase miliarde şi vreo câteva sute de milioane din şapte miliarde... ar înseamna cu totul şi cu totul altceva.

...dar, fatalitate, această proporţie este cu neputinţă de atins. Sau, chiar dacă, prin nu ştiu ce minune, ea ar fi totuşi obţinută, nimeni nu ar putea garanta că ea s-ar realiza spre a atinge ţeluri nobile, spre a face din acest pământ un loc minunat în care omul să tindă spre înălţător, spre bun, spre frumos şi spre curat.

De aici şi himericul ideilor de solidaritate universală şi de nobleţe general-extinsă la nivelul întregii civilizaţii umane.

Şi aş mai adăuga, de aici şi ghinionul nostru ca specie. Ca să nu zic, nenorocirea.
Un fel de „munca lui Sisif”
sau, experienţe pe sine

Să readuci frecvent inconştientul la nivelul conştientului, să readuci ciclic gestul reflex sub lumina raţiunii şi a sensibilităţii sufleteşti, să îl cizelezi, să îl cureţi de toate bavurile, să îi şlefuieşti toate asprimile, şi astfel înnobilat să îl cobori din nou la loc în automatism. Să transformi din nou în obişnuinţă, de ce nu, chiar în necesitate, o acţiune îmbunătăţită substanţial prin intermediul cugetului şi al simţirii.

...sau, în tot cazul, măcar să încerci a o face.

Ar fi cred, o chestie!

Bună... rea, posibilă... imposibilă, habar nu am. Totuşi, o spun din nou, cred că ar fi o chestie.

vineri, 25 noiembrie 2016

Căderea

Una dintre puţinele căi de vindecare, atunci când omul a ajuns într-atât de animal încât să producă permanent şi sistematic răul aproapelui, nici ea sigură totuşi sută la sută, ar putea fi căderea, sau mai bine spus, transpunerea în rolul celui strivit, atingerea stării celei mai de jos, coborârea până la cea mai de jos treaptă a suferinţei, a umilinţei, a neputinţei. Călăul sub ghilotină. Rocada maxima! Adjudecarea condiţiei de sclav, de obiect al puterii nelimitate a celuilalt.

Atunci, omul ar putea avea... Revelaţia. Atunci el ar putea pricepe, ar putea înţelege în final, ce anume este viaţa. Ce reprezintă ea şi cât de fragilă, cât de unică este.

Poate că tocmai pentru asta, poate că tocmai pentru a ne rearăta din când în când valoarea sa şi a condiţiei umane, marile catastrofe prezintă o oarecare tendinţă de recurenţă – dezastrele naturale (cele care conduc la extincţii masive), curentele de gândire degenerată (Inchiziţia, nazismul, ş.a.), războaiele nimicitoare, etc., ele reprezentând probabil misteriosul mecanism de autoreglare al vieţii, calea pe care ea îşi reafirmă periodic măreţia. Şi de ce nu, felul în care încearcă să ne reîntoarcă la normal, la acceptabil, la... respirabil.

Căci, se vede treaba, omul pare a învăţa mai cu aplecare din contrastele brutale, din evenimentele-şoc trăite nemijlocit, decât din experienţa altora, din cărţi ori de vorbă bună.
Între a gândi şi a-ţi da cu presupusu'

A fost Ceauşescu rău?

Păi, măcar în ultima parte a vieţii sale, având în vedere cozile la care am stat împreună cu bunicii, desele „pene” de curent, caloriferele folosite doar pe post de aplice şi apa caldă la fel de frecventă precum cutremurele de peste cinci grade pe scara Richter, înclin să cam cred că da.

Altfel, dacă m-ar întreba cineva ce părere am despre Putin, despre Trump sau despre Erdogan, habar nu aş avea ce să-i răspund. Nici n-am ars-o cu ei pe la şpriţuri şi nici nu trăiesc prin Rusia, prin State ori prin Turcia, ca să pot da un răspuns cât de cât în cunoştinţă de cauză.

Ceea ce mă face să cred, lăsând la o parte acest succint şi cu totul întâmplător ales exerciţiu de discernământ, că n-ar fi pe de-a întregul lipsit de utilitate ca măcar atunci când priveşte către lucrurile cu adevărat importate, omul să conştientizeze cât mai clar cu putinţă diferenţa dintre a gândi şi a-ţi da cu presupusul.

Cât despre procesul de gândire în sine, mintea omului, este adevărat, nu e un instrument infailibil. Însă tot la fel de adevărat este şi faptul că e mai puţin rău să te înşele a ta decât a altuia.
Ascultă domnule, dar dumitale nu îţi este deloc ruşine?

Nu domnule... îmi este doar teribil de frig şi îngrozitor de... foame. Doar atât.
Îmi vine foarte greu să cred că orbul ar fi nimerit vreodată Brăila, fără să-şi întrebuinţeze serios raţiunea.

joi, 24 noiembrie 2016

Banner-ul meu de... ultras

Mândru că nu mi-am luat diploma de inginer şi categoriile în meserie, cum şi-au luat alţii doctoratele şi stelele de pe epoleţi.”

...păcatu' trufiei, deh, ce să-i faci?!

miercuri, 23 noiembrie 2016

Şi-a spus ştiinţa ultimul cuvânt?

...atunci, nici credinţa nu a făcut-o încă.

Şi cred că poate foarte multă vreme de acum încolo, cele două vor continua să se certe una cu alta, ca două precupeţe furioase în piaţă la Obor.

La fel se întâmplă bănuiesc, şi în cazul oamenilor, care atât timp cât vor avea fizicul diferit de cel al râmei, adică atât timp cât vor purta braţe, terminate fiecare dintre ele la unul din capete cu mâini şi cu degete ce pot, fie apuca şi învârti cu abilitate un par deasupra capului „duşmanului”, fie un pix cu care să scrie, atâta vreme cât trupul omului va fi alcătuit aşa cum este, ei bine, în tot acest timp, el nu va renunţa niciodată la „lupta” lui. La dorinţa de a-şi impune cu orice preţ punctul de vedere, gândirea.

Citius, altius, fortius” ...mai ţineţi minte? Este, se pare, în ADN-ul nostru.
Despre doctrine

Cea mai frumoasă, mai nobilă, şi până la urmă, cea mai de dorit doctrină, este aceea vag schiţată, aceea care fiind atât de fin creionată, te lasă pe tine să îi desăvârşeşti forma, să o completezi, să o întregeşti, şi în final, să îi dai viaţă prin tine. Prin gândurile, prin simţămintele şi prin faptele tale.
La drept vorbind, nimeni nu poate fi constrâns, nici să devină om, nici ticălos. Poate fi, cel mult, îndrumat ori tentat, alegerea însă, la final, rămânându-i aproape pe de-a-ntregul. Cu tot cu roadele ei.

luni, 21 noiembrie 2016

Spirale

Problema cu relele apucături individuale, este că migrează de la om la comunitate cu o uşurinţă fantastică.

Urmările lor, parcurgând de astă dată drumul invers, adică pe acela dinspre societate către individ, itinerar la fel de facil, dacă nu chiar şi mai lejer, se cristalizează în acesta din urmă sub forma aşa-numitei influenţe a factorilor sociali asupra omului, rămânând să colcăie o vreme la foc mic alături de alte tare înlăuntrul lui, pentru ca mai apoi, augmentate cu alte ciudăţenii, să fie transpuse iarăşi în acţiuni orientate către cetate.

Prin această pendulare, ele vor spori în intensitate – atât în individ cât şi în corpul alcătuit de concetăţenii săi, ajungând să semene întrucâtva cu un foc peste care cineva tot toarnă gaz, în neştire.

Astfel se face că în atari condiţii, omul va ajunge să-şi desăvârşească statutul său de om, în mijlocul semenilor săi, aşa cum destul de pretenţios i-o cer adesea, atât unii filozofi cât şi unii conducători, undeva, aproximativ... cam pe la pu&ivară.

...părerea mea.
...fatalitate

Orice mic dezechilibru, nedetectat şi necorectat la momentul potrivit, poate evolua într-o dereglare din ce în ce mai accentuată şi mai deranjantă. Transpusă, această aproape sforăitoare frază, în mecanica societăţii, ea ne-ar putea impulsiona spre o şi mai aprigă vigilenţă. Cu toate astea...

Altfel, până când omul nu va inventa tinereţea şi viaţa veşnice, ca nişte fatalişti ce suntem, ne vedem aproape obligaţi să admintem că declinul şi descompunerea unei cetăţi, reprezintă două prerogative tot la fel de legitime ale ei, pe cât sunt şi revigorarea sau progresul.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Absurdul frumos

Să ajuţi hoţul să îţi care lucrurile în jos pe scări, iar la final, el, ruşinat de fapta lui, să îţi ceară smerit iertare şi să ţi le urce singur la loc în apartament.

Ar fi ceva!

Ar fi probabil un fel de început de... perfecţiune.

vineri, 11 noiembrie 2016

1989, o piaţă, un tanc, două sacoşe şi doi titani ai umanităţii


Hm, Dumnezeu, ştiinţa, ori hazardul, habar nu am, poate că veţi şti voi mai bine să spuneţi cine anume, a reuşit cumva să aducă faţă în faţă, pe câţiva metri pătraţi din acest aproape nesfârşit Univers ce goneşte cu viteze inimaginabile, ce pulsează cu forţe de nebănuit, doi coloşi, doi titani ai umanităţii.

Unul, al simţirii, care cu numai două sacoşe în mâini, însă, este adevărat, şi cu un curaj trecut bine dincolo de orice prag al raţionalului, dincolo de ceea ce noi restul oamenilor... normali, am fi îndeobşte înclinaţi să numim drept limita common sense-ului, într-o anulare aproape definitivă a instinctului de autoconservare, a oprit din marş o întreagă coloană de blindate, şi...

Unul al gândirii. Care la rându-i, prin raţiunea arătată atunci când a ordonat oprirea coloanei, a reuşit să îşi câştige locul binemeritat în Panteonul celor mai străluciţi conducători militari ai lumii. Un adevărat strateg, un luptător desăvârşit şi un soldat care a făcut astfel dovada cunoaşterii, în cel mai amănunţit chip cu putinţă, a ideii de onoare.

Genial!

Divin!

Măreţ!

Câţiva atomi de simţire şi de gândire au reuşit să oprească din deplasarea lor rectilinie şi uniformă, sistematic, mecanic, riguros organizată şi derulată, câteva mii de tone de oţel.

Minunată fizică, domnule! Sincer, asta-i ştiinţa pe care aş vrea eu s-o învăţ... ştiinţa ce i-ar trebui azi omenirii.

Asta, fizică!

Asta... gândire de forţă!