Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

vineri, 29 aprilie 2016

În natură, uneori, se întâmplă ca dintr-un lucru de o urâţenie fără seamăn, să iasă un altul de o nespusă frumuseţe. Fluturele ar fi un bun exemplu în acest sens.

Este drept, cu greu am mai putea găsi un altul.

În ceea ce îl priveşte însă pe om, şi mai cu seamă acţiunile sale, nu cred că ar fi înţelept să ne aşteptăm la minuni similare, mai cuminte fiind să rămânem la cugetările domnului Murphy.
Lumea se împarte între cei puternici şi...

...şi atât.

Lumea se împarte între cei puternici.
Nici în zilele noastre, nu se poate spune că a dispărut cu totul canibalismul din om. E drept, el nu se mai manifestă aşa cum o făcea odinioară, în forma sa brutală, literală.

A îmbrăcat, odată cu trecerea timpului, un veşmânt ceva mai... rafinat, iar asta ne îngreunează întrucâtva posibilitatea de a-l observa.

Dar cu puţină atenţie...
Omenia nu e geometrie, ca să o poţi explica pe larg, să o poţi învăţa prin teoreme, sau mai ştiu eu... să o poţi... desena.

joi, 28 aprilie 2016

Dacă omul îşi caută propria omenie cu lupa ştiinţei, ori dacă o caută printre „valorile civilizaţiei”, atunci, îşi cam pierde vremea, zic eu.

Omenia are ceva primordial în ea, ceva primitiv, şi de aceea cred că ar trebui căutată în lucrurile simple, elementare.
Şarpele din om, întinde mita.

...iar porcul din el, nu va întârzia să o ia.
Personal, nu cred că omul obişnuit va reuşi vreodată să o rupă definitiv cu animalul din el. Asta, doar sfântul o poate face.

Ce poate face totuşi, este să încerce să îl mai îmblânzească întrucâtva, să-l mai domesticească un pic.
Mic exerciţiu economic

Mă întreb cam cât ar costa să instalezi o pereche de bariere la trecerea aia nenorocită peste calea ferată de la Dimieni.

Probabil ceva mai puţin decât au costat, luate la un loc:

1. Cel puţin patru înmormântări;

2. Cel puţin două mobilizări ample pentru intervenţie la locul accidentului, una dintre ele însoţită şi de un elicopter SMURD;

3. Reparaţiile a cel puţin două locomotive.

Şi cu siguranţă ar costa mult, mult mai puţin decât viaţa unui copil

- accidentul de pe 2 Noiembrie 2014 -
Dacă era adevărat că acela ce munceşte, nu duce lipsă de nimic, atunci pământul ar fi fost plin de mineri şi de fierar-betonişti miliardari.

Deopotrivă şi de... politicieni săraci lipiţi.
Pe lumea asta există anumite lucruri, asupra cărora nu ai nici cea mai mică posibilitate de intervenţie.

Acţiunea exercitată de ele nu tolerează nici cea mai mică reacţiune din partea ta.

Sunt lucrurile pe care le suporţi şi atât. Le iei ca atare.

marți, 26 aprilie 2016

Multe dintre lucrurile care ne umplu monitoarele calculatoarelor şi ecranele televizoarelor, ar putea părea unui ochi neexersat, sau unuia adormit de autosuficienţă, doar simple reacţii de frustrare ale unor oameni incapabili să prindă cu minţile lor înguste, complexele mecanisme care guvernează o economie de piaţă, nişte lamentări ale unor persoane care nu au reuşit în viaţă şi care acum sunt invidioase pe succesul celor care au făcut-o.

În realitate însă, acestea sunt manifestări cât se poate de normale şi de legitime ale unor oameni, împotriva unui tip de jaf care ar face până şi codrul cel verde şi des să-şi lepede frunza de ruşine, că nici lotrii din dânsul nu au reuşit, ce au reuşit unii dintre concetăţenii noştri.

Nu este vorba nici de vreun soi de conflict între clase. Nu. Este numai reacţia, cum spuneam normală, pe care o poate avea un om zdravăn la minte, în faţa degenerării de cea mai joasă speţă la care a ajuns pseudo-omul de lângă el şi a nesimţirii acestuia.
Ia să pomeneşti!
...”probă„ de caracter

Punct de plecare...


Păi dacă este adevărat, şi judecând după multe alte lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei, nu văd de ce nu ar fi, atunci...

...atunci, nimic.

Atunci, totul s-ar înscrie într-o notă absolut firească pentru România, o ţară în care orice... cetăţean se poate alătura liniştit altor... cetăţeni, pentru ca împreună, într-un grup ceva mai mare de... cetăţeni, alintat câteodată de către Codul Penal şi cu apelativul de „grup infracţional organizat”, laolaltă cu diverşi angajaţi dubioşi ai anumitor instituţii ale statului, să se poată apuca liniştiţi de furat.

Pentru că dacă este să spunem lucrurilor pe nume, cam despre asta este vorba. Este vorba despre furt. Despre potlogărie. Despre îndoirea vinului, a laptelui, a benzinei, ş.a.m.d., exemplele putând continua la nesfârşit. Repet însă, ea, ca problemă de bază, se reduce la un furt ordinar.

Prin hârtii „zici” că ai făcut, că ai dres, că te-a costat atâta, când de fapt, tu ai făcut un anumit lucru la o calitate şi într-o cantitate net inferioare celor declarate, facturate şi evident încasate, realizând prin asta un profit negru – profit pe care bineînţeles îl împarţi probabil cu alte molii la fel de înfometate ca şi tine.

Atât că, zic eu, ar trebui totuşi să existe anumite limite.

Înţeleg, că eşti hoţ congenital şi că nu te poţi abţine de la a fura din vopseaua pe care tre' s-o-ntinzi pe nişte pereţi de cămin cultural, ori din centimetrii de binder pe care tre' să-i întinzi pe sub stratul de uzură al unui drum, hai, mai treacă-meargă, dar să fii atât de nemernic încât să produci nişte căcaturi care pun în pericol vieţile oamenilor de prin spitale, oameni care şi aşa, mulţi dintre ei au probleme destul de mari din moment ce recurg la aceste „vizite”, atunci, caracterul tău coaie...

...vorba aia. Să te caci în el!
...părerea mea

конец фильма

Mai nou, la cum înţeleg, şi mai ales, la cum aplică unii legile în ţara asta, ar trebui probabil să iau tâlharu' de drumu' mare şi să-l pup. Să-i zic săru' mâna că mă lasă-n curu' gol şi să am grijă să nu-l „jicnesc” cumva, că deh, dacă instanţa nu-l declară hoţ, atunci... PLM.

Da' dacă instanţa e coruptă şi dacă şi-a luat mită de la ăl de m-a buzunărit, ori dacă cel ce a furat ani de zile, îşi permite acum un avocat mai bun decât îmi pot permite eu, un simplu om de pe stradă, atunci mi-ar fi măcar permis să nu fiu într-atât de idiot, încât să mai cred naiv orice emanaţie izvorâtă de la o atare instanţă?

... ori altele asemenea, provenite de la alte instituţii ale statului?

Pentru că multe dintre ele nu mai sunt capabile să se apere pe sine.

Au devenit adevărate focare de corupţie şi de incompetenţă. Cum să mai pot crede în ele?

Cum să mai cred în instituţiile acestui stat, când am văzut la lucru, pe viu, o parte dintre ele, iar ce a rămas în urma lor... 
Cea mai mare provocare pentru un parfumier – să creeze acel parfum care să acopere cu mireasma sa, mirosul de mitocan veros.

În acelaşi timp însă, şi o misiune imposibilă, pentru că pe grobian poţi să-l scalzi în cele mai fine şi mai scumpe parfumuri, că atunci când îl scoţi din ele, tot a prost şi a hoit pute.

luni, 25 aprilie 2016

Domnii Isus şi Mahatma Gandhi se numără printre persoanele care ilustrează pe deplin conceptul de suferinţă inutilă şi nejustificată la care este supus un om ca urmare a „gândirii” exercitate de mai mulţi idioţi, reprezentând în acest sens, dacă vreţi, cazul tip, în care unul singur suferă din cauza cretinismului celor mulţi.

În rest, trecutul, prezentul şi din nefericire viitorul, au fost, sunt şi vor fi pline cu zeci, poate cu sute de milioane de victime ale dobitociei „gândirii” izvorâte dintr-un singur... aproape creier şi ale acţiunilor „coordonate” de acesta.

Cu alte cuvinte, este numai o chestiune de timp până când va apărea un imbecil care să işte vreun conflict ori să pornească vreun război.

A se vedea în acest sens pârjolul, nesfârşitul sir de victime şi nenumăratele vieţi distruse pe vecie, „roade” al „cugetărilor” diverselor „personalităţi” care au punctat istoria cu nefastele lor existenţe.
La cât de mult s-a schimbat în bine gândirea umană în ultimele două milenii, nu am nici cea mai vagă umbră de îndoială că dacă domnul Isus (sic) ar reveni pe pământ, ar avea în mare, cam aceeaşi soartă.

Asupra crucificării aş avea unele dubii, în rest...
Dacă oratorul este suficient de iscusit, iar ascultătorul suficient de prost, atunci, fără doar şi poate, cel dintâi va reuşi să îl convingă pe cel de-al doilea de valoarea şi de justeţea celor mai dăunătoare şi mai greşite idei cu putinţă.
Creatorul de... căcat

Piesa centrală. Cel fără de care nu se poate. Omul de neînlocuit. Cel mai cel. Miezul din π..., pardon de expresie!

La modul cel mai general cu putinţă, în viaţa de zi cu zi, este genul de persoană care are de obicei despre sine o părere exagerat de bună, asta în ciuda faptului că în realitate, posedă un creier extrem de limitat ce funcţionează preponderent unilateral, un creier lipsit aproape total de facultatea de a judeca lucrurile din mai multe unghiuri.

La locul de muncă, „productivitate”, „organizare”, „spirit de echipă” şi „loialitate” sunt punctele sale cardinale.

În spatele acestor concepte? În general, cam nimic. Ele sunt numai simple expresii care dau bine. Unele dintre ele sunt auzite de pe la alţii sau găsite pe net, altele sunt luate la repezeală de prin cărţi gen „cheia succesului”, „cum să reuşeşti în carieră”, „cum să devii cel mai bun manager”, ş.a.m.d., fiind practic simple formule adoptate în grabă, pentru a fi în tendinţe şi pentru a reuşi în viaţă. Atât şi nimic mai mult.

Permanent sigură pe sine şi convinsă de superioritatea propriilor idei şi concepţii, o astfel de persoană se remarcă, de fapt, prin... nimic, dacă ar fi să facem o analiză judicioasă a performanţelor sale. Tot la fel de bine, în locul ei ar putea fi o alta, cu rezultate la fel de bune sau de rele pentru o anumită întreprindere. În treacăt fie spus, rezultatele multor afaceri „de succes” de la noi depind mai mult de relaţiile şi de lipsa de scrupule ale celor de sus, adică ale acelora care conduc cu adevărat respectivele afaceri, decât de „calităţile” trepăduşilor de sub ei.

În ciuda faptului că poate adopta cu iuţeală orice convingere aducătoare de profit material, mintea unei astfel de persoane conţine în profunzimea ei, relativ puţine idei, toate zbaterile intelectuale desfăşurându-se aproape în exclusivitate la suprafaţa creierului, ideile scurgându-se cu lejeritate pe cortex fără riscul de a produce vreo impresie reală sub el, fără a lăsa vreo urmă vie în creier.

O astfel de persoană, în general artificială, din plastic, axată cu precădere pe construcţia şi pe menţinerea aparenţelor, constituie exact opusul a ceea ce am putea considera drept un om util, un om creativ, un om care poate produce lucruri cu adevărat folositoare sieşi ori cetăţii.

Cam ăsta ar fi aşadar, în câteva tuşe, zugrăvit rapid, portretul robot al... creatorului de căcat, al celui care face mare caz de propria-i persoană, dar care în mod real, nu produce absolut nimic interesant, util sau viu.
Acela ce ridică parul, să ştie că nu se pune în primejdie doar pe sine, ci şi pe toţi ai lui. Pe toţi cei de-un neam cu el şi pe urmaşii lor. Şi tot aşa la nesfârşit, pentru că violenţa se aseamănă cu focul care cuprinde casa omului. Se aprinde dintr-o prostie, dintr-un fleac, şi nu se mai stinge până nu transformă totul în scrum.
Faptul că omul nu îţi întoarce pe loc, răul ce i l-ai făcut, asta nu te pune la adăpost de ceea ce ar putea urma.

Totodată nu e indicat să pui mare bază nici pe presupunerea că trecerea timpului mai domoleşte urile, pentru că în cazul unora, aceasta are un cu totul alt efect, şi pe viitor, dacă s-ar ivi o... oportunitate... ei bine...
Foarte rar s-a întâmplat ca omenia din om să crească în acelaşi timp cu creşterea puterii lui.

Fără îndoială totuşi, între cele două există o corelaţie foarte strânsă, aproape matematică aş zice, în sensul că ambele variază invers proporţional una în raport cu cealaltă. 
Omul cât trăieşte, ajunge să se gândească la multe.

Dacă are cu ce.
Ştiu că pe faţa pământului se mai întâmplă şi lucruri bune.

Şi din fericire, nici acestea nu sunt puţine la număr, iar ăsta e un lucru bun, pentru că altminteri omului nu i-ar mai rămâne nicio speranţă.

Fără ele, fără aceste lucruri bune care se mai întâmplă din când în când, viaţa lui ar fi un chin permanent, ar fi un exerciţiu prelungit de sado-masochism la care acesta ar participa mai mult sau mai puţin voluntar, alături de natură şi de ceilalţi semeni.

Să facă deci bine omul şi să se bucure de binele din jurul lui, atunci când îi este dat.

Cât despre lucrurile rele, ce să zic?

Facă fiecare după cum îl taie capu'! Dacă îi stă în putere şi vrea, să le îndrepte (măcar o parte din ele), dacă nu vrea să facă nimic, să nu facă; pentru că omul este liber şi să facă şi să nu facă, aşa că...
La fel cum vechii indieni puteau spune cu precizie cine, când şi cum a trecut printr-un anumit loc, tot la fel vă spun că putem face şi noi cei de azi, pentru că, vedeţi dumneavoastră, urmele lăsate de om pe acolo pe unde trece, sunt foarte diferite de acelea pe care la lasă în urma sa, un... porc.

...sau un măgar.

...ori un bou.

Mă rog, aţi prins ideea.
Atunci când oamenii sunt uniţi, atunci când ceva anume îi mişcă spre atingerea unui ţel comun, ei pot realiza lucruri de o complexitate nemaipomenită.

Atunci când însă această unitate lipseşte, atunci când locul ei este luat de dezbinare şi de interesele financiare ale câtorva tâmpiţi lacomi, nici cele mai simple întreprinderi nu pot fi duse la bun sfârşit.

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Bunul-simţ ar trebui să fie primul care să îl oprească pe om de la a face anumite lucruri.

Dacă acesta nu ar reuşi, atunci ar trebui să o facă legea.

Dacă şi aceasta din urmă ar da greş, atunci...

vineri, 22 aprilie 2016

Înainte să tragi concluzii pripite, trebuie să înţelegi că prin felul în care este alcătuită natura, aceasta nu permite supravieţuirea unei fiinţe care greşeşte la tot pasul, cu alte cuvinte, a unei fiinţe imbecile.

Prin urmare, cel care prosperă greşind, de fapt, nu greşeşte, ci face anumite lucruri, având înaintea ochilor un scop foarte precis – acela de a face bani din orice şi cu orice preţ.

Deci ceea ce ai putea considera drept naivitate la un om, ar putea reprezenta de fapt camuflajul sub care se ascund o venalitate şi o ticăloşie de prădător de top.
Recurs la logică şi la bun-simţ

...deşi după cum va reieşi din text, el se va vădi unul complet inutil

Intenţionam să încep acest post cu înjurături şi cu mulţi nervi, da' pe urmă mi-am dat seama că ar fi cam degeaba, aşa că am aşteptat un pic să mă mai calmez şi „am pus pe foaie” asta:

So!

Problema s-ar pune cam în felul următor:

Potrivit D.N.A., dacă media redă corect poziţia acestei instituţii...

în calitate de secretar general al PSD, Liviu Dragnea, cu ocazia organizării şi desfăşurării referendumului din 29 iulie 2012, a uzat de influenţa şi autoritatea sa în partid în scopul obţinerii unor foloase nepatrimoniale de natură electorală, necuvenite, pentru alianţa politică din care făcea parte formaţiunea reprezentată de inculpat, şi anume îndeplinirea cvorumului de participare cu ajutorul voturilor obţinute în alte condiţii decât cele legale.” 

Sursa:


Mai departe, potrivit aceleiaşi surse (vai ce-mi place expresia asta!)...

În acest sens, conform procurorilor, Liviu Dragnea a coordonat un mecanism complex, în care a implicat mai multe persoane asupra cărora avea influenţă în virtutea funcţiei pe care o deţinea, având ca scop fraudarea rezultatelor privind participarea la vot.

În paralel, Dragnea este acuzat că a coordonat un sistem informatic complex, prin intermediul căruia a transmis mesaje, ordine şi recomandări legate de stimularea participării cetăţenilor la vot prin mijloace interzise de lege către coordonatorii judeţeni de campanie / primarii / activiştii de partid, preciza DNA.

De asemenea, conform DNA, Liviu Dragnea a trasat sarcini unor apropiaţi ai săi (membri de partid din judeţul Teleorman, unde îndeplinea funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean) să facă tot ce le stă în putinţă, inclusiv prin încălcarea prevederilor legale, pentru a scoate oamenii la vot pentru îndeplinirea pragului de participare care asigura validarea referendumului.

Procurorii arată că demersul lui Dragnea a fost susţinut de 74 de persoane, preşedinţi şi membri ai unor secţii de votare din localităţi din judeţele Teleorman, Vrancea, Gorj şi Olt, în sarcina cărora s-a reţinut falsificarea, prin orice mijloace, a documentelor de la birourile electorale şi introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine de vot decât cele votate de alegători, infracţiuni comise sub forma autoratului, complicităţii sau a instigării.”

Buun! Păi acu', conform minţii Ţugurlanului, ar exista următoarele două posibilităţi:

fie...

  1. D.N.A.u' bate câmpii, şi atunci ar trebui ca toate persoanele cercetate în acest dosar să fie achitate fără întârziere, iar statul să se pregătească pentru plata unor potenţiale despăgubiri solicitate mai târziu în instanţă de acestea;

fie...

  1. D.N.A.u' deţine dovezi solide în sprijinul afirmaţiilor făcute (înregistrări şi declaraţii) şi atunci instanţei de judecată nu îi rămâne altceva de făcut, decât să aplice prevederile Codului Penal şi ale legilor în vigoare.

Atât.

Nu trebuie să aplice nici Codul Bushido, nici Leviticul şi nici Deuteronomul. Doar Codul Penal şi legile în vigoare.

Iar acel Cod Penal (cel valabil la data ipoteticei comiteri a faptelor sus-amintite) ne spune prin articolul 324 că...

Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu respecta legile, ori de a săvârşi fapte ce constituie infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.”

Totodată Legea 3/2000, cea care reglementează desfăşurarea referendumului, ne spune foarte clar prin articolul 54, alineatul 1 că...

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase în scopul de a determina alegătorul să voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

Iar articolul 55, alineatul 1 al aceleiaşi legi, prevede că...

Tipărirea şi utilizarea de buletine de vot false, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine decât cele votate de alegători sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani.”

Pe de altă parte, în cuprinsul articolului 323, Codul Penal valabil la data referendumului, zice că...

Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevazută de lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii.”

Altfel, pe baza prevederilor Constituţiei României (Art. 15, al. 2), care ne spun că...

Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”

...şi ale noului Cod Penal (Art. 91 cu toate alineatele sale pe care nu le voi mai îngrămădi aici)...

...putem deduce lejer că, şi în cazul în care presupusa vinovăţie a acestor persoane ar fi dovedită cu probe de netăgăduit, ele ar putea primi cel mult... cu suspendare.

De ce?

Pentru că există în această ţară „oameni” care scriu şi care aplică legea, contra-cost.

În cazul de faţă, afirmaţia de mai sus este susţinută de faptul că s-au compus 'jde mii de articole şi de alineate de legi prin care se înfierează un anumit set de fapte, pentru ca la final să se scrie o singură propoziţie în Actul Suprem al ţării (apropo, acu' nu se mai sesizează Curtea?) prin care să se consfinţească dreptul de a pleca liniştit acasă al aceluia care şi-a bătut joc de un referendum naţional.

Mai înseamnă şi bani pierduţi, pentru că acel eveniment nu a fost sponsorizat de Crucea Roşie, ci a fost plătit din bani publici, adică din o parte a acelor bani plătiţi de proşti ca mine şi ca alţii, sub formă de taxe şi de impozite, (probabil s-ar putea calcula şi nişte prejudicii – da' n-are rost să mai menţionăm acest aspect neinteresant...).

În egală măsură mai înseamnă şi că te faci de căcat în faţa lumii şi a Europei. Le arăţi tuturor că eşti un „neam de traistă”, un ţopârlan, sau ceea ce se mai cheamă prin popor... un moftangiu.

Nu faci nimic altceva decât să-i arăţi „partenerului european” că eşti un clovn şi un om al cărui cuvânt nu valorează absolut nimic. Eşti doar un mitocan incult, disperat după putere şi după bani, şi cam atât...

În rest, ce să zic... am auzit că prin „Izlanda” oamenii îşi dau demisia din chestii mult mai fine decât astea de se întâmplă pe la noi. Da' ce să-i faci, islandezu'-i islandez, iar mojicu'-i, tot mojic.

Asta e. Atât ne duce capu', atât facem. Hai s-auzim de bine!
Omul, dacă are un dram de înţelepciune, nu se poate considera niciodată pe deplin civilizat. Nu poate crede niciodată despre sine că este complet ferit de riscul de a se comporta la un moment dat ca un animal, că este imunizat pe de-a-ntregul împotriva oricărei izbucniri de ticăloşie.

O clipă este suficientă pentru ca el să uite că este om şi să se transforme în cel mai lacom, mai feroce şi mai nesimţitor dintre animale.

Şi asta pentru că în majoritatea cazurilor, javra din om este cu mult mai puternică decât sfântul din el.
Evoluţia nu îl face neapărat mai bun pe om, ci, cel mult, îl poate face ceva mai eficient. Cu precizarea că această eficienţă nu este de fiecare dată una sănătoasă şi cu adevărat constructivă.
Poate că dacă aroganţa tânărului, dată printre altele şi de inteligenţa sa ascuţită, cu care este până la urmă firesc să se mândrească, ar fi ceva mai mică, s-ar mai domoli şi aceea a bătrânului, care se bucură de avantajul unei mult mai vaste experienţe.

Bineînţeles, şi reciproca este deopotrivă valabilă.

...şi aş adăuga, indicată.

joi, 21 aprilie 2016

Atunci când atenţia ta este îndreptată exclusiv asupra punctului de plecare şi a celui de sosire, ceea ce se întâmplă pe parcurs, ar putea să-ţi scape.

Şi de regulă, pe parcurs se întâmplă lucrurile cu adevărat interesante, cele care contează cu adevărat.
Orice judecată este în chip inevitabil precedată de... prejudecată.

Cel ce neagă asta, îşi neagă gândirea, se neagă pe sine.
Adevărul este că întotdeauna vor exista şi oameni nemulţumiţi, oameni săraci, oameni frustraţi, oameni cuprinşi de disperare, oameni striviţi sub perspectivele unui mâine şi mai sinistru, şi mai greu de îndurat ca ziua de azi.

Important şi de dorit ar fi totuşi ca numărul lor să fie unul minim, să tindă cumva, fie şi numai asimptotic, către zero.

În direcţia asta cred că ar trebui să se îndrepte eforturile societăţii, însă într-un mod sănătos şi constructiv, nu prin alienarea acestor oameni şi nici prin negarea unor realităţi izbitoare ori prin fabricarea unor statistici care să dea bine la export sau pe sticlă.
Multe dintre aşa-numitele ideologii, oricât de complexe şi de amplu justificate ar părea, reprezintă de fapt doar nişte paravane în spatele cărora se ascund interese cu mult mai simple, elementare aş spune, interese ale unor persoane care urmăresc în principal, numai să se umple de bani şi să îşi asigure un loc la masa celor puternici.

Este dacă vreţi, animalul din om, înveşmântat în cuvinte complicate şi în fraze pompoase, atât şi nimic mai mult.

În realitate, aceşti oameni nu au în vedere atât binele comunităţii, pe care îl declară drept ţel suprem al eforturilor lor, cât mai degrabă binele personal, propria prosperitate, sau cum îmi mai place mie să spun, propriul şorici.

Odată priceput acest lucru, nouă, restului populaţiei, nu ne-ar mai rămâne decât să înţelegem alte trei chestiuni, de asemenea simple şi ele.

Anume că:

Unu. Nu produci, nu mănânci.

Doi. Ceea ce furi tu, îi va lipsi altuia.

şi...

Trei. Oamenii dezbinaţi nu se pot apăra nici pe ei şi nu îşi pot apăra nici bunurile (personale sau / şi ale comunităţii).

Iată un început de ideologie cât de cât decentă, o potenţială direcţie de gândire, cu voia dumneavoastră.
Omul „integru” de azi, gunoiul de ieri.

...sau dacă vom avea suficientă răbdare, în chip aproape inevitabil, cel de mâine, şi asta pentru că de regulă, prostia şi lăcomia fac „minuni” în timp. Adică ele trebuie lăsate o vreme să... lucreze.
Forma aleasă pentru conducerea unui popor, este mai puţin importantă. Că se optează pentru republică ori pentru monarhie constituţională, importă aşadar în mai mică măsură.

Că legile lui vin de la un parlament monocameral sau bicameral şi că sunt puse în aplicare de un guvern politic ori tehnocrat, iarăşi contează mai puţin.

Fundamentală este fibra morală a poporului respectiv. Important este aşadar omul, poporul în sine, la fel cum de o importanţă crucială este şi fibra morală a celui ce îl conduce.

miercuri, 20 aprilie 2016

Omul tinde mult prea adesea să rezolve cu parul sau cu glonţul ceea ce probabil, cu ceva mai mult efort şi cu oarecare înţelepciune, ar putea rezolva şi cu vorba bună.

... sau hai să zicem, cu cel mult o palmă, două. 
O educaţie dinamică, vie, susţinută; o rupere de artificial, ar fi mult mai benefice omului, pentru că vedeţi dumneavoastră, spălarea creierului poate merge în ambele direcţii.

Cu alte cuvinte, uzitând de acelaşi limbaj de lemn, de aceleaşi idei fixe şi în general, de aceeaşi educaţie lipsită de orice fecunditate, pot convinge atât soldatul să ia arma în mână şi să tragă la întâmplare în oameni, cât şi civilul să se arunce în aer în mijlocul mulţimii.

De ce nu se face nimic în această privinţă?

Pentru că în viziunea unor „oameni”, starea de perpetuă beligeranţă este una mult mai viabilă economic decât aceea de pace.

Pe timp de pace, omul gândeşte, omul crează, descoperă, omul construieşte. Este adevărat, toate acestea pot aduce la rândul lor profit, însă a gândi, a crea, a descoperi şi a construi, sunt verbe care necesită o anumită perioadă de timp pentru a se transpune în fapte, în produs finit, cum s-ar zice, în vreme ce războiul, prin distrugerile şi prin moartea ce le aduce cu sine, începe să producă bani încă de la primele gloanţe trase.

... de aici această „viabilitate” a războiului.

Ceva ce la un moment dat era parte din natura noastră, din sălbăticia noastră de început, adică dorinţa de a lupta şi de a ucide, a ajuns cumva, din raţiuni de ordin material, să fie întreţinut şi antrenat în mod artificial, pentru a umple nişte buzunare.

Păcat.
Există două căi de a pune capăt unui război. Să elimini cauzele ce au dus la izbucnirea lui sau să îţi elimini adversarul.

Orice metodă ai alege însă, duşmăniile vor rămâne, iar rănile nu se vor închide cu adevărat niciodată.

De aceea omul să fie înţelept şi să caute cu toată puterea lui, pacea.

Odată început războiul, un „bun” strateg se aseamănă mai degrabă cu cancerul decât cu un strălucit şahist.
Războiului „inteligent” nu i se poate opune nimic altceva decât războiul primitiv, brut.

Cu alte cuvinte, acţiunilor unei armate net superioare din punct de vedere tehnic, nu i se pot opune decât acţiuni de un primitivism absolut.

Şi dacă stăm să ne uităm un pic la ceea ce se întâmplă în jurul nostru... 
Acela ce nu-ţi dă pâine, să facă bine şi să nu-ţi dea nici sfaturi.

Excepţie de la această, hai să-i spunem regulă, să facă numai oamenii cu adevărat remarcabili, oameni de la care într-adevăr, ai avea multe de învăţat, însă vei vedea că de regulă aceştia nu prea dau sfaturi – cel puţin nu necerute, şi de altfel, s-ar putea să nici nu întâlneşti prea mulţi de-a lungul vieţii, aşa că...
Prin felul în care îşi tratează o parte dintre cetăţeni, statul însuşi, îi împinge să devină infractori.

Şi nu atât statul în sine, aşa ca o chestie abstractă, cât punctual, aceia care îl conduc, aceia care îi scriu legile şi aceia care i le aplică.

marți, 19 aprilie 2016

Atunci când oamenii discută îndelung şi pe ferite, privind neliniştiţi în toate părţile să nu care cumva să fie urmăriţi de cineva, de cele mai multe ori, fie caută metodele cele mai potrivite pentru a ascunde ceea ce au făcut deja, fie plănuiesc următoarele potlogării.

În această situaţie, credeţi-mă... tertium non datur. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe – concediile nu se planifică prin parcările instituţiilor.
Unii... concetăţeni nu înţeleg probabil, ori înţeleg ceva mai greu faptul că dacă îmi doream cu tot dinadinsul să fiu tâlhărit, angajam din prima o echipă profesionistă de lotri. Nu-mi mai pierdeam vremea aşteptând să o facă nişte birocraţi stupizi, venali şi incompetenţi.
Pentru ca ghinda să fie posibilă, trebuie să existe stejarul.

Stejarul cu toate ale sale; cu frunze, cu crengi, cu trunchi şi cu rădăcină.

La fel stau lucrurile şi cu ticăloşia, cu hoţia şi cu corupţia. Fără complexa structură care să le genereze şi să le susţină, ele pur şi simplu nu ar exista.

Acea... complexă structură?

Conglomeratul malign alcătuit din prostie şi din nesimţire.
Vine omul prost şi plantează o sămânţă de neghiobie.

Apoi, trecerea timpului şi felul în care sunt întocmite lucrurile pe acest pământ, vor face restul.

luni, 18 aprilie 2016

Faptul că vii la un moment dat şi pui cap la cap munca mai multor oameni, faptul că beneficiezi atât de imaginea de ansamblu a muncii celor de dinaintea ta cât şi de aceea a fiecărui detaliu în parte, lucruri care îţi permit să enunţi noi şi noi ipoteze, să descoperi noi şi noi lucruri, să construieşti noi şi noi forme, toate astea, nu diminuează cu nimic meritele celor de dinaintea ta şi nu te fac pe tine vreun gânditor de forţă. Ba dimpotrivă, aş spune chiar că descoperirile acelor oameni sunt cu atât mai meritorii, cu cât nivelul tehnologiei care a concurat la realizarea lor, a fost unul mai redus – primitiv în unele cazuri, prin comparaţie cu tehnologia existentă în zilele noastre.

Deci înainte să îţi creezi o părere exagerat de bună despre tine, trebuie să înţelegi foarte clar că fără efortul şi fără geniul celor de dinaintea ta, ideile tale nu ar fi existat.

Cel puţin, nu în forma de care eşti tu acum atât de mândru.
Unii oameni sunt făuriţi din oţel; alţii, sunt tăiaţi din stâncă.

Unii sunt făcuţi din carne şi din oase, iar alţii... sunt făcuţi din...

... nu căutaţi neapărat un cuvânt care să rimeze.
Şi nici unul foarte complicat.

duminică, 17 aprilie 2016

Învaţă” te povăţuieşte prostul.

Munceşte” te îndrumă trântorul.
Există praguri dincolo de care dacă omul este împins, el nu îşi va mai putea reveni niciodată.

Din păcate, fraza de mai sus este adevărată până la un punct şi în cazul ţărilor.

Este drept totuşi, naţiunile, spre deosebire de individ, ar mai avea o şansă. Ele au avantajul că „trăiesc” mai mult şi prin asta, cu munca susţinută şi cu sacrificiul mai multor generaţii, o ţară se poate ridica, poate deveni un loc în care marea majoritate a cetăţenilor să ducă la un moment dat, o viaţă decentă.

Partea proastă însă, este aceea că după tot acest însemnat travaliu, la conducerea respectivei ţări pot ajunge nişte idioţi, care în câţiva ani pot nărui munca şi sacrificiul câtorva zeci de milioane de oameni.

De aici, marea dificultate (în cazul anumitor popoare, aş zice chiar marea inutilitate) de a iniţia orice demers de reconstrucţie.

Să li se ceară oamenilor alte sacrificii, altă muncă, pentru ca în final să existe riscul ca o adunătură de copii de curve să vină şi să distrugă totul...

Astfel văzute lucrurile, fiecare om va ajunge la concluzia că totul se reduce la supravieţuire, la Darwin. Fiecare va fi deci, pentru sine.

Rezultatul? Competiţia degenerată dintre oameni, corupţia şi în final... declinul, dezintegrarea şi prăbuşirea respectivei societăţi.

vineri, 15 aprilie 2016

Judecând după rezultatele muncii lor, unele persoane sunt cam la fel de utile societăţii, ca rugina fierului.
Încurajarea „muncii”

Adevărul este că dacă stăm să facem o socoteală, judecând după intervalul de timp cuprins între comiterea infracţiunii şi clipa în care îţi sună pentru prima oară D.N.A.u' la uşă, chiar rentează să dai tunuri în ţara asta.

Serios.

Ia gândiţi-vă.

La genul ăsta de operativitate, ai putea muri liniştit de bătrâneţe, de infarct miocardic acut sau de accident vascular cerebral, înainte să apuce cineva să te întrebe de vile, de maşini şi de conturi.
La cât de „patrioţi” sunt unii, cu suma potrivită cred că ar putea fi convinşi să „lupte” şi sub Jolly Roger.

joi, 14 aprilie 2016

De mintea şi de sufletul omului atârnă atât lucrurile banale cât şi cele aducătoare de viaţă sau de moarte, de speranţă sau de disperare, de război sau de pace.

Să facă atunci bine acesta şi să le folosească după cum se cuvine.
Ciclic, omul are perioade în existenţa lui, în care face, mai de voie, mai de nevoie, recurs la par. Nu se poate abţine. Îi este scris în A.D.N.
Câte ceva despre terorism

În actuala accepţiune a termenului, probabil că domnii Vasile Ursu Nicola, Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu ar putea fi lesne acuzaţi de terorism.

La fel, domnii Napoleon Bonaparte, George Washington şi Mahatma Gandhi.

În realitate însă, toţi aceşti oameni au răspuns necesităţilor vremurilor lor. Nimic mai mult.

Situaţia socială de la un moment dat i-a făcut necesari. 

La fel de bine, în locul acestor oameni s-ar fi putut afla alţii.

Tot atât de bine, evenimentele în centrul cărora domniile lor s-au aflat, s-ar fi putut întâmpla ceva mai devreme ori ceva mai târziu. Sau poate că nu s-ar fi întâmplat deloc în lipsa unor oameni curajoşi şi decişi. Cine ştie?

Important este însă altceva. Important este să conştientizez că prostia, nesimţirea şi în general violenţa, nasc la rândul lor violenţă. Cam despre asta este vorba.

Fără un substrat solid, fără profunda nemulţumire a oamenilor faţă de anumite stări de fapt, fără o imensă frustrare a maselor, fără nevoia aproape biologică de revanşă a celui chinuit, fără necesitatea organică de restabilire a unui anumit echilibru logic în societate, niciuna dintre acele fapte consemnate de istorie, nu s-ar fi consumat.

Dacă oamenii ar fi fost mulţumiţi de viaţa lor, ar fi pus ei mâna pe par? S-ar fi ridicat om împotriva altui om? S-ar fi schingiuit, ars şi ucis atâţia oameni, unii pe alţii? Ar mai fi ucis om pe om?

Dacă ţăranilor le-ar fi fost bine, l-ar mai fi urmat ei oare pe domnul Horea?

Ori dacă indienilor le-ar fi priit dominaţia britanică, ar mai fi urmat o parte dintre ei învăţăturile domnului Gandhi şi s-ar mai fi ridicat ei oare vreodată împotriva Coroanei?

Vedeţi?

Nu am cum să fiu nemernic şi să aştept să mă pupe lumea. Nu am cum să mint şi să fur, să asupresc, să profit de cel slab şi să aştept să mi se ridice statuie. Asta ar însemna să fiu bolnav la cap, să fiu tâmpit, să fiu rupt de realitate.

Că acela pe care îl lovesc, nu are capacitatea de a mă lovi înapoi exact pe mine şi se va mulţumi să îi facă rău concetăţeanului meu, nu reprezintă nimic altceva decât echivalentul pagubelor colaterale pe care le produc acţiunile mele asupra lui, pentru că nu-i aşa, atunci când eu îi fac lui un rău, îi afectez şi pe cei de lângă el. Este reciprocitate.

Adevărul este aşadar că până în momentul în care nu voi înţelege, sau mă rog, atât timp cât mă voi preface că nu înţeleg dinamica violenţei, nu mă voi bucura de linişte şi de pace cu niciun chip. Este simplu şi la mintea omului.

Există posibilitatea ca unui om să i se pună din senin pata pe mine şi să-mi dea una în gură. Pe de altă parte, dacă eu mi-o caut, cu alte cuvinte, dacă îl provoc, atunci este aproape cert faptul că voi rămâne ştirb.

Ar mai exista desigur, potrivit unor minţi bolnave, posibilitatea să-mi elimin eu mai înainte potenţialul oponent, aşa... preventiv, însă nici nu vreau să cad în logica lui Stalin ori a lui Hitler, nici să mă cobor la mintea tuturor demenţilor, aşa că o să dăm din start deoparte această... rezolvare.

Ce ne mai rămâne la final de text?

Păi ştiu şi eu? Oleacă de creier poate, să ne gândim cu el mai înainte de a face vreo tâmpenie şi să învăţăm să privim din mai multe unghiuri problemele cu adevărat importante ale cetăţii şi ale omului.