Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

marți, 31 mai 2016

Falimentul unui anumit sistem social s-ar putea prefigura încă din momentul în care mâna legiuitorului, ar începe să scrie cu repeziciune, una după alta, miriade de legi, pentru a încerca astfel să umple cu ele, golurile lăsate în mintea şi în sufletul omului, fie de lipsa totală a educaţiei, fie de puţinătatea ei.

Acesta este cazul sistemului în care totuşi omul mai poate respira. Al sistemului, care departe de a fi unul ideal, el nu devine totuşi nici unul criminal.

La polul opus se află sistemul totalitar. Cel care nici măcar nu se mai oboseşte să scrie legi. El te spânzură direct. Fără să-şi pună probleme, fără să cerceteze, fără să gândească nicio secundă, el le interpretează pe cele deja scrise astfel încât să obţină cu ele ceea ce urmărea încă de la bun început – adică stârpirea ta ca om, ca fiinţă.

Altminteri, ambele sisteme au existat, există şi vor exista cât va fi lumea.

Între ele... nu ştiu ce să zic, poate că prin alte ţări mai există şi altele.

Aici însă, cel de-al doilea a făcut legea decenii bune, iar cu primul se pare că suntem contemporani.
...şi începând de acum, îi rog frumos pe miliţieni să se ridice încet de la calculatoare, să predea vestoanele la garderobă, să se ceară elegant afară şi să le lase locul liber, colegilor mai inteligenţi şi mai integri.

Pentru că încet încet, ne vom apuca de zootehnie. Cel puţin, eu unul ştiu că o voi face.

Iar ca ultim favor, pentru că nu-i aşa, noblesse oblige...

Ar putea să le mai dea un ultim telefon celor pe care i-au acoperit atâta vreme, pentru a le zice...

Bună. Te-am sunat să-ţi spun că şi-a făcut prostu' ăla blog şi a-'nceput să abereze pe-acolo.

Da.

Da. A-'nceput să dea din el.

Nu mai am ce să fac. A trecut şi peste mine. Cică e ceva de-afară. Mama dracu', nu ştiu ce să-ţi spun. Hai că nu pot să vorbesc mai mult...

Bine, bine...

Da, da. Pa.”

...sau în tot cazul, ceva de genu'.

luni, 30 mai 2016

Superioritatea unei anumite ideologii, dacă se va putea vorbi vreodată despre o atare chestiune în astfel de termeni, deşi după părerea mea, ar fi o discuţie probabil superficială şi inutilă, nu se demonstrează nici prin lungimea parului şi nici prin forţa pe care o pot aplica la un moment dat cu el.

Sau dacă ar face-o totuşi, ar urma raţionamentul...

...cu cât lasă în urma ei mai mulţi mutilaţi şi mai mulţi morţi, cu atât ea este una mai proastă.
Superioritatea înţelepciunii lui Dumnezeu, sau a naturii, în funcţie de credinţa şi de principiile fiecăruia, asupra celei a ştiinţei

Omul, în nebunia lui de maimuţă* pasionată de integrale şi de ecuaţii, caută de când a văzut lumina zilei, lucruri ca tinereţea fără de bătrâneţe, viaţa fără de moarte şi perpetuarea infinită a speciei umane.

Lucruri de altfel total nerealizabile, după umila mea părere.

El totuşi continuă să sape, să caute, să scormonească permanent.

Şi adevărat vă zic, să ştiţi că nu face rău. Asta îi ţine mintea trează. Asta îl face să gândească, iar dacă mintea lui e suficient de vie, ce porneşte de la o întrebare, poate ajunge cine ştie pe unde.

Însă, îl întreb eu acum pe om, presupunând, aşa, de dragul discuţiei, că ar găsi la un moment dat mijloacele de a crea acel om nemuritor şi veşnic tânăr.

La ce l-ar folosi? La cel jug l-ar înjuga?

Ar fi oare drept ca un om să fie veşnic sărac?

Veşnic asuprit?

Veşnic nefericit?

Vedeţi fraţii mei ştiinţifici? Aşa mă gândeam şi eu.

Şi aşa poate că s-au gândit şi natura, ori Bunul Dumnezeu, în înţelepciunea lor aproape fără de margini.

Atunci ce ne-ar mai rămâne nouă de făcut, veţi întreba uşor ironici, unii dintre voi.

Păi ştiu şi eu, ne-ar mai rămâne de inventat poate nişte... abecedare, nişte medicamente, ceva hrană, câteva adăposturi, nimicuri d'-astea...
         
Notă:

* aici cu o tentă mai blândă, mai caldă
Perspectiva cipării oamenilor mi se pare una cel puţin dezagreabilă. Şi stupidă, în egală măsură.

Nu ar face nimic altceva decât să ne apropie şi mai tare de vecinii noştri de palier din regnul animal, anume de oaie şi de vită.

Şi apoi, o vedeţi cu ochii voştri. Nu trebuie să v-o mai spun eu.

O grămadă de electronică, de monitorizare, de legi şi tot...

corupţie, sărăcie, prostie, ş.a.m.d.

duminică, 29 mai 2016

Realitatea este că practic nu există un anumit tip de gândire optimă, ideală. Aşa-numita gândire corectă, sau perfectă, dacă vreţi.

Nenumărate argumente se pot ciocni unele cu altele într-o dezbatere, pentru ca la final, oamenii să se retragă fiecare în colţul lui, fie cu aceleaşi idei, fie cu ele un pic ciobite, un pic mototolite, un pic schimbate, cu alte cuvinte, şi atât.

Şi nimeni dintre cei aflaţi pe margine, nu ar putea spune, fără nici cea mai mică teamă de a se înşela, de partea cui se află dreptatea.

De fapt, probabil una dintre marile probleme ale gândirii este că până începe ea să prindă contur, să se formuleze, să ia o formă cât de cât decentă, realitatea pe care ea o studiază, să se fi şi schimbat deja.

De aceea cred că omul nu poate gândi corect cu o minte statică, o realitate dinamică.

Iar ideea asta nici măcar nu îmi aparţine. Au formulat-o alţii cu mult mai deştepţi ca mine şi o tot repetă periodic, chiar dacă într-o formă uşor schimbată, de sute bune de ani încoace, dacă nu chiar de milenii.
În general, tare mă tem că discuţiile la nivel înalt, se poartă de cele mai multe ori între oameni mici şi că soarta noastră, a celorlalţi, din nefericire, nu este decisă nici de cei mai înţelepţi şi nici de cei mai bine intenţionaţi dintre semenii noştri.
Paradoxal mi se pare faptul că deşi evoluăm tot mai mult tehnic, involuăm din ce în ce mai tare pe plan raţional şi senzitiv.
Omul prezent nu ar trebui neapărat să se îngrozească, privindu-se pe sine.

În fond, nu face lucrurile foarte diferit de cum le făcea acum, hai să zicem, zece mii de ani.

Reproducerea, hrănirea, violenţa, ş.a., au cam rămas de-a lungul vremii, în interiorul aceloraşi tipare.

În schimb, potenţialul său distructiv a făcut progrese uriaşe. Este adevărat, am învăţat şi să construim, să vindecăm, să ne exprimăm în plan artistic, etc.

Dar dacă stăm să judecăm, să comparăm, să punem lucrurile pe cântar, vom vedea că suntem mult mai capabili să aruncăm în aer planeta cu totul, decât să ne apărăm în faţa... unei bacterii, ori a unor boli sociale grave ca analfabetismul sau sărăcia.

Iar asta ar trebui să ne dea (măcar) de gândit.
Scepticismul este una dintre prerogativele omului realist.

Sau în tot cazul, măcar un drept constituţional al său.
Câteva cuvinte despre contaminarea sistemelor

Sistemele, luate în forma lor cea mai generală cu putinţă, reprezintă un fel de conglomerate alcătuite din mai multe elemente.

Fie că vorbim de sisteme din lumea animală, din cea vegetală, din cea artificială, ori de altfel de sisteme, toate acestea, pe lângă o serie întreagă, aproape nelimitată de elemente şi de legi după care sunt alcătuite şi după care funcţionează, mai prezintă o particularitate cel puţin interesantă. Ele conţin o chestie de-i mai zice şi doză de contaminare, aceasta reprezentând suma influenţelor pe care le exercită asupra lor, celelalte sisteme vecine, lângă care acestea coexistă şi împreună cu care, alcătuiesc laolaltă, un complex şi mai larg de sisteme.

Odată conştientizată existenţa acestei proprietăţi a lucrurilor, a acestei stări de fapt, vom înţelege poate ceva mai bine, cum elemente altfel inerente firii umane, ca prostia şi nesimţirea, pentru că trebuie să o recunoaştem deschis, fiecare dintre noi avem o oarecare doză de prostie şi de nesimţire în ADN-ul nostru, încep să poarte asupra întregii matrice de activităţi desfăşurate în societatea umană.

Lucrând unul lângă altul, corupt şi om cinstit, există întotdeauna posibilitatea ca între cei doi să se facă un transfer de... substanţă, dacă vreţi. Şi cum din păcate omenia se transmite mai greu ca ticăloşia, există aproape întotdeauna riscul ca omul altminteri cinstit la bază, să devină în ceva vreme, un ticălos desăvârşit.

Cam asta cred eu că s-a întâmplat, se întâmplă şi se va mai întâmpla, din păcate, multă vreme de acum încolo, cu multe dintre instituţiile şi sistemele noastre.

Iar într-un cadru ceva mai extins, cu noi ca popor.
Aşa cum nu te duci să tai copacul din pădure cu bisturiul, tot la fel, nu te duci nici să scoţi apendicele cu toporu'.

Este o chestiune ce ţine de adecvare şi de bun-simţ.

sâmbătă, 28 mai 2016

Explicaţi ştiinţific, asta!

Trece toate testele psihologice, însă într-o zi îşi trage un glonţ în cap cu pistolul de la muncă.

Sau...

Ca angajat al unei structuri de stat, te bate la manifestaţie (prin 2012, parcă), de te caci pe tine, fără să facă diferenţa nicio secundă, între scandalagiul adevărat şi simplul puştan gură-cască.

Iar dacă veţi reuşi să îmi demonstraţi argumentat, normalitatea unor astfel de lucruri, atunci mă declar gata să cred la rândul meu, la solicitarea domniilor voastre, că pământul este plat şi că ne conduceţi cu înţelepciune, animaţi de cele mai bune gânduri, într-o direcţie sănătoasă la cap.

Până atunci însă, neavând altceva mai bun de făcut...

...voi continua să scriu.
Normal vs Anormal

Unul dintre lucrurile care ar trebui să ne dea măcar un pic de gândit, este acela că probabil mulţi oameni consideraţi, potrivit standardelor medicale, absolut normali, sunt de o anormalitate înfricoşătoare, în vreme ce persoane zdravene la minte, dar pe care viaţa le-a zgâlţâit ceva mai tare, ar putea fi catalogate, în urma unei analize superficiale, drept bolnave mintal.

Altfel, dacă ne-am uita puţin la ce se întâmplă în jurul nostru, ar trebui ca un sfert să fim la puşcărie, un sfert la balamuc, iar jumătatea rămasă să tragă bileţele, care să fie gardieni şi care doctori.
În unele cazuri, pentru a putea ajunge la un moment dat să trăieşti cât de cât normal, este necesar să treci dincolo de pragul anormalităţii. Să înaintezi cât mai adânc pe un teren extrem de periculos, de înşelător, de terifiant, până la urmă.

Abia după ce vei fi văzut grozăviile de acolo, vei reveni în fugă, îngrozit, la tărâmul confortabil şi sigur al relativei normalităţi.

Vei îngenunchea, îl vei săruta şi te vei întinde mai apoi fericit pe el, căutându-ţi binemeritata odihnă şi jurându-ţi că nu îl vei mai părăsi niciodată.

...este numai un raţionament, o simplă bănuială.
Mărturisesc că nu pot proba cu experienţa proprie, veridicitatea acestei idei.
Despre doamna Laura Georgescu

Este absolut firesc ca o persoană ce a fost vreme îndelungată supusă unor abuzuri atât de intense şi de sistematic aplicate (fizice, dar mai ales psihice), să aibă acum o serie de probleme.

La drept vorbind, aproape că am tupeu să fac pariu cu oricine, că o grămadă de bărbaţi care trag zilnic de fiare pe la sală şi care sunt plini din cap până în picioare de tatuaje, nu ar putea să ducă psihic nici măcar două luni, ce a suportat această mână de om, aproape o viaţă întreagă.

Şi credeţi-mă, ştiu foarte bine despre ce vorbesc.

Cert este însă şi faptul că problemele dumneaei nu se vor rezolva prin internări cu japca şi / sau prin medicamentaţie administrată forţat, aşa cum se mai proceda din când în când, înainte de '89.

Să nu fim deci, nici tâmpiţi şi nici nemernici.

Acest om, are acum mai multă nevoie ca oricând de comunicare, de înţelegere, de căldură şi de simpatie umană.

Şi mai are nevoie ca noi SĂ GÂNDIM! Este fundamental. Şi mai ales, SĂ FIM OAMENI şi să o ajutăm, dacă dumneaei ne-o va cere. 

Măcar acum.
De ce cred eu că nu e bine să scoatem rachetele pe masă
...şi nici să le măsurăm, ca să vedem cine o are mai mare

Pentru că...

Rusia, indiferent de forma sub care a fost condusă, a reprezentat întotdeauna o mare putere a Lumii.

Ceea ce nu au reuşit Hitler (un cretin notoriu) şi Napoleon (un geniu desăvârşit al strategiei militare), nu cred că va reuşi nimeni pe faţa pământului. S-au încercat aşadar, şi metoda proastă şi cea bună. Şi s-a eşuat.

Poporul rus este un popor extrem de hotărât, de muncitor şi de dârz, având aproape genetic inoculate în el calităţile de bază ale soldatului pur-sânge: brutalitate, rezistenţă excepţională, indiferenţă în faţa morţii, supunere oarbă faţă de comandant şi un patriotism adânc înrădăcinat la nivel mental. Toate astea fac ca începând de la primul copil de grădiniţă şi terminând cu ultimul nonagenar, rusul, la nevoie, să ia arma în mână şi să îşi apere pământul strămoşesc şi credinţa, cu o ferocitate de neînchipuit.

Însăşi suprafaţa Rusiei, ca ţară, constituie unul dintre punctele sale forte.

Pe de altă parte...

America la rându-i, exceptând câteva conflicte pierdute probabil în mod deliberat, din raţiuni preponderent economice, la fel ca şi fosta U.R.S.S. de altfel, s-a dovedit de-a lungul timpului, a fi o naţiune imposibil de învins.

În ciuda faptului că soldaţii ei nu au acelaşi profil psihologic ca aceia ai Rusiei, vigoarea, elanul, patriotismul lor ceva mai cald, aproape copilăresc (diferit de cel al soldaţilor ruşi), toate astea la un loc, fac din ei luptători de temut. Soldaţi gata oricând să facă supremul sacrificiu pentru ţară, ei devin, atunci când situaţia o cere, veritabile maşini de luptă.

Ca ţară, America dispune de o capacitate uimitoare de regenerare şi de producţie, americanii, adevărate motoare cu picioare fiind printre altele, oameni extraordinar de muncitori, de dedicaţi şi de patrioţi.

Iar astea au fost numai câteva dintre cele mai evidente motive pentru care niciuna dintre cele două ţări nu va putea vreodată să o învingă pe cealaltă.

Sau în orice caz, dacă totuşi braţul balanţei se va înclina într-o parte sau în alta, victoria ar fi una pirică. Şi practic inutilă, în condiţiile în care ar fi obţinută pe o planetă aproape imposibil de locuit şi total întoarsă cu curu'-n sus.

Apoi, am mai avea şi Europa.

Ei bine domnilor, aici cam încep să apară problemele.

Şi fără să încep să vă explic pe larg cam ce înseamnă o armată neomogenă, alcătuită din soldaţi care vorbesc cin'şpe mii de limbi şi care provin din culturi şi medii socio-economice extrem de diferite, am să mă rezum numai la a vă reaminti faptul că în principiu, cam cele mai cumplite conflagraţii (două la număr, pentru cei ce au mici scăpări de memorie) s-au desfăşurat pe teritoriul Europei.

Pe lângă cele deja menţionate, dacă am mai privi puţin şi la frământata noastră istorie, marcată de insurmontabile disensiuni şi lupte fratricide, cred că de fapt, cel mai de bun-simţ ar fi ca noi să fim printre cei mai interesaţi în asigurarea unei păci cât mai solide şi mai echitabile la nivel mondial.

N.B. - la nivel mondial!

În final, trăgând o linie şi făcând nişte socoteli, vedem că avem în faţă doi titani gata de luptă, cu fălcile înţepenite şi cu mâinile ferm încleştate pe mânerele săbiilor, plus alţi câţiva, care stau deocamdată mai la o parte, dar care privesc cu mare atenţie câmpul de bătaie, în timp ce încep deja să îmbrace armurile.

Să sperăm, spre binele umanităţii şi al continuităţii acesteia pe pământ, că toţi aceştia, nu sunt doar nişte titani ai forţei, ci şi ai gândirii.

...că altminteri, am cam căcat-o.

Altfel, ce să zic, decât să ne enervăm, mai bine un cântec vesel să cântăm.

Şi să încercăm să ne războim mai întâi cu sărăcia, cu bolile şi cu animalismul din noi, înainte de a porni să ne spargem capetele unii altora ca demenţii.

Iar ca popoare mari, să ne amintim că omeneşte este să facem în aşa fel încât şi popoarele mai mici şi mai înapoiate să poată exista.

Nu de alta, da' mai demult, după terifianta experienţă care a fost cel de al II-lea Război Mondial, ne-am legat unii în faţa altora, în faţa lumii şi a lui Dumnezeu, să nu mai facem niciodată o asemenea tâmpenie.

Aşa de scurte să ne fi fost oare, memoria şi înţelepciunea?

vineri, 27 mai 2016

Să luăm exemplu de la cei ce taie iarba pe lângă calea ferată

Şi pentru că pe acest blog, mi-am propus printre altele şi să-i dau capace cu sete nesimţirii, probabil că ar trebui să păstrez pentru mine cea mai zdravănă pereche, dacă nu aş da Cezarului ce i se cuvine de drept, şi nu aş mulţumi...

...Oamenilor care au toaletat vegetaţia din zona de siguranţă a căii ferate, precum şi pe aceea care masca indicatoarele rutiere, la trecerea de la Dimieni, Ilfov.

Cu scuzele de rigoare pentru că o fac abia acum, deşi ei au făcut acest lucru de ceva vreme, indiferent dacă aceste operaţii s-au executat ca urmare a programului periodic de întreţinere ori au constituit rezultatul unor demersuri întreprinse de un anumit domn de la Relaţii Publice din C.F.R., încă o dată o spun, mă înclin cu respect în faţa bunului-simţ şi a omeniei. Şi le mulţumesc cu toată sinceritatea absolut tuturor celor ce s-au implicat în această chestiune, pentru că ştiţi ceva?

De multe ori, munca unui om care taie iarba pe lângă calea ferată, sau a celui ce face un cât de mic gest pentru semenul său, valorează incomensurabil mai mult decât toată izmeneala penibilă a instituţiilor statului care se bat cu cărămida-n co@!e că ne apără şi că ne protejează drepturile şi vieţile.

De aceea le zic celor ce ne conduc şi acelora care se fac că fac dreptate în ţara asta:

Bă mitocanilor, luaţi exemplu de la cei ce taie iarba pe lângă calea ferată!
Priveşte cu atenţie la cel din faţa ta.

Ascultă-l cu răbdare.

Urmăreşte-i firul ideilor.

Discută cu el.

Fii răbdător.

Şi ai să vezi că la un moment dat, vei putea spune destul de precis dacă te afli în faţa unui om care pur şi simplu gândeşte ceva mai puţin, sau dacă în faţa ta se află o persoană ce ascunde o mare doză de nemernicie, în spatele unei prostii simulate.

Acest lucru este posibil şi pentru că, vedeţi voi, caracterul infect din om iese la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei.

Nu trebuie aşadar, decât să agiţi un pic recipientul, pentru ca mai apoi să laşi puţin timp lucrurilor să se aşeze.
O chestie de management

Text interzis minorilor. Conţine limbaj vulgar.

Pentru că până la urmă, cam despre asta este vorba. Despre management. Despre managementul timpului, mai precis.

Vedeţi voi, timpul omului, în mare, se cam împarte între somn şi restul activităţilor obişnuite.

Ne trezim, facem flotări, facem căcuţă, ş.a.m.d.

Apoi, la un moment dat, ajungem şi pe la muncă, iar dacă facem parte dintre cei mai norocoşi, de regulă, prestăm după un program de om normal, adică d'-ăla de opt ore, nu de zece sau de doişpe, ca toţi şantieriştii*.

Lucrurile fiind astfel statuate, depinde prin urmare, aproape exclusiv de noi, ce vom decide să facem în aceste opt ore.

Am putea spre exemplu, să ne tragem „caşchetele” pe ochi şi să ne băgăm la nani.

Sau am putea să născocim diverse şoricării prin care să lăsăm Codu' Penal, în curu' gol.

Ori, poate aceia dintre noi care avem mai multă imaginaţie şi care suntem ceva mai temerari, am putea participa activ la jaf.

Sau...

Am putea să ne dăm seama după numai câteva săptămâni de la angajare, de faptul că suntem pe cale să devenim parte a unui mecanism infect, să încercăm să înţelegem ce se întâmplă cu noi pe faţa pământului, să luăm unele decizii, să facem apoi o scurtă incursiune prin acest labirint monstruos şi urât mirositor, în care intră banii contribuabilului şi din care, printr-o bizară metamorfoză, aceştia ies sub forma unor lucruri făcute cu curu' şi a unor profituri substanţiale pentru diverşi veroşi, ocazie cu care am putea înţelege, la final, cu propria minte (fără să fim influenţaţi de vreo televiziune ori de vreun alt mijloc media), faptul că pe Companii, pe Ministere şi pe Instituţii le doare fix în floci de cum şi pe ce anume se cheltuiesc banii oamenilor. Ulterior ne putem da elegant şi civilizat demisia, şi în ciuda tuturor riscurilor, (viitoare procese, potenţiale accidente, hărţuiri, ş.a.) pentru că aici intuiesc eu, interesele sunt uriaşe, implicările adânci şi valorile prejudiciilor mult peste afacerea Hexi Pharma, să ne facem un blog... aproape anonim, de la „înălţimea” căruia să le-o tragem la m#&e tuturor jegoşilor implicaţi în aceste abjecţii. Aceasta, fireşte, asumându-ne toate riscurile ce decurg din atare alegere.

Rămâne deci, după cum vă spuneam, strict o chestie de management. De management al timpului.

Altfel, nu vreau să închei postarea înainte de a-i asigura de respectul meu cel mai sincer, pe toţi aceia care încă mai au puterea şi voinţa de a ţine piept tuturor degeneraţilor din ţara asta.

Şi apropo. Că tot veni vorba, am avut ocazia să întâlnesc femei ce au arătat că au coaie de zece ori mai mari decât o să aibă vreodată, acei miliţieni care stau şi ascultă ca gâştele pe la uşi fără să înţeleagă nimic, ori care se hlizesc ca proştii-n târg, în timp ce nişte decervelaţi ne lasă în pielea goală, pe noi restu', ziua în amiaza mare.

Imaginaţi-vă şi voi! O chestie aproape epică! O femeie luptându-se cu haita de şacali. O singură femeie încercând să ţină piept unor tâlhari, în timp ce mulţi dintre „oamenii legii”, dintre cei care prestează prin servicii, laolaltă cu toţi specialiştii PLM, stăteau fie ascunşi in corpore pe sub birouri, fie în poziţie de drepţi, în faţa unor vremelnici şefi corupţi şi tâmpiţi.

Stăteau şi stau în continuare. Şi probabil, aşa vor rămâne încremeniţi pentru vecie. Stane de piatră, cu frunţile plecate, ca milogii, aşteptând prime şi avansări, în ţara în care Onţanu şi Oprea sunt generali, în timp ce o mână de femeie de cin'zeci de chile, se lupta cu bivolii puşi pe jaf, într-o sală de sport.

Ar fi inutil să vă spun că, din păcate, ea nu au reuşit mare lucru. Însă a luptat. A încercat ceva. Iar asta, merită toată aprecierea. Curajul ei inspiră. Şi nu numai că inspiră, dar şi obligă. 

Iar celor care încep să scrâşnească din dinţi şi să-şi încleşteze pumnii citind aceste rânduri, le spun doar atât. Ştiu că nu mă pot bate singur cu voi. La fel cum ştiu şi că nici nu mă poate ajuta nimeni în această luptă. „Justiţia” şi „oamenii legii”, cu atât mai puţin. Ba chiar ştiu şi că în situaţia în care vom ajunge vreodată să dăm piept unii cu alţii, eu voi fi cel care va ieşi cel mai şifonat. Da' nu-i nicio problemă. Îmi asum riscul şi merg mai departe.

Şi o fac ştiind că voi sunteţi cei ce lucrează sub presiunea timpului, că voi sunteţi cei ce încearcă disperat să ascundă ceea ce este absolut imposibil de ascuns.

Mai ştiu totodată şi că este nevoie să se apuce doar de un singur fir, pentru a putea fi destrămată întreaga voastră ţesătură de minciuni.

De aia voi continua să scriu mai departe pe acest blog, fără nici cea mai mică... apăsare, despre lunga dâră de jeg pe care aţi lăsat-o, şi pe care continuaţi să o lăsaţi în urma voastră.

Pentru că lucrurile despre care scriu, sunt lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei.
        
Notă:

* În realitate, mulţi dintre cei ce muncesc pe şantiere, lucrează între zece şi douăsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, iar necalificaţii îşi distrug efectiv sănătatea din ei, pe salarii mizerabile, adesea ciopârţite şi primite cu întârziere. Iar problema este una cu atât mai gravă, cu cât nu numai în domeniul construcţiilor se practică un astfel de program de muncă, neraţional şi distructiv.

Textul de mai sus, le este interzis minorilor. Conţine limbaj vulgar.
Gândesc, deci vă f...

Pardon, parcă nu era aşa.

A! Mi-am adus aminte.

Gândesc, deci exist.

OK! Scuze...
Estetica stilului mă interesează într-o mai mică măsură.

În fond, nu prea ai cum să scrii frumos despre lucruri urâte.
Acela care vorbeşte mult, nu are timp să mai şi asculte. Cu atât mai puţin, să şi gândească, înainte de a vorbi.

Pe de altă parte, cel care ascultă mult şi nu vorbeşte deloc, s-ar putea să fie foarte atent la ceea ce îţi iese ţie din gură.

Fii precaut deci, când ai de a face cu astfel de oameni.

Primul este tipul omului prost, periculos prin însuşi potenţialul său de a produce involuntar şi incontrolabil, pagube.

Cel de-al doilea, s-ar putea dovedi a fi un om inteligent, însă cum inteligenţa nu este întotdeauna complementară omeniei...
românu' s-a născut... matematician

Binomu'-n sus, binomu'-n jos, binomu'-ncolo, binomu'-ncoace...

Binomu' e-n toate
E-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare
........................”

Toată ziua bună-ziua, numai binomu'.

Ei drăcia dracului. Da' m-am săturat.

Mai liniştiţi-vă şi voi măi oameni buni, mai vedeţi-vă de treabă, mai duceţi-vă pe la casele voastre, că nu-i niciun binom.

...e polinom în toată regula.


post documentat şi cu ajutorul Wikipedia

joi, 26 mai 2016

O icoană de suferinţă

Astăzi am văzut-o la televizor pe doamna Laura Georgescu.

Şi am văzut... o icoană de suferinţă.

Am văzut cicatrici adânci, lăsate într-o minte şi într-un suflet de om, de nişte nemernici odioşi.

Am văzut ce face „omul” din om.

Am văzut...

Am văzut... şi am scris.

.............................................................................................

...şi aproape că pot să văd şi oameni iremediabil cretini, care râd ca proştii în târg în timp ce se scobesc în nas, atât de ea, cât şi de această postare, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrece în jurul lor. Fără să se gândească măcar o secundă că multe alte femei păţesc genul ăsta de lucruri şi că în general, trăim într-o lume sifilitică în care ne continuăm netulburaţi drumul, într-o perfectă nesimţire, pe lângă oameni care suferă, pe lângă oameni nedreptăţiţi, pe lângă oameni căzuţi pe stradă, pe lângă oameni mutilaţi sufleteşte, că mergem prin viaţă, cel puţin unii dintre noi, ca vitele, fără să ne pese de nimeni şi de nimic.
La capitolu' Mama Omida...

Atunci când lucrurile sunt făcute în grabă de nişte oameni altminteri bine intenţionaţi, dar conduşi de nişte stupizi, s-ar putea să existe riscul ca peste ceva vreme, Hexi Pharma să cheme în judecată statu' român.

Şi nu numai pe el.

Da' ştiţi de ce?

Pentru că parte din acele substanţe au fost deja aruncate în disperare prin WC-uri, iar pentru cele puse la păstrare, din păcate, nu se va mai putea face niciodată dovada solidă a provenienţei lor, şi nu în ultimul rând, pentru că...

Neconformitatea lor a fost determinată de un laborator neacreditat.

Ei, ce ziceţi acum, suntem conduşi de nişte ridicoli siniştri, au ba?

Şi atunci nea Tolontane, am belit ..la. Şi matale, şi io, şi popa şi toată „Ieuropa”
...că aşa sună zicala, nu de alta.
Una dintre problemele fundamentale pe care le-ar putea ridica acest blog, atunci când el va ajunge să fie şi înţeles, nu numai citit, sau cel puţin, atunci când printre cititorii săi, se vor regăsi şi mireni, este aceea că mare parte din lucrurile despre care scriu aici, pot fi şi probate. Riguros. Cu precizie inginerească, aş zice. Este adevărat însă, ar fi un demers titanic, imposibil de realizat de către un singur om. Este ca şi cum o singură persoană ar încerca să sape o groapă, în vreme ce alte câteva sute de lopeţi, ar vârî pământul la loc. Ar fi munca lui Sisif.

Altfel, ar fi un demers septic cel puţin necesar, cred eu, pentru că tot mai mulţi aleg în zilele noastre, fie din laşitate, fie din comoditate, ori din simplul motiv că sunt corupţi, să se întoarcă cu curu' (cacofonie deliberată) la chestii de un penal strigător la cer, în vreme ce toţi tâmpiţii apăruţi de prin cine ştie ce străfunduri de peşteri, se iau la întrecere care mai de care, să ne lase mai abitir în curu' gol, ca pe proşti.
Legile, mai cu seamă felul în care ele sunt scrise şi ulterior aplicate, reprezintă o chestie destul de sensibilă. Şi de flexibilă. Ceea ce până la urmă, nu este chiar un lucru rău. Ba dimpotrivă, legea, ca să parafrazez pe cineva asupra cărui nume am acum un lapsus, devine, legea evoluează, ea se mişcă, se dezvoltă. Şi spun acest lucru fără niciun fel de mişto. Corect, aşa este. Legea se mişcă, fiind astfel interpretabilă şi necesar a fi interpretată. Trebuie să fie aşa.

Problema constă însă, la fel ca în cazul oricărei alte evoluţii, cam încotro se îndreaptă ea. Încotro vrea să o apuce. Mai constă, de asemenea, şi în felul în care se face interpretarea ei.

Să nu uităm, Vişinescu, Ficior şi alte asemenea furuncule, au aplicat legi. Nici acţiunile lor nu au „excedat cadrul legal” al vremii, ca să zicem aşa.

Atunci?!

Pentru că vedeţi voi, pot scrie legi zdravene la cap şi le pot aplica pentru a proteja cetatea. Pentru a urmări binele oamenilor. Pentru a ridica o economie, o comunitate, o ţară, ş.a.m.d.

Sau pot aplica aceleaşi legi, însă de data asta într-un mod deformat, pentru a face din respectiva ţară, feuda mea. Ori pentru a-mi asigura şi eu alături de alte hiene, halca mea din dreptul ori din munca aceluia ce nu poate şi nu ştie a se apăra împotriva nemerniciei mele.

În această logică, pot aplica legile, fie pentru a proteja omul, fie pentru a apăra prădătorul. Cale de mijloc nu prea este. Sau mă rog, dacă ea există, e poate urmată cu mai mult succes prin alte ţări, acolo unde nivelul de civilizaţie este întrucâtva superior celui de aici.
...ocazie cu care vă anunţăm cu nespusă bucurie şi, de ce nu, cu legitimată mândrie, că traficul pe acest blog a crescut în ultimele zile cu peste 700%, ajungând de la una, două vizitate pe lună, la... şapte numai azi.

E adevărat, acest anunţ sună uşor stahanovist, sună aşa, cam a statistică la comandă, da' ce să-i faci, trăim într-o economie de piaţă şi ştiţi şi voi cum e. Reclama e sufltetu' comerţului.

Aşa că de acum, judecând după acest răsunător succes, vă mărturisesc dragi cititori că mă gândesc să iau serios în calcul, monetizarea acestui blog.

Ce ziceţi, se bagă cineva să cumpere publicitate pe blogu' meu?

Acest post este un pamflet.
...că poate se prinde lumea mai greu.
Să nu ne amăgim. Democraţia este o iluzie. Mai ales în partea asta de lume. De fapt, cred că dacă am căsca un pic mai bine ochii, am vedea cu uşurinţă că este mai degrabă vorba despre oligarhie şi despre plutocraţie.

Pentru că vedeţi voi, orice întreprindere, oricât de neînsemnată sau de temerară ar fi ea, fie că ne referim la pornirea unei banale afaceri cu vată pe băţ, ori dimpotrivă, la conducerea unei ţări, orice demers aşadar, porneşte de la o mână de oameni. Iar acei oameni, ţine de firea lucrurilor, ca să-şi dorească să rămână veşnic acolo, sus, la conducere, în vârful lumii, deasupra tuturor.

Să fim realişti şi să recunoaştem că foarte puţine persoane, oameni care sunt în general alcătuiţi într-un fel aparte, admit să se pună de la bun început la baza piramidei şi nu în vârful ei; restul, repet, suntem oameni, deci animale prin definiţie, nu sfinţi. Ne place să conducem. Ne place să indicăm locul în care să se înfigă cazmaua, nu să şi ţinem de coada ei. E în ADNu' nostru. De aici, latura oligarhică.

În privinţa plutocraţiei, ce aş putea spune?! Ea vine ca o consecinţă, ca o urmare firească a desfăşurări evenimentelor. Puterea exercitată în mod degenerat de o mână de oameni, aduce cu sine, în majoritatea cazurilor, şi prosperitatea materială atât de râvnită de aceştia, prosperitate ce constituie, în amestec cu alte substanţe nocive de prin minţile şi de prin resturile lor de suflete, un carburant care nu face nimic altceva decât să întreţină şi să aţâţe permanent acest foc nefast ce îi consumă neîncetat şi care este lăcomia umană.

De aici încolo...

Dacă ai suficientă putere şi buzunare îndeajuns de largi, poţi cumpăra gândiri, conştiinţe, vieţi, oameni la vrac, etc.

...mă disperă de câte ori am folosit „care” ,
da' asta-i viaţa, nu-s vreun Eminescu şi am mai zis-o,
nici nu scriu pentru Academie.
O gândire vie, dinamică, este acea gândire care pleacă de la un dat, de la un lucru ştiut, şi ajunge, Dumnezeu Ştie, pe unde.

O gândire de lemn însă, pleacă de la Gepetto şi se termină în chip fatal la Pinocchio, ea neposedând capacitatea de a transcende esenţa dură a salcâmului.
În ciuda faptului că văd puţine lucruri, unii oameni posedă cumva abilitatea ca mai apoi să gândească suficient de mult şi de corect, astfel încât să îşi facă o idee relativ fidelă despre realitatea înconjurătoare, în vreme ce alţii, din nefericire, deşi văd şi aud multe, şchiopătează destul de tare la capitolul gândire.

Că sunt inapţi biologic pentru a cugeta, ori că refuză gândirea în chip deliberat, asta este o altă chestiune.

Cert este însă faptul, că la ei, realitatea rămâne una făcută de-a gata, rămâne un fel de ghem de sârmă ghimpată înfăşurată pe un miez de dogme stupide şi sforăitoare.

miercuri, 25 mai 2016

Şi da domnilor. Voi continua să scriu mai departe ceea ce gândesc, pe acest blog, chiar dacă el are mai mulţi cititori în rândurile miliţiei decât printre ceilalţi oameni. Mai ales în ultima vreme.

Voi continua deci, să vă arăt obrazu', deşi ştiu că este inutil şi că voi plăti pentru asta, la un moment dat, un preţ foarte scump.

Îmi asum însă acest... târg, cu speranţa, ba chiar cu convingerea, că şi printre voi se mai găsesc oameni, nu numai epoleţi şi caschete, şi că nu este chiar totul pierdut.
Parcă parcă...

Pe data de 6 mai, printr-o postare despre Curtea Constituţională a României, mai precis, despre Alineatul 1 din Articolul 297 Cod Penal, prevesteam o mică apocalipsă.

La fel făceam şi pe 17 mai.

Ieri însă, ce să vezi? Ia sfârşitu' lumii, de unde nu-i!

Stupoare!

A venit decizia Curţii şi nici urmă de ştreang în jurul gâtului alineatului sus-amintit. Se pare că s-a amânat execuţia. Sau să se fi renunţat cu totul la ea? Cine ştie?!

Decizia, mă rog, decizie e un fel de a spune, pentru că ea nu e o decizie în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o amânare, ne spune că lucrurile se vor limpezi pe 15 iunie.

Până la urmă poate că este mai bine aşa. Decât să iei la timp o hotărâre proastă, mai bine să mai întârzii un pic, să mai sapi, să te mai documentezi, să mai deschizi un pic ochii, să mai încerci să mai şi gândeşti, şi cine ştie, poate că până la urmă ai putea ajunge să ieşi înaintea lumii cu ceva sănătos la cap. Chiar dacă asta, o repet, va veni ceva mai târziu şi un pic cam peste program.

În fond, este de înţeles. Justiţia nu e atletism, nu e „o sută de metri, garduri”. E pe bază de cugetare, de analiză. Deci, repet. O mică întârziere în cazul de faţă, nu ar fi tocmai un capăt de ţară.

Şi cum aici nu îmi propun să practic talibanizarea raţiunii ci, cu precădere, exerciţiul unei gândiri cât mai obiective, am să felicit (pe moment) Curtea, pentru acestă cuviincioasă şi înţeleaptă jumătate de decizie, în special pe aceia care au stat cu adevărat în spatele ei, după care, ca de obicei, voi purcede la o mică analiză.

Pentru că dacă ne amintim cam în ce drift-uri porniseră lucrurile acum câteva săptămâni şi la ce s-a ajuns ieri...

Vom observa că nu demult, un domn magistrat ne spunea pe la televizor că treaba e destul de sensibilă, de complicată, de ambiguă până la urmă şi că se poate ajunge „la discuţii”. Că „din păcate”, noi avem această faptă definită în două legi, iar asta, după cum zicea domnia sa, complică situaţia.

Tot dumnealui ne mai asigura şi că distinsa Curte se apleacă asupra chestiunii cu întreaga responsabilitate şi că aspectele luate în discuţie vor fi dezbătute cu maximă seriozitate.

De asemenea, acelaşi domn, a insistat să precizeze că în prezent mai sunt douăsprezece ţări în Europa care sancţionează abuzul în serviciu cu închisoarea, restul optând pentru alt tip de pedepse, subliniind şi că felul în care noi înţelegem să tratăm acest subiect se întemeiază pe o metodă arhaică şi înţepenită, adoptată încă de pe vremea comunismului.

Recapitulând puţin, un om obişnuit, poate că nu ar fi înţeles mare lucru din păsăreasca respectivă, un om care însă, ştie să asculte şi care poate surprinde anumite nuanţe, putea observa cu uşurinţă, încă de atunci, preferinţele acelui domn şi în consecinţă, putea intui într-o oarecare măsură, cursul evenimentelor.

Secvenţe din emisiune, alături de alte chestii utile şi interesante, găsiţi urmând link-ul de mai jos.


Se poate observa din tonalitatea vocii, din inflexiunile acesteia, din direcţia în care curge discursul, este drept într-un mod foarte discret, aproape imperceptibil, că domnul magistrat ar fi tins cam de pe atunci să-i dea jet, alineatului în discuţie.

Totodată, din felul în care se exprimă şi din ceea ce ne spune, putem deduce şi faptul că în spatele acelor declaraţii, la momentul respectiv, se afla... cam nimic. Adică la ora aceea nu existau nişte studii fundamentate, nişte statistici, nişte rapoarte sau informări care să dea o imagine, fie ea chiar şi una de ansamblu, asupra magnitudinii problemei, scurta prelegere a domniei sale având mai degrabă accente... poetice. Ni s-a spus câte ceva despre un document de la Veneţia şi cam atât. Nimic solid.

Pe de altă parte, lucrurile nu păreau să stea altfel, nici măcar în dimineaţa zilei de ieri, zi la capătul căreia ar fi trebuit să ne alegem cu o decizie.


Acelaşi domn magistrat ne spunea de pe nişte trepte că...

Nu poţi să trimiţi în judecată aşa, numai pentru că vrei tu, că eşti procuror. Deci, trebuie analizate lucrurile şi în funcţie de asta se poate...

Legea este... trebuie aplicată, trebuie înţeleasă, trebuie aplicată.”

Altfel, întrebat mai departe de o doamnă reporter dacă legea este suficient de clară în momentul de faţă, domnia sa a dat un răspuns... cel puţin interesant.

Depinde cine o citeşte.”

Absolut magnific. Şi deopotrivă adevărat. Aşa este distinse domn. Depinde cine o citeşte, pentru că aceeaşi lege poate fi citită de un om normal şi de bună credinţă, de un tâmpit sinistru, sau de un gunoi care caută să o contorsioneze şi să o şunteze în toate felurile posibile şi imposibile, pentru a obţine în final, un profit din asta. Aşa este. Aveţi în chip esenţial dreptate şi nu pot decât să vă aplaud şi să mă declar total de acord cu domnia voastră în această privinţă.

Altfel, prima afirmaţie vădeşte că aţi plecat de acasă, cam cu aceleaşi idei pe care le aveaţi şi în emisiunea despre care am vorbit deja.

La finalul zilei de deliberări însă, după cum vă spuneam, stupoare!

În cele câteva ore scurse de la primele comentarii făcute dimineaţă de domnul magistrat şi până la momentul hotărârii de amânare a deciziei, cu scopul declarat de a se face o mai judicioasă documentare, o mai profundă analiză, de a se „discuta serios” şi de a se aştepta date legate de dosarele pe această temă, propuneri formulate de către procurori şi decizii ale instanţelor, s-a produs cumva un scurt-circuit.



O mână nevăzută, acţionată de un creier nu numai inteligent, dar şi integru, i-a tras pe domnii magistraţi de mânecile robelor, împiedicându-i astfel să o ia cu legea prin crăci.

Corect. Aşa se procedează, domniile voastre.

Atunci când ai a te pronunţa asupra unei chestiuni ce repercutează atât de puternic în socialul şi în economia unei ţări, în calitatea ta de înalt magistrat, ai obligaţia să iei în calcul cât mai multe informaţii cu putinţă şi să cauţi să îţi întemeiezi decizia atât pe acestea cât şi pe litera şi pe spiritul legilor, în ansamblul lor, şi nu în ultimul rând, pe însuşi spiritul „idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989”, aşa cum printre altele, cere chiar legea de căpătâi a ţării.

Asta ar fi trebuit să faceţi încă de la început, dar nu-i nimic, treacă de la noi. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Şi apropo. În loc de post scriptum...

În privinţa cuantumurilor prejudiciilor, nu vă aşteptaţi la mari minuni din partea rapoartelor pe care (poate) le veţi primi. Vă spun din start că probabil o bună parte dintre ele vor conţine cifre substanţial subevaluate.

Ca exemplu, dacă la o sală de sport de la ţară, folosită doar de cinci ori pe an, şi atunci pentru vreo nuntă ori pentru vreun botez, prejudiciul găsit de organele statului este undeva pe la 100 – 200.000 lei, ei bine, domnilor magistraţi, realitatea este că paguba e cam... daună totală, în sensul că poate fi considerată drept prejudiciu, întreaga sumă investită în respectivul proiect, adică vreo două milioane de lei. Asta ca să nu mai calculăm că la un moment dat, acea construcţie, repet, inutilă, nesustenabilă şi neutilizată, va trebui să fie şi demolată, ceea ce, în mod logic, va presupune noi şi noi cheltuieli.