Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

luni, 6 iunie 2016

Uneori leacul, prin efectele sale secundare, ar putea face mai mult rău pacientului decât boala în sine.

Ba în anumite cazuri, l-ar putea ucide chiar mai repede ca aceasta.

De asta cred eu că observaţia, gândirea şi măsura sunt vitale în asigurarea unei oarecare normalităţi a lucrurilor. Indiferent că vorbim de un pacient, de un om obişnuit, sau, într-un cadru ceva mai larg, de o societate.
Mediu

Din păcate, nu sunt nici suficient de inteligent pentru a îndrepta lucrurile strâmbe din jurul meu, dar nici îndeajuns de prost pentru a nu le observa.

Iată-mă-s aşadar, blocat ca un lift între etaje, într-o stare cât se poate de... medie.

duminică, 5 iunie 2016

Dacă aţi avea răbdarea, resursele, şi de ce nu, curiozitatea să faceţi o statistică, aţi putea constata că nu aceia care au avut doar note de patru şi de cinci la şcoală, sau corigenţe pe toamnă, vă lasă în curu' gol.

Ci tocmai o parte dintre cei premianţi. Dintre aceia cu facultăţi, cu masterate şi cu doctorate.

Este deci, iată, o chestiune de... educaţie.
Dinamica favorurilor

Tu îmi faci mie un favor, eu îi fac prietenului tău, unul.

El îţi face ţie un favor, şi uite aşa o luăm de la capăt.

Problema cred eu, nu constă în această dinamică în sine, de altfel normală în orice colectivitate umană, ci în magnitudinea şi în regimul licit ori ilicit al ei.
Omul poate fi convins şi cu biciul să facă anumite lucruri.

Însă, le va face fără nici cea mai mică tragere de inimă. Prin urmare, s-ar putea să le facă prost.

Relativ la fel stau lucrurile şi atunci când el face ceva, ca urmare a unei convingeri asimilate artificial, de împrumut, de convenienţă, dacă vreţi.

Astfel, singura cale pentru ca el să dea 100%, este să creadă cu tărie în ceea ce face.

sâmbătă, 4 iunie 2016

Uneori, nu pot vorbi despre un anumit lucru, fără să risc să bat câmpii, decât atunci când am câteva idei destul de limpezi şi despre opusul său.

Fireşte, asta în cazul în care lucrul respectiv are un atare opus.

De exemplu, cum aş putea vorbi despre moarte, atâta vreme cât nu ştiu ce este aceea viaţa?

Ori, şi mai bine, cum aş putea să vorbesc despre viaţă, fără să fi văzut mai înainte chipul hâd şi negru al morţii?

Altfel, bineînţeles, fiecare este liber să speculeze, să dezbată, şi de ce nu... să mai şi greşească din când în când.
Spălaţi-le” creierii!

Luaţi o mie de soldaţi şi purtaţi-i prin spitale şi prin aziluri. Purtaţi-i prin mahalalele de la marginile oraşelor. Plimbaţi-i prin locurile în care mizeria şi sărăcia muşcă mai adânc din om şi din sufletul lui.

Arătaţi-le apoi cum se stinge un bătrân neputincios. Cum apune o viaţă.

Arătaţi-le cum se luptă bolnavul de plămâni pentru fiecare respiraţie.

Arătaţi-le cum se chinuie bolnavul de cancer, sfâşiat în acelaşi timp şi de boală, şi de sechelele tratamentului.

Arătaţi-le copii nevinovaţi, inocenţi, care se sting prin spitale ori prin ţările subdezvoltate, prăzi ale sărăciei şi ale unor boli necruţătoare şi incurabile, copii condamnaţi din start la moarte, de o soartă oarbă şi stupidă.

Încercaţi să le „spălaţi” creierul şi în felul ăsta, şi veţi vedea că măcar o sută dintre ei vor lăsa arma deoparte şi se vor face orice altceva. Se vor face asistenţi medicali, voluntari, pompieri, preoţi, dulgheri, învăţători, orice altceva, dar nu vor mai vrea nicio secundă să rămână soldaţi. Nu vor mai simţi niciodată acea dorinţă inexplicabilă şi inutilă de a mai lua vreodată viaţa unui om pe care nici măcar nu îl cunosc. Viaţa unui om care nu le-a făcut, îndeobşte, niciun rău.

Atunci, vor învăţa în doar câteva zile, ceea ce probabil foarte puţine şcoli te mai pot învăţa în prezent. Anume că o singură secundă de viaţă, o singură respiraţie, un singur minut de linişte, valorează mai mult decât orice pe lumea asta.

Şi apoi, să nu uităm că viaţa poate fi curmată de orice prost sau de orice dement. De un banal accident ori pur şi simplu, de un joc al sorţii.

O secundă în plus la viaţă însă, pot pune doar Dumnezeu, Omul şi Natura. 
Ţineţi de lucrurile simple!

Credeţi-mă, multe dintre ele preţuiesc mult mai mult decât v-aţi aştepta.
Atunci când cel de sus va coborî printre cei de jos, se va cutremura, se va îngrozi şi va fi poate scârbit. Probabil, toate aceste trăiri îl vor năpădi în acelaşi timp.

Însă şcoala asta îi va fi mai de preţ decât oricare alta.

Abia după ce va fi stat o vreme printre cei pe care vrea să îi conducă, abia după ce se va fi „coborât” îndeajuns, abia atunci, pe baza acestei unice experienţe şi a pregătirii sale anterioare, va putea cu adevărat să-şi conducă întrucâtva chibzuit şi omeneşte poporul.

Altminteri nu are cum.

vineri, 3 iunie 2016

O gimnastă
...sau câteva cuvinte despre preţul performanţei

Domnilor, să ne fie clar. Pe unii bătaia îi poate întări. Îi poate căli. Îi poate face, după caz, sfinţi ori luptători.

Pe alţii îi poate lăsa aproape la fel cum i-a găsit. Adică neschimbaţi.

Dar pe alţii, în schimb, îi schilodeşte. Îi descompune. Îi distruge şi îi dezumanizează.

Judecând şi din această nouă perspectivă, vă simţiţi acum, suficient de înţelepţi şi de clarvăzători, astfel încât să alegeţi voi drumul copiilor voştri?

...un post scriptum ceva mai lung

Vreau să fim foarte bine înţeleşi.

Eu nu zic să-ţi dojeneşti copilul doar cu citate din Kant ori din Goethe, sau făcând împreună dialectică. Uneori, adevărul este că-i mai scapi şi câte-o palmă la cur. Că na, ăştia suntem.

Dar toate trebuie să aibă o limită.

Nu e normal să îl schilodeşti, să îl calci în picioare, să îl striveşti fizic şi psihic.

Pentru că atunci nu îi faci educaţie. Atunci devii un cretin dement, incapabil să gestioneze presiunea la care în mod inevitabil îl supune viaţa de zi cu zi, şi care se metamorfozează astfel într-un animal ce defulează la rându-i, asupra unei fiinţe lipsite de apărare. Asupra copilului său, asupra copilului altuia, asupra unei femei, ş.a.m.d.

Iar celor cărora le place să se simtă „complici” la cupele, la medaliile şi la diplomele altora, le spun doar că între ei şi acei performeri, singurele legături sunt cele făcute de naţionalitate. Altminteri credeţi-mă. Sunteţi preparaţi din cu totul alte ingrediente decât cele din care sunt făcuţi un fotbalist de geniu, o gimnastă multiplu medaliată sau un olimpic la matematică.

joi, 2 iunie 2016

În fond, nu este nimic personal

Aşa cum animalul din celălalt doreşte cu orice preţ să te tâlhărească, tot la fel, şi animalul din tine tânjeşte să-i dea măcar o pereche de capace la schimb.

Până la urmă, este vorba strict despre reciprocitate, despre un fel de fizică a trăirilor. Despre principiul acţiunii şi al reacţiunii, adus în planul umanului. Atâta tot.

Deci nu trebuie să o ia nimeni personal.
Să fim bun înţeleşi. Războaiele nu au niciodată învingători.

Ambele tabere părăsesc învinse câmpul de bătaie.

Atâta doar că unul dintre combatanţi, având mai puţin de suferit de pe urma înfruntării, şi dispunând de o forţă mai mare de regenerare, va reuşi cumva să se pună mai iute pe picioare, astfel încât să devină iarăşi apt de a ţine ghioaga în mână şi a o lua de la început.

Motiv pentru care unii istorici, probabil grăbiţi în munca lor şi implicit susceptibili de a se lăsa înşelaţi de aparenţe, îl vor declara pe acesta, drept învingător.
Sărăcia poate distruge vieţi şi mutila caractere.

Şi nu numai că poate, dar adesea o şi face.
Trei oameni, după ce citesc fiecare aceleaşi trei rânduri, în funcţie de ideile cu care au pornit la respectiva lectură, de educaţia şi de fibra lor morală, pot înţelege lucruri aproape total diferite.

Mă rog, de fapt, este un fel de a spune, pentru că în mare, ei înţeleg până la urmă, relativ acelaşi lucru.

Reacţia pe care o au însă, în faţa ideilor sugerate de respectivul text, dă seamă asupra caracterului lor. Asupra minţilor şi sufletelor lor.
Există anumite tipuri de structuri asupra cărora se poate acţiona radical.

Să luăm spre exemplu, cazul unei construcţii părăginite, ori al unui strung vechi.

În primul caz, demolezi clădirea din temelii şi construieşti alta nouă.

În cel de-al doilea, iei din strung ce mai este utilizabil, restul, la fier vechi.

În cazul societăţii însă, rezolvarea radicală, constituie mai degrabă o întreprindere falimentară, ineptă şi criminală.

Omul se schimbă, dacă se va reuşi vreodată acest lucru, deşi este mult de discutat despre moralitatea acestui demers şi despre necesitatea cu adevărat reală de schimbare a lui, încet. Treptat. Pas cu pas. Omul nu este făcut nici din cărămizi şi nici din piese Lego, să îl iei, să-l desfaci şi apoi să-l faci iarăşi la loc după cum vrei tu, şi să te aştepţi să funcţioneze în anumiţi parametri.

miercuri, 1 iunie 2016

Doctoriţa

Câteva întrebări şi o evaluare rapidă a situaţiei. După, câteva dispoziţii scurte, dar omenos date, colegilor.

Aşa a început totul.

Apoi procedurile. Protocolul. Rutina.

După ele, rezultatele. Materializate la început pe nişte display-uri, apoi pe un petic de hârtie.

Priveşte îngândurată acea hârtie. Discută cu pacienta, comunică prin staţie, apoi...

Apoi linişte.

Ochii ei se fixează asupra unui punct din care nu se vor mai desprinde pentru următoarele câteva zeci de secunde.

Gândeşte. Gândeşte intens.

Pune cap la cap informaţiile, face conexiuni, emite ipoteze, şterge totul, apoi o ia din nou de la capăt. Totul se desfăşoară cu viteza luminii în creierul ei. Totul se face şi se desface cu febrilitate la nivelul sinapselor ei. Dar totul, într-o perfectă linişte exterioară.

Schimbă câteva cuvinte cu pacienta. Pune întrebări foarte bine ţintite. Nu bate câmpii. Se vede că se pricepe destul de bine la ceea ce face.

Revine apoi la liniştea de sfinx de mai înainte. O face aproape la fel de brusc cum a şi renunţat la ea.

Îşi reia ţinta. Mai are un pic şi găureşte scaunul cu privirea ei.

După câteva minute, pare să se fi hotărât. Pare să fi găsit rezolvarea. Şi culmea, nu una, ci două la număr. Pe care le explică răbdătoare şi pe un ton cald, uman, pacientei.

Aceasta are ultimul cuvânt.

Se mai consultă apoi prin telefon cu o colegă.

Da. Are confirmarea. Soluţia dată de ea, este cea mai potrivită în situaţia de faţă.

Îi dă bătrânei o pastilă, îi face o injecţie, apoi se aşează la loc pe scaun.

Se mai linişteşte. La fel, şi colegii ei.

Omul, femeia, ia locul medicului.

Povesteşte cum trebuie să facă sacrificii pentru fetiţa ei de şase ani. Discută despre jucării, despre păpuşi...

Apoi se amuză privind la o veche păpuşă prăfuită de pe vitrină.

Îi aduce aminte de... Chuckie.

Se destind cu toţii.

Schimbă câteva vorbe, fac câteva glume. Respiră şi ei pentru câteva zeci de secunde, înainte să pornească la următorul caz.

În urma lor, rămâne un gest de omenie.
Peste o bucată de pământ, astăzi este un stăpân, mâine un altul.

Pe acelaşi ogor, astăzi se pune grâu, la anul, Dumnezeu ştie ce.

La fel stau lucrurile şi cu ţările.

Iar oamenii din ele sunt ca nişte seminţe.

Dacă sămânţa este bună, stăpânul gospodar şi natura îngăduitoare, atunci şi rodul va fi pe măsură.

Altminteri...