Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

miercuri, 31 august 2016

Nu ştiu dacă neapărat, curajul îl înalţă pe om, dar cu siguranţă, frica îl coboară la starea de sclav, de felon, de... larvă.
Omul, acest nobil... piroman

Primu' trunchi de copac lovit de trăsnet – primu' foc în aer liber.

Au urmat apoi, firesc, primu' foc adus în peşteră, primu' rug aprins sub prima vrăjitoare, prima bombă atomică...

What's next?
Fiecare ev, cu rugurile şi cu vrăjitoarele lui

sau

Omul adună crenguţe de când se ştie

În ciuda faptului că astăzi ne mirăm şi ne amuzăm chiar de inepţiile trecutului, de puţinătatea intelectuală a celor de atunci, (Pământul plat, Pământul – centrul Universului, Soarele care se învârtea în jurul Pământului, etc.), nu ştiu câţi dintre noi am fi gândit la momentul respectiv, altfel.

În fond, lumea e... de când lumea, presărată cu genii şi cu tâmpiţi, şi înţesată până la refuz cu oameni medii. Deci...

...şi în aceeaşi ordine de idei, n-aş băga mâna în foc, (nepotrivită expresie) că o mare parte dintre noi, dintre cei de azi, cu tot progresul nostru actual, cu toată civilizaţia noastră, dacă am fi cumva transportaţi în timp, în vremurile de atunci, nu am începe să adunăm de zor crenguţe pentru înălţarea rugurilor pe care să ardem eretici, vrăjitoare, cărţi, ş.a.

De fapt, parcă ceva îmi spune că niciodată nu ne-am oprit cu adevărat din acest tip de... agricultură, că încă mai adunăm conştiincioşi crenguţe de pe jos, pentru a înălţa cu ele rugurile pe care să ardem următorii eretici... următoarele vrăjitoare... următoarele cărţi...
Începe lejer, perfid, aproape fără să bagi de seamă, cu... ştii, nu prea mă interesează... nu e treaba mea... nu mă priveşte. Mă grăbesc, n-am timp...

Culminează ulterior, în cea mai crâncenă nesimţire. În cea mai apăsătoare indiferenţă.

Apoi, ce să vezi... ţi se întâmplă şi ţie.

Şi vei întinde mâna, cu lacrimile şiroindu-ţi pe obraji, cu speranţă, cu dorinţa ca un semen de-al tău să-ţi cuprindă mâna întinsă într-a lui, şi să te înţeleagă, să te ajute, să te salveze.

Atunci, poate vei primi ajutor. Poate că vei fi salvat.

Sau poate, nu.

Atunci, poate că vei învăţa ceva din ceea ce ţi s-a întâmplat, din ceea ce se întâmplă în jurul tău, din această lume.

Sau, poate că... nu.

În fond, cine ştie? cine poate şti?
Cine poate fi sigur de ceva pe lumea asta?
Cei mai mulţi oameni se aseamănă cu apa.

Iau foarte repede forma vasului în care sunt puşi.
Un raţionament exagerat de riguros, sterilizează.

Unul prea jucăuş, riscă să bată câmpii.

...şi iată cum ajungem iarăşi la ideea de măsură.

Sfânta măsură!

marți, 30 august 2016

Cugetări coincidente

Unul dintre cele mai mari complimente pe care l-ar putea face societatea gândirii tale, ar fi acela de a te interna la balamuc.

Dovada supremei aprecieri ai dobândi-o în schimb, numai atunci când ea te-ar spânzura direct.”

Găsesc că este destul de interesantă similaritatea dintre gândirea geniului şi cea a nebunului, ambii probabil repetându-şi obsesiv, la nesfârşit, această unică mantră.
Dresajul uman

O creatură cu o minte întunecată şi cu un suflet bolnav poate rezolva aproape orice problemă, uzând numai de par sau de ban. Uneori, în funcţie de împrejurări, se poate servi de ambele – fie concomitent (ceea ce ar putea părea pentru cei mai mulţi, o aberaţie), fie succesiv (situaţia cea mai întâlnită). În orice caz însă, rămâne de reţinut faptul că nu-i mai sunt necesare şi alte... unelte.

Cât despre idee în sine, ea este veche de când lumea şi s-a născut odată cu dresajul prin metoda pedeapsă-recompensă.

Deci... nimic nou sub soare.

Ba, ceva îmi spune că înainte de a-şi îndrepta atenţia către sălbăticiunile câmpurilor şi ale pădurilor ancestrale, omul a probat iniţial dresajul chiar pe semenul său.
Multe lucruri se întemeiază pe înţelepciunea omului.

La fel cum tot multe sunt şi cele ce se năruie din pricina smintelii lui.
Aproape orice acţiune a omului comportă printre altele, şi două laturi diametral opuse – una nocivă (consumatoare, distructivă) şi una benignă; de dorit fiind ca el să urmărească în principal, diminuarea primeia şi potenţarea celei de a doua.

Atunci când omul aplică acest raţionament numai asupra acţiunilor îndreptate către propria-i persoană, avem de a face cu omul egoist.

Când există un echilibru între cele două, şi când raţionamentul sus-amintit poartă şi asupra relaţiilor cu ceilalţi, s-ar putea spune că omul este unul normal, obişnuit.

La celălalt capăt al spectrului, îl vom găsi pe acela care reuşeşte cumva, nu numai să respecte această... hai să-i zicem axiomă, dar care chiar ajunge să precumpănească în a o aplica exclusiv asupra acţiunilor pe care le întreprinde în direcţia semenului său, neglijându-se pe sine, lăsându-se pe sine la o parte, ignorând complet propriile interese, abandonându-se practic total întreprinderilor sale altruiste.

În acest punct îl vom întâlni aşadar, pe antiegoist. Aici vom întâlni... OMUL.
Norocul (?) omului obişnuit constă în faptul că acesta trăieşte preponderent pus pe pilot automat. Că duce astfel un trai mai mult apropiat de registrul inconştientului, de cel al legumicolului raţiunii.

Altminteri, dacă ar începe să gândească, sau Doamne Fereşte, să mai şi simtă, dacă ar avea ceva mai mult timp să stea cu gândurile şi cu trăirile sale, dacă s-ar supune chiar unei atente analize introspective, ar vedea atunci cam cât de grea este sarcina lui Dumnezeu.

...şi implicit, aceea a semenilor săi, care vrând-nevrând, trebuie să îl suporte.

...ba mai mult, să îl şi iubească. Şi nu în ultimul rând, să îl respecte, să îl înţeleagă, să îl... ş.a.m.d.

joi, 25 august 2016

Un fel de blasfemie

Să presupunem dragă cititorule, că într-o bună zi, Dumnezeu, neavând poate altceva mai interesant de făcut, ar hotărî să se înfăţişeze înaintea fiecăruia dintre noi.

...şi ne-ar zice cu acest prilej, şi vreo două-trei vorbe.

Acum, fii atât de bun şi întreabă-te, te rog...

Oare ai crede cu adevărat că acela ce îţi stă înainte, este Dumnezeu, sau ai râde ca prostul în târg, crezând că e o glumă pusă la cale de prieteni?

Atunci când ai conştientiza că în faţa ta este chiar Dumnezeu, nu te-ai căca pe tine de groază, ştiind că ştie cam ce fel de jivină eşti?

Faptul că l-ai văzut cu ochii tăi pe Dumnezeu, te-ar împiedica să mai fii vreodată ticălos?

Dacă ţi-ar mai spune şi câte-ceva, ai înţelege oare pe deplin ce ţi-ar zice? Ai înţelege complexitatea ideilor sale? Ai putea pricepe că Dumnezeu îţi poate vorbi cu aceeaşi lejeritate şi înţelepciune, atât despre lucrurile complicate, cât şi despre cele simple?

Cam cum ai începe să trăieşti de a doua zi?

...

A reuşit să schimbe textu' ăsta ceva în mintea ta?

...ori în sufletul tău?

...păi vezi?!

...şi atunci, ar avea vreun rost, deranjul?

P.S.

Şi nu. Nu trebuie să te simţi jignit, dragă cititorule. Aceleaşi întrebări, sub aceeaşi formă acidă, mi le-am pus şi mie, aşa că...
O idee inacceptabilă social, nu este în chip necesar şi incorectă.

Analog, nu orice c@c@t cu pretenţie de normă socială, este în mod invariabil şi just.

Totul trebuie aşadar, trecut mai înainte prin filtrele gândirii şi ale simţirii omeneşti.
Perfecţiunea şi infinitul – două invenţii ale unei minţi bolnave.

...însă, ale unui suflet frumos şi viguros.
Nici sfântul nu este perfect, cum tot la fel, nici dracul nu este chiar aşa de... al dracului.
Ipoteze de... lucru

Orice om, se teme de ceva – gândeşte cel ce ţine parul în mână.

*

Dacă nu se teme de ceva, atunci poate că îşi doreşte ceva – cugetă cel ce are bani.

*

Dacă omul nici nu se teme şi nici nu îşi doreşte nimic, atunci...

...probabil cel mai cuminte ar fi, să fie lăsat în pace – zic eu.
Normal sau anormal

Fără să iau asupra mea sarcina de a deveni apologetul nebuniei omeneşti, cred totuşi că deviaţiile de comportament, fireşte, încadrate de anumite limite, fac, în chip aproape paradoxal, parte din normalul uman.

Mai primejdios mi se pare, ca să fiu sincer, omul „perfect virtuos”, omul „fără cusur”.

Normalitatea lui mi se pare una dubioasă. Una artificială şi periculoasă. Una sub care în realitate ar putea clocoti nebănuit de nimeni, cel puţin un viciu oribil, ce la fel ca magma unui vulcan în fierbere, abia ar aştepta să erupă, să ţâşnească la suprafaţă, să se elibereze cu orice preţ.

miercuri, 24 august 2016

Asupra „inteligenţei” omului

Aurul – de mai multe mii de ani, unul dintre bunurile cele mai râvnite şi mai preţuite pe pământ.

Acu', în prostia mea, aş avea şi eu vreo două întrebări, dacă nu vă e cu supărare...

Cam câte cuie s-ar putea bate cu un ciocan din aur, şi... cam câte operaţii pe creier s-ar putea face cu un bisturiu confecţionat din acelaşi material?

...?

Odată ce veţi răspunde la aceste întrebări, aproape instantaneu veţi mai obţine încă un răspuns, de astă dată, la o întrebare cu mult mai importantă, şi anume, cam câţi ani i-ar lua societăţii umane să devină una cu adevărat inteligentă, dacă ar porni la acest drum, în secunda asta?

...probabil cam tot atâţia, câţi a petrecut sub logica „aurul – bunul suprem”.
Fiecare trebuie să îşi poarte crucea. Chiar şi Dumnezeu.

Iar El are, cred, cea mai grea cruce de dus dintre noi toţi.

Crucea Lui este chiar omul. Crucea lui suntem chiar noi... oamenii.
Există lucruri ce au o puternică ancoră atât în inconştient, cât şi în conştient.

Să luăm spre exemplu, curajul de a săvârşi o anumită acţiune.

Atunci când omul realizează că sorţii îi sunt favorabili şi că aceştia îl pot conduce la îndeplinirea planurilor sale, el acţionează cu un curaj raţional, calculat.

Atunci când însă, ştie că nu mai are absolut nimic de pierdut şi că se găseşte pe marginea prăpastiei, el ar putea acţiona animat de curajul disperatului, de un curaj inconştient, de astă dată.

*

Cea mai puternică formă de manifestare a unei trăiri, este aceea care se sprijină în acelaşi timp, şi pe conştientul, şi pe inconştientul omului.
În cazurile cele mai fericite, între ceea ce ar vrea omul să facă, pradă primului său impuls, şi ceea ce va face în realitate, se vor interpune mai multe lucruri.

Educaţia ar fi unul dintre ele.

În cazul animalului, sau ca să fiu mai exact, în cel al omului de nimic, între cele două nu va exista, aproape niciodată, niciun... obstacol.
Matematica nu ne va ajuta prea mult să înţelegem viul.

Ne poate folosi, cel mult, la nişte aproximări ale sale. La nişte medii şi la nişte grafice. Şi îndeobşte, cam la atât.

Viul în schimb, are matematica lui. O matematică dinamică, plină de variabile. O matematică pe care matematica, în sensul clasic al cuvântului, nu o va înţelege niciodată.
Despre contaminarea minţii

În general, omul culege sau primeşte informaţii de la exterior, prin cel puţin trei canale: conştient, semiconştient şi inconştient.

Cu alte cuvinte, omul pus în faţa unui anumit obiect sau fenomen, ori în faţa unei anumite idei, asimilează date despre acestea, prin toate cele trei segmente amintite.

Corespondent acestui fapt, în creierul său, se vor desfăşura procesele asociate de rigoare – procese conştiente, semiconştiente şi inconştiente.

Cum între aceste trei canale nu există o delimitare netă, şi cum este aproape imposibil de creat o barieră împotriva informaţiilor parazite*, intuiesc că este, prin urmare, foarte posibil ca un om să poată influenţa drastic gândirea şi ulterior, cel mai important, acţiunile altui om.

Acest lucru s-ar putea face printr-un fel de contaminare a minţii celuilalt, contaminare ce s-ar putea face conştient (atunci când s-ar face în mod deliberat), semiconştient (atunci când s-ar face cumva la graniţa dintre voluntar şi involuntar) sau/şi inconştient (atunci când s-ar produce accidental) de către contaminator**, şi care ar putea fi suportată în mod asemănător, adică tot conştient, semiconştient sau/şi inconştient de către cel contaminat.

Interesant ar mai fi şi faptul, asta ca o scurtă observaţie, că nu cred să fie neapărat necesară o corespondenţă de tip conştient-conştient, semiconştient-semiconştient sau inconştient-inconştient între canalele celui ce contaminează şi cele ale celui contaminat.

Astfel ar putea lua naştere situaţii în care o informaţie emisă articulat, conştient, de către un individ, ar fi respinsă într-o primă fază de mecanismele conştiente ale individului-ţintă, însă asimilată ulterior cumva semiconştient sau inconştient printr-un fel de bypass al raţionalului.

În concluzie, aş fi tentat să cred că felurile prin care s-ar putea influenţa acţiunile unei persoane, ar putea fi destul de numeroase.

Metode de apărare?

Ar fi, probabil, câteva.

Între ele, cred că s-ar putea remarca, mai ales prin rafinamentul tehnicilor sale, educaţia***. Şi în special trei dintre palierele sale esenţiale: antrenarea funcţiilor analitice ale creierului, exersarea resorturilor critice ale minţii şi încercarea de stăpânire a animalului din propriul eu.

          

* - în sensul de nocive; informaţii generatoare de reacţii contrare convingerilor celor mai intime ale individului;

** - de la caz la caz, poate fi vorba fie de un manipulator, fie de un om obişnuit al cărui comportament devine model – în parte sau în tot;

*** - a nu se face confuzie între educaţie şi spălarea creierului.

marți, 23 august 2016

Biologic, şi cretinul, şi omul obişnuit, şi geniul, sunt pe deplin îndreptăţiţi să existe.
Omul va costa probabil din ce în ce mai puţin

Omul ar face bine să priceapă că atunci când va decide să se transforme în slugă sau în purtător de bâtă, un alt semen al său, aproape simultan cu el, va hotărî acelaşi lucru.

Cu alte cuvinte, atunci când omul va accepta să se vândă, să se facă sclav, să fie deplin conştient de faptul că va avea concurenţă, chiar şi la aceasta.

Şi cum şi aici precumpăneşte imuabila lege a preţului dictat de raportul dintre cerere şi ofertă, ei bine... cel ce se va vinde mai ieftin şi mai pe de-a întregul, va avea mai mult... succes (?!)
Omul este genul de... lighioană*, care oscilează între solitar şi haită.

Societatea însă, este o haită cu mult prea mare pentru a-i asigura confortul deplin.

Poate şi de aici, cred eu, imposibilitatea creării aşa-numitei societăţi ideale.

Aceasta nu poate exista şi din cauza rejecţiei organice pe care o manifestă omul faţă de lucrurile mari, grandioase, zgomotoase, faţă de aglomeraţia excesivă şi faţă de lucrurile care vin grămadă să se prăvălească peste el.


* - aici cu conotaţie colocvială; fără intenţie peiorativă
Gândirea ta, gândirea celui de lângă.

Ideile tale, ideile lui.

Trăirile tale, trăirile lui.

Părerea ta că îl cunoşti. Convingerea ta de nezdruncinat că îl ştii chiar mai bine decât se ştie el însuşi.

în fapt...

...iluzia propriei tale superiorităţi intelectuale.
Frecvent, între mintea omului şi gura lui, deşi din punct de vedere anatomic, nu sunt decât câţiva centimetri, se cască un adevărat hău, un veritabil hiatus de dimensiuni aproape cosmice.
La mintea gândacului de bucătărie

Faptul că încă mai existăm ca specie, ba mai mult, că suntem (cel puţin aşa ne place nouă să o spunem) chiar specia supremă pe Pământ, s-ar putea să îl datorăm mai curând lui Dumnezeu. Ori vreunui capriciu ciudat de-al evoluţiei.

În niciun caz însă, adaptabilităţii noastre.

Şi sub nicio formă, inteligenţei noastre... superioare.

Altfel, să nu ne scape niciodată din vedere faptul că, bunăoară, în condiţii cu totul diferite, poate că gândacul de bucătărie ar fi fost fiinţa „supremă”.

...şi, cine ar putea şti cu precizie? Poate că până la urmă, chiar este.
Viaţa, sub mai toate aspectele ei, şi în cam toate formele pe care ea alege să le ia (microbi, plante, animale, etc.) se înfăţişează ca o fantastică împletire între creaţie, transformare, dragoste şi frumos pe de o parte, şi distrugere, încremenire, ură şi hidos pe de alta.
Cancerul sufletului, este deznădejdea.

luni, 22 august 2016

Atunci când răspunsul la întrebarea „de ce?”, vine prea repede, este destul de probabil ca el să fie unul greşit.

Ori, în tot cazul, unul simplist.

duminică, 21 august 2016

De la o anumită vârstă încolo, ori în urma unor traume fizice sau psihice, omul nu îşi mai poate exersa cu aceeaşi intensitate nici trupul şi nici mintea.

Cu sufletul însă, este o altă poveste.

Acesta, indiferent de anii şi de sechelele omului, poate fi permanent stimulat cu aceeaşi forţă. Ba m-aş aventura chiar să spun că odată cu sporirea anilor şi a greutăţilor, sufletul devine din ce în ce mai călit, din ce în ce mai rezistent, pretându-se astfel la un antrenament din ce în ce mai intens, mai spartan.

Mă rog, momentan aceasta este numai o presupunere.
Omul de ştiinţă şi filosoful sunt două fiinţe care se ocupă în general cu studiul şi cu contemplarea lui „etcetera”. Cu atenta cercetare a acelui „şi aşa mai departe”, peste care noi restul, trecem cu o lejeritate adesea brutală.
Atunci când omul va dobândi suficiente cunoştinţe despre propriul inconştient astfel încât să opereze cu oarecare precizie şi pe acest teritoriu încă învăluit într-un întuneric aproape mistic, atunci va descoperi că dincolo de el, se mai află ceva.

Şi dincolo de acel ceva, altceva.

Şi tot aşa, la nesfârşit.
Dintre două rele, indicat e să alegi răul ceva mai mic

Un sistem corupt, este în ciuda multiplelor sale neajunsuri, totuşi, de preferat unuia totalitar, criminal. Unuia care la o adică, nu s-ar da înapoi de la a-şi cotonogi, spânzura sau împuşca proprii cetăţeni.

Şi el, sistemul adică, o ştie.

La fel şi cei mai realişti şi mai înclinaţi către logică dintre noi.
Este, cred eu, cel puţin în zilele noastre, o absurditate aproape fără margini să li se ceară oamenilor să se iubească unii pe alţii. O utopie.

În schimb însă, poate că n-ar fi chiar atât de rău dacă li s-ar mai recomanda din când în când, să încerce măcar să se suporte reciproc. Şi dacă li s-ar mai şi asigura condiţiile propice unei atare întreprinderi...

Iar asta ar fi o chestie întrucâtva realizabilă.

...presupun.

Într-un viitor, e drept... destul de... incert.
Nu îţi răci gura de pomană cu acela căruia îi e prea dragă propria-i voce, căci între vocea ta şi vocea lui, e clar pe care o va alege.
Omul, mai ales cel contemporan, este un monument viu închinat duplicităţii.

...sau mai bine zis, tulburării de personalitate multiplă.
Interesantul potenţial de nebunie al omului

Găsesc interesant, dar şi terifiant în acelaşi timp, faptul că pe faţa pământului există oameni ce pot în chip foarte natural să îl asculte pe Ceaikovski, să bea un pahar de vin scump, pentru ca în clipa imediat următoare, victime ale unei crize de... să se repeadă la tine şi să te strângă de gât până ce te lasă fără suflare.

Apoi, să te privească liniştiţi cum zaci întins pe jos, să mai asculte odată „Lacul Lebedelor”, să îşi mai umple un pahar cu vin...
La doctor...

Dacă mănânci gras, renunţă la grăsimi. Colesterolul o să te omoare.

Dacă nu pui gura pe carne, mai pune dragă mâna şi te hrăneşte. Nu vezi în ce hal arăţi?

Dacă ai o dietă echilibrată, mai umblă şi tu pe la proteine... pe la fibre... pe la carbohidraţi...
Mai importantă poate câteodată decât însăşi rezolvarea problemei, este conştientizarea faptului că nicio soluţie nu poate fi perfectă.

Astfel, totul se va reduce în final la o rece analiză cost-beneficii.
Omul zilelor noastre este privit cel mai adesea, fie ca mijloc de producţie – de către stăpânul său, fie ca potenţial cumpărător – de stăpânul prietenului său.

O a treia viziune asupra sa nu prea există. Sau cel puţin, nu am observat-o eu.
Uneori omul mi se pare o imensă caterincă a evoluţiei. Să pui piciorul pe Lună, să fii capabil să trimiţi sonde spaţiale dincolo de graniţele propriului sistem solar, să dispui de atâtea cunoştinţe tehnice şi să fii în continuare atât de... rudimentar...
Omul este prea mult animal şi prea puţin om pentru a putea alcătui o civilizaţie cu adevărat avansată şi inteligentă. Cel puţin pentru încă o mie de milenii de acum înainte.

În rest, este drept; ceva progrese s-au făcut, dacă luăm drept referinţe epoca de piatră, evul mediu şi fenomenul gulag.
În general, conceptul de rezistenţă la frustrare este o glumă. De fapt, marea masă a populaţiei nu posedă în chip natural aşa ceva. Deţine în schimb un imens rezervor în care poate înmagazina un inimaginabil volum de ură. Odată cu el, şi uriaşul potenţial distructiv subsecvent.

Mai există de asemenea – în treacăt le voi aminti, acceptarea simulată, acceptarea reală sau resemnarea şi debuşeul asupra celui mai slab. 

joi, 18 august 2016

Întotdeauna poţi scoate mai mult dintr-o idee, dintr-o frază sau dintr-o trăire.

Întotdeauna poţi scoate mai mult aproape din orice.

Dar oare este bine?

Se cade oare să sfredeleşti la nesfârşit într-un lucru? Să sapi în el până-l distrugi, până-l faci să nu mai semene cu ce a fost, până-i consumi esenţa?

Merită? se cade? e util să scormoneşti, să râcâi, să storci şi să frămânţi la nesfârşit?

...?
Mulţi dintre cei pe care îi vei întâlni în viaţă, îţi vor părea oameni de treabă.

Mai aşteaptă totuşi puţin înainte de a-ţi cimenta impresia prea bună despre toţi şi despre toate. Nu te grăbi să-ţi zideşti edificiul propriei naivităţi.

Aşteaptă clipa în care interesele voastre vor diverge.

Abia atunci vei vedea cu o mai mare claritate chipul celui din faţa ta. Abia atunci vei vedea limpede dacă înaintea ta se află un om sau un lup.
Truisme...
...iar

Cine nu speră, disperă.

Dar şi cel ce se amăgeşte singur, dezamăgit va fi.

miercuri, 17 august 2016

Omenia începe cu lucruri mărunte şi se realizează deplin, cred eu, în anularea totală a instinctului de autoconservare, în completa renunţare la sine. În sacrificiul făcut pentru cel de lângă tine.

Ticăloşia începe şi ea, tot cu lucruri mărunte.

Însă virează cumva către celălalt pol. Şi la cotele ei cele mai înalte, se manifestă printr-o exacerbare bolnavă a instinctului de autoconservare, printr-o dementă autoglorificare a propriului eu.

În delirul ce însoţeşte acest parcurs abject, ticălosul nu doreşte nimic altceva decât să aservească tot ceea ce îl înconjoară şi să îşi satisfacă pe loc şi în chip plenar propriile-i nevoi animalice. Niciunde în vederile sale nu încape ca egal, semenul său. Nu. Acesta este doar o unealtă, un accesoriu, sau dacă vreţi, o simplă şi anonimă piatră de pavaj călcată în marşul său „triumfal”, către... (?!)
Omul este el însuşi un imens cerc vicios.

Sau o sumă aproape nesfârşită de astfel de cercuri.

...este un cerc vicios care umblă pe două picioare şi care se dă cu întreaga sa circumferinţă de toţi pereţii, în căutarea...

...în căutarea a ceea ce nici el n-ar şti prea bine să explice ce.
Părtinirea cred că va putea deveni la un moment dat o problemă cu care se va confrunta chiar şi inteligenţa artificială.

Fireşte, formele ei cele mai evoluate.

Să vezi atunci... enigme ştiinţifice... roboţi filosofi... fier care simte...
Părtinirea poate fi câteodată şi un fel de nobilă şi frumoasă precumpănire a sufletului asupra creierului.

Ea s-ar putea naşte în chiar clipa în care sufletul ar trage discret şi timid creierul de mânecă, oprindu-l astfel să greşească prin judecata sa mult prea rigidă, prea formalistă şi prea strictă uneori.
Mai devreme sau mai târziu, indiferent de caracterul ei, orice civilizaţie piere. În sensul că dispare cu totul.

Că acest lucru se întâmplă din cauza unei prea rapide evoluţii ce culminează într-un fel de autofagie, că vine ca urmare a unei ucigător de plictisitoare şi de îndelungate stagnări, ori că se produce din pricina unei profunde degenerări, până la urmă inevitabilul se întâmplă şi respectiva societate sau civilizaţie dispare. Se prăbuşeşte. Se năruie cu totul sub propria-i greutate.

Iar asta ţine, cred eu, mai mult de caracterul perisabil al lucrurilor în sine decât de alte cauze, aşa-numit profunde, obscure.
Comunismul... credincios (?!)

Până şi comunismul, una dintre cele mai pure şi mai vehemente forme de exprimare ale ateismului pe faţa pământului, a avut cel puţin două lucruri care l-au apropiat de credinţă.

Unul dintre ele a fost mărturisirea, sau spovedania dacă doriţi, celălalt, speranţa în izbăvire.

Prima mai era cunoscută şi sub numele de autocritică, iar ultima, îi urma adesea celei dintâi şi venea sub forma iertării primite din partea „cadrelor de conducere ale partidului”.

Vedeţi deci dragi cititori, că un pic de credinţă (ori în tot cazul, ceva asemănător) avea şi comunismu' 'ntr-însu', nu-i aşa?
Orice analiză cu adevărat judicioasă şi atentă a unui fapt petrecut, va scoate la iveală erori.

Şi totodată va arăta că exista cel puţin un mod prin care lucrul respectiv s-ar fi putut face mai bine.

Din păcate însă, la următoarea ocurenţă a situaţiei studiate, se va observa că lucrurile nu se vor îmbunătăţi simţitor.

Asta poate şi din cauza faptului că omul nu este o fiinţă pe deplin analitică, un rezolvaci neobosit de integrale şi de ecuaţii care gândeşte şi acţionează preponderent în scheme logice.

El este un... om, şi cam atât.

Presiunea la care este supus în momentele critice, capacitatea sa restrânsă de percepţie, limitările intelectuale şi de ce nu, îngrădirile potenţialului său de reacţie, fac din om un element care oricât de bine pregătit teoretic şi oricât de experimentat ar fi, la un moment dat, în ciuda tuturor preparativelor, ar putea să o dea în bară.

sâmbătă, 13 august 2016

Îndeplinirea celei mai... dorinţe.

Ori a celor mai... trei dorinţe.

O cruzime! O barbarie fără seamăn! Un concept cel puţin inuman.

Imaginaţi-vă şi voi! Omul pus în faţa supremei alegeri. Omul pus să decidă între viaţă veşnică, putere absolută, fericire, bogăţie, dragoste, frumuseţe, ş.a.m.d.

Unde mai pui că la urmă va trebui să mai şi suporte consecinţele propriei alegeri!

Hm, sinistru... după cum ziceam.
Dacă Dumnezeu îşi dorea cu tot dinadinsul o fiinţă total supusă şi dependentă, aflată într-o veşnică aşteptare de sfat şi de ajutor, atunci îşi lua un caniş.

În niciun caz nu cred că se obosea să creeze omul – sau mă rog, să creeze condiţiile care să conducă la apariţia şi la evoluţia acestuia.

...părerea mea