...că poate unii înţeleg ceva mai
greu, ori, ceva mai târziu
sau cum am reuşit să fac completări
mai ample decât textu' iniţial
Luând
act... (cât de fătălău sună) de faptul că am înregistrat un
succes „memorabil” cu postarea „Paul Adrian Ballea –
sau cum se pregăteşte România pentru următorul Aiud... pentru
următorul Canal... ş.a.m.d.”, şi intuind
profesia comună a cititorilor respectivului text, găsesc că e
oarecum util să revin acum cu un addendum.
În
primul rând, aş vrea să se priceapă foarte limpede următorul
aspect: pentru mine ca şi cetăţean, Paul Adrian Ballea este cu
mult mai puţin nociv decât aceia care au luat şpăgi prin vămi,
prin Dragon*, prin Europa**, prin intersecţii, prin spitale ori prin
Judecătorii sau Tribunale. Să ne fie foarte clar! Nu din cauza lui
Ballea m-am căcat în ea de inginerie, abandonându-mi profesia, ci
din cauza mizeriilor care se întâmplau prin ea şi din cauza
infecţiilor pe care le-am văzut cu ochii mei.
Doi.
Textele lui Paul Adrian Ballea nu mă vor putea convinge niciodată
să pun mâna pe vreun par şi să alerg cu el după alţi oameni,
pentru simplul motiv că... exact, v-aţi prins, discern. Adică am
creier şi îl folosesc. Şi cu el realizez că printre magistraţi,
ca şi printre profesori, poliţişti, doctori, decoratori, zugravi,
alpinişti, tapiţeri şi cu voia voastră, ultimii pe listă, dar
neînchizând-o cu totul, geodezi sau cadastrişti, se află atât
oameni de valoare cât şi moluşte. Cu alte cuvinte, oamenii nu pot
fi luaţi la tonă, cu toptanu', iar ca să evit orice potenţiale
ambiguităţi, în viziunea mea, moluscă este acela care alege să
ia şpagă sau să se prostitueze în meseria lui, adică să o facă
în bătaie de joc.
Acum,
revenind la unele dintre comentariile mele, în special la acela prin
care afirmam că...
„judecând
după ceea ce am văzut şi am trăit vreme de mai mulţi ani pe
aici, parţial subscriu, desigur, cu suficiente rezerve şi
precauţii, la o parte dintre comentariile sale, care încă odată,
după părerea mea, păcătuiesc prin virulenţă, şi cam atât.”
...lucrurile
sunt destul de clare şi de la mintea omului. Am lucrat într-o
companie a cărei directoare a fost, din câte am înţeles,
cercetată de DNA.
Rezultatul?
Zero
zahăr, zero caracter... aceleaşi deprinderi haiduceşti.
Recepţiile
au continuat să se facă în felul în care s-au făcut probabil şi
înainte de vizita DNA-ului, unele liste de cantităţi (cel puţin,
cele văzute de mine) au fost în continuare semnate şi ştampilate
tot pe neve, deci asumate ca verificate, deşi acest lucru nu s-a
făcut cu adevărat, cum iarăşi spun, probabil se făcea şi
înainte de descinderea ante-numitei entităţi la locu' faptei,
ş.a.m.d.
Am
văzut aşadar, cutumele locului. Am văzut urmele trecerii DNA-ului
pe acolo. Şi am văzut că oamenii pescuiesc cu o plasă cu ochiuri
tare variabile şi bizare – încâlcite de-a dreptul.
Aşa
că, repet domnilor, că poate nu se înţelege suficient de clar:
Scriu din văzute. Am văzut o parte din rezultatele muncii DNA-ului.
Deci, legat de prima parte a unei postări de pe blogul lui Paul
Adrian Ballea, aş putea spune că da, DNA-ul mă cam face să cred
că România nu prea este stat de drept. Pentru că într-un astfel
de stat, corupţia şi hoţia nu ar fi trebuit să existe la o
asemenea scară, nu ar fi trebuit să atingă aproape cotele unui
flagel, ocrotite fiind cu generozitate de diverse atenţii, de
diverse intervenţii şi de tot soiul de alte feluri de diverse...
diverse.
Cât
priveşte arestările la comandă, o altă chestiune atinsă de
Ballea, nu am aproape niciun dubiu că ele există cu adevărat şi
că o parte dintre ele se pot chiar proba, uzând pentru asta, de
arhivele diverselor servicii, pentru că unii dintre mai-marii
zilelor noastre sunt într-atât de neghiobi, încât se cred cu mult
deasupra tehnicii şi ajung să dea respectivele comenzi într-o
manieră extrem de neglijentă. Ce vrei, iluzia (a se citi – beţia)
puterii! Iar dacă ele (serviciile) au mai făcut pe alocuri
imprudenţa de a mai... rări din înregistrări, sau de a le mai...
coafa pe ici pe colo, atunci ele ar mai putea fi totuşi de găsit
complete şi nealterate prin alte părţi, că netu'-i mare, iar pe
faţa pământului mai există cred, şi IT-işti isteţi, nu doar
dintre aceia reconvertiţi din agricultură sau din zootehnie.
Dar
să revenim!
Şi
iată, făcând-o, găsim un alt subiect sensibil: arestarea unei
femei însărcinate.
Ce
ar fi de zis, ce s-ar putea spune în plus?
Evidenţa
şi bunul-simţ îmi dictează doar atât: copilul neavând nicio
vină, nu trebuie cu niciun chip pus în pericol. Ce a făcut
maică-sa, este altceva, e altă treabă. Este o altă discuţie. Cu
siguranţă, într-o ţară normală, o justiţie cu pretenţii de a
fi considerată funcţională, ar reuşi să o facă să răspundă
până la urmă pentru faptele comise, şi să o facă într-un
raport corect cu pagubele ce le-a produs. Copilul însă, repet, este
un alt om, un om cu totul nevinovat, un om prins la mijloc total
aiurea, între o mamă cu îndeletniciri suspecte şi cel puţin un
reprezentant al justiţiei, vădit nechibzuit.
Iar
acest raţionament este, după părerea mea, valid şi aplicabil în
toate situaţiile care au în centrul lor, femei însărcinate. Nu
este normal (în primul rând la cap) să arestezi un om nevinovat,
fie el şi unul aflat în uterul mamei sale. Repet, este dovadă de
hip intelectual, de tâmpenie crasă. Luaţi-o cum vreţi voi...
logic, legal, etic, PLM... e de Kafka.
Fireşte,
tot din acest subiect s-ar mai putea desprinde şi o întrebare, cu
totul colaterală de astă dată. Am
înţeles că femeia ar fi făcut henţurile prin 2010.
A
fost săltată prin 2015.
Acu',
ori nu mă pricep eu bine la matematică, şi recunosc, nu sunt vreun
guru al cifrelor, ori... WTF, totuşi... cinci ani?
Dar
în fine, informaţia de mai sus e luată în grabă de pe net, aşa
că... o trecem iute la speculaţii şi mergem mai departe.
Făcând
asta, mai dăm de încă o afirmaţie de-a lui Paul Adrian Ballea,
şi, după ce o curăţăm bine, bine de tot cu peria de sârmă, ar
putea reieşi din ea ideea că...
Există
probabil şi oameni batjocoriţi de procurori. Eu spre exemplu, m-aş
putea considera, la limită desigur, batjocorit (cel puţin)
intelectual de acei procurori care s-au făcut că nu văd chestii
flagrante, pe care eu, un nimeni de pe stradă, fără niciun fel de
pregătire juridică, înzestrat doar cu ceva minte şi cu un pic de
decenţă, le-am văzut. Deci, da. Eu unul, mă cam simt luat la
mişto. Oleacă.
Altminteri,
personal, pot spune că atunci când am ajuns în faţa unui
judecător, şi am avut această ocazie de câteva ori (pentru nişte
lucruri relativ lipsite de însemnătate – contestarea unui
proces-verbal şi a unei amenzi luate pentru rovinietă – amendă
primită că urmare a unui vid legislativ, a unui nesimţit, că
altfel nu îl pot numi, şi a unui funcţionar ceva mai încetinel la
minte, dar deosebit de îndârjit, de vreme ce a trebuit ca o nouă
instanţă să îi respingă şi apelul pe care l-a făcut împotriva
hotărârii pronunţate pe fond), justiţia din România mi-a făcut dreptate, lăsându-mi impresia că ea
poate fi şi una zdravănă la minte şi la fapte. Drept pentru care,
eu nu am ce să le reproşez acelor oameni, ba, dimpotrivă, am la
adresa lor, numai cuvinte de laudă.
În
schimb, unora dintre colegii lor care au ajuns să facă negoţ cu
hotărârile judecătoreşti la fel cum făceau odinioară unii
dintre papi cu bulele, precum şi acelora dintre procurori cărora,
ce să vezi, le-au... scăpat nişte fapte cu caracter penal vizibile
din satelit, sau şefilor lor (mai ales acelora politici), am ce să
le reproşez – în primul rând, caracterul lor, unul discutabil,
acordat mai degrabă pe interesele personale decât pe acelea ale
cetăţii. Şi o fac, zic eu, justificat, fără ca faptele lor să
mă poate contrazice în vreun fel.
Într-o
altă postare de a sa, Ballea mai face referire şi la o chestiune ce
a privit la un moment dat fotbalul românesc, o chestiune legată de
nişte transferuri de jucători. Acolo, într-adevăr discrepanţele
dintre deciziile luate în diverse faze procesuale par a fi ilogic de
mari, şi dacă ele sunt reale, atunci e destul de grav. S-ar mai
putea de asemenea, comenta şi pe marginea circului, a tămbălăului
în ansamblul său, care pare să fi semănat până spre final, mai
mult a bâlci decât a demers coerent şi sănătos înfăptuit de
către o justiţie aşezată pe temelii solide.
O
altă postare atinge în treacăt subiecte ca războiul şi
terorismul – lucruri despre care de altfel am scris şi eu pe acest
blog, este drept însă, într-o altă formă. Dar structural, găsesc
că există unele asemănări de opinii, amândoi văzând practic
violenţa actuală ca pe ceva provocat, iar intervenţiile militare
în ţările din care vine acum către Europa tot acest necontenit
şuvoi de refugiaţi, drept nişte răsunătoare eşecuri ce au dat
naştere unei adevărate catastrofe umanitare, unui imens val de
suferinţă umană, presărat din când în când cu manifestări
violente materializate prin atentate ori prin alte forme de
agresiune, şi ele la rândul lor, la fel de necugetate şi de
inumane, pe cât au fost şi cele care probabil le-au provocat, la
origini.
Un
alt text de al lui vizează reclamele la medicamente. Da. Şi eu sunt
de părere că la vremea la care a scris despre ele, parcă erau prea
multe şi prea agresive, prea ţipătoare, unele stupide, enervante
chiar. Pe lângă asta, s-ar mai putea discuta, fireşte, şi
problema încurajării consumului (probabil anormal şi inutil în
unele cazuri) de medicamente şi al altor suplimente alimentare.
Acestea
au fost doar câteva dintre subiectele atinse de bloger-ul nostru. Şi
doar o parte dintre comentariile pe care le pot face eu, cu privire
la ele.
Neţinând pentru moment să merg mai departe, mă apropii de
final, rezumându-mă doar la a observa, şi poate că aici stă
cheia în care ar trebui înţeles blogul lui Paul Adrian Ballea, că
pagina sa de web relevă un cu totul alt tip de probleme, probleme
mai degrabă umane, probleme ca: frustrarea, furia, neputinţa şi
anxietatea.
Cât
despre manifestările extreme la care el incită, indiferent de forma
lor (fizică, psihică ori de limbaj), este posibil ca problema să
fie una cu mult mai de adâncime – iar dacă oamenii simt
într-adevăr nevoia să înjure, să facă rău, să acuze...
atunci... cine ştie, poate că li se dau motive reale să facă
toate aceste lucruri, ori poate că din pricina unei rele conduceri,
oamenii încep să îşi cam piardă încrederea şi răbdarea –
lucru periculos atât pentru ei, cât şi pentru statul căruia îi
aparţin. În orice caz, revin şi spun iarăşi că omul nu pune
mâna pe rangă doar pentru că i-o cere cineva. Dinamica violenţei
este una ceva mai pretenţioasă de atât. Este necesar ceva mai mult
decât un banal îndemn pentru ca omul să înşface parul şi să
purceadă astfel la a-şi căuta singur dreptatea.
Şi
dacă stau puţin să mă gândesc, sincer, nici mie nu prea îmi
vine să vă strâng în braţe şi să vă pup – nici pe cei ce mă
conduceţi şi nici pe cei ce mă veţi judeca.
Nu
prea îmi vine... deloc.
Note:
*
complexul comercial Dragonul Roşu
**
complexul comercial Europa
Apropo,
era să uit. Domnilor, vreau şi la postarea aceasta, cel puţin tot
atâtea vizionări câte am avut şi la cea pe care ea o completează
şi o lămureşte.
Ce
ziceţi, se poate? Mă... serviţi?