Gândirea de tipul „noi, strungarii”, ori „noi, doctorii” sau „noi, profesorii”, poate trece repede în cea de tipul „eu, Ion”, „eu, Gheorghe” sau „eu, Vasile”. Cu toate relele consecinţe ce ar curge din aceasta.

Gândirea care însă ar interesa cu adevărat, ar fi cred aceea a lui „eu, omul”, care ar transcende la momentul potrivit în cea a lui „noi, oamenii”.

Mă întreb uneori cum poate omul conduce alt om, fără să îl cunoască. Fără să îi ştie suferinţele, necazurile, neajunsurile...

Vorbim despre fel şi fel de sisteme politice. Despre fel şi fel de sisteme economice.

Dar aproape că nu avem nici cel mai mic habar despre om. Despre mintea lui. Despre sufletul lui.

Totul este matematic, ştiinţific, ermetic... statistic.

Totul este făcut spre binele omului, însă fără a-l cunoaşte. Fără a avea cât de puţin habar de nevoile lui. Cum să îi fac bine unui om pe care pur şi simplu nu îl cunosc?

Cum să îl pot conduce pe cel de jos, atât timp cât nu am mâncat aceeaşi mâncare sărăcăcioasă şi fără gust pe care el o mănâncă zi de zi? Cum să pot zice că îl cunosc, dacă nu am mâncat din acelaşi blid cu el? Cum să cred vreodată că împart aceeaşi lume cu acela care trăieşte de fapt într-o cu totul alta?

Atâta vreme cât mâncăm din blide diferite,

nu avem cum să ne ştim unii pe alţii,

nu avem cum să ne simţim între noi...

Societatea începe cu omul.

Şi tot cu dânsul se şi încheie.

Într-un stat corupt, legile nu sunt nici scrise şi nici aplicate de cele mai oneste mâini.

Nici măcar de cele mai puţin mânjite, ci dimpotrivă, ele sunt date şi impuse de către cele mai pătate şi mai lacome.

Lesne hrăneşte omul o altă vieţuitoare care, până la urmă, nu-i aduce niciun folos real – o pisică, un peşte, un canar...

Un alt om însă... mai greu.

Un singur „nu”, poate distruge o viaţă.

Un singur „da”, poate trimite la moarte milioane de oameni.

Iată deci, câte poate face omul... cu numai două litere!

Câteodată realul ticălos din om îi distruge acestuia potenţialul de omenie.

Păcat!

Ce se poate face atunci când nu mai este nimic de făcut?

Habar nu am.

Acesta este genul de întrebare care nu va putea primi niciodată un alt răspuns valid decât... „nimic”.

Cu toate astea, rămâne totuşi o întrebare pe care merită să şi-o mai pună omul din când în când. Măcar aşa, ca un exerciţiu pentru creier.

Mai rea decât incultura cred că este pseudocultura. Subcultura care spală „cultural” creierul, injectarea cu idei făcute pe genunchi, îndoparea cu idei de-a gata, cu... semifabricate logice, cu sforăitoare şi lemnoase sofisme.

Găsesc jalnică, revoltătoare chiar, această formă de... cultură.

De aceea tind să consider de cele mai multe ori drept net superioară raţiunea omului simplu dar chibzuit, a omului de rând dar cu bun-simţ, atunci când o raportez la cea a omului pseudo-educat, pseudo-civilizat, a omului cu o cultură de suprafaţă, a celui ce are o cultură fără idei vii, una alcătuită exclusiv din citate, din date şi din întâmplări istorice, îngrămădite toate cu furca laolaltă, doar pentru a da o aşa-numită... cultură generală.

Ceva îmi zice că în cazul lui Bogdan (Gigină) se caută mai degrabă să se facă întuneric decât lumină

...sau... o groapă, două gropi... un mormânt, două morminte...

Spuneţi-mi dacă vreţi, că sunt cretin. Nu mă voi ofusca aşa, ca... alţii. Dar mai înainte însă, fiţi atât de amabili şi explicaţi-mi, ce legătură ar putea avea omorul din culpă, nesăvârşit ca urmare a unei fapte de corupţie, ori în timpul săvârşirii vreuneia, cu DNA-ul?

...?!

Cât despre adevăratul autor al acestui omor, pentru că da, putem vorbi într-adevăr despre un omor, însă nu despre unul din culpă ci chiar despre unul calificat, ei bine, acesta, ori mai bine spus aceasta, căci este la genul feminin, e însăşi mentalitatea noastră de iobagi, mentalitate care se căciuleşte supusă în faţa celei ciocoieşti a celor care ne conduc.

Este elementar: atât timp cât te ploconeşti înaintea mai marelui, atât timp cât nu îndrăzneşti măcar să clipeşti în faţa lui, atâta vreme cât taci umil şi prost, şi-i ciuguleşti servil firimiturile din palmă, osânza de pe creierul şi de pe sufletul lui va continua să te împingă obraznic şi insistent prin toate gropile, prin toate şanţurile, şi în general, cam prin toate prăpăstiile ce se vor ivi în cale, fiind lucru ştiut - o minte slabă şi un suflet gol nu vor putea sta niciodată demne în faţa nimănui; nu au pe ce se sprijini, nu au... temelie.

Iar asta o cunoaşte şi... stăpânul, care astăzi te va cumpăra pe tine... mâine, pe mine...

...şi tot aşa.

P.S.

În ceea ce priveşte reacţia unui cunoscut reprezentant al presei, consider că ea este...

Exact. Vrednică de puncte, puncte.

Fiindcă o mamă ce şi-a dus copilul la groapă, are, în durerea ei oarbă, surdă şi sfâşietoare, absolut toate drepturile din lume. Chiar şi pe acela de a-l înjura pe însuşi Dumnezeu. Şi aproape îndrăznesc să cred că El nu s-ar supăra. Nu s-ar supăra deloc. Ba dimpotrivă, cred că ar înţelege-o şi ar ierta-o.

...spre deosebire de alţii, cărora nemairămânându-le probabil suficient creier sau îndeajuns suflet pentru a gândi cu ele, o fac ori cu întrepicioarele, ceea ce ar putea fi până la un anumit punct, oarecum scuzabil, ori cu buzunarele, iar asta i-ar face, în vederea mea, absolut abominabili.

Altfel, nu pot realiza cum poţi fi atât de limitat intelectual ori de troglodit sufleteşte încât să te apuci să o dăscăleşti pe biata femeie, ce, cât şi cum să spună, ori ce, cât şi mai ales, cum, să nu spună.

Abia atunci când omul va începe să facă din proprie iniţiativă şi complet dezinteresat o bună parte din lucrurile pe care în prezent le face aproape în exclusivitate doar pentru bani sau pentru faimă, ori poate pentru ambele, cine ştie, abia atunci se va putea spune că el a realizat un salt real către civilizaţie, către propria înomenire şi de ce nu, către alcătuirea unei societăţi relativ sănătoase şi durabile.

Mintea omului nu va ajunge în veci, nici la începutul lucrurilor, nici la sfârşitul lor.

Dumnezeu vorbeşte cui, când şi cum vrea El.

Atunci când mai mulţi oameni aleargă după acelaşi lucru, (bani, faimă, putere, dragoste, etc.) sfârşesc frecvent prin a se sfâşia unii pe alţii.

Uneori, preocuparea excesivă a omului pentru formă, sugrumă conţinutul.

Dacă vine cineva la tine şi îţi cere să-i dai ceea ce i se cuvine, dă-i ceea ce i se cuvine.

Dacă vine cineva la tine şi îţi cere să-i dai ceea ce nu i se cuvine, atunci dă-i, iarăşi, tot ceea ce i se cuvine.

Liniştea duce la calm, calmul, la cugetare iar cugetarea duce la...

...ei bine, ca să fiu sincer, n-aş şti să vă spun precis la ce anume duce cugetarea, însă am vaga bănuială că măcar opreşte de la neghiobie, iar asta ar face-o după părerea mea, un lucru foarte util.

Puţine lucruri sunt, cred, mai subumane, mai inumane, decât umanismul impus, artificial, implementat cu parul sau prin minciună.

Adevărata valoare a unui anumit lucru este dată de intensitatea cu care îi resimţi lipsa atunci când eşti privat de el.

Ironie...

...dar şi prostie

Cele mai mari păcate şi cele mai grele, ai să le păcătuieşti poate tocmai asupra celui mai bun, mai generos şi mai blând om pe care viaţa are să ţi-l scoată în cale.

Omul se mişcă în limitele propriei inepţii ori ale propriei normalităţi intelectuale.

În cele mai fericite cazuri, el s-ar putea deplasa într-un câmp ceva mai larg, mai generos – anume în acela al propriei sale înţelepciuni.

Relativ şi limitat şi el la rându-i, bineînţeles, dar mai ofertant un pic, şi mai salubru.

Una dintre cele mai distrugătoare scindări ce poate avea loc într-un om, este aceea dintre mintea şi sufletul său.

Ştiutul cu aproximaţie face doar în măsura în care conştientizezi că ştii cu aproximaţie.

Adică, doar atunci când realizându-ţi limitele, înţelegi că ştii despre un anumit obiect sau fenomen, numai o parte dintre lucrurile ce îl alcătuiesc şi din legile după care el se mişcă.

...că poate unii înţeleg ceva mai greu, ori, ceva mai târziu

sau cum am reuşit să fac completări mai ample decât textu' iniţial

Luând act... (cât de fătălău sună) de faptul că am înregistrat un succes „memorabil” cu postarea „Paul Adrian Ballea – sau cum se pregăteşte România pentru următorul Aiud... pentru următorul Canal... ş.a.m.d.”, şi intuind profesia comună a cititorilor respectivului text, găsesc că e oarecum util să revin acum cu un addendum.

În primul rând, aş vrea să se priceapă foarte limpede următorul aspect: pentru mine ca şi cetăţean, Paul Adrian Ballea este cu mult mai puţin nociv decât aceia care au luat şpăgi prin vămi, prin Dragon*, prin Europa**, prin intersecţii, prin spitale ori prin Judecătorii sau Tribunale. Să ne fie foarte clar! Nu din cauza lui Ballea m-am căcat în ea de inginerie, abandonându-mi profesia, ci din cauza mizeriilor care se întâmplau prin ea şi din cauza infecţiilor pe care le-am văzut cu ochii mei.

Doi. Textele lui Paul Adrian Ballea nu mă vor putea convinge niciodată să pun mâna pe vreun par şi să alerg cu el după alţi oameni, pentru simplul motiv că... exact, v-aţi prins, discern. Adică am creier şi îl folosesc. Şi cu el realizez că printre magistraţi, ca şi printre profesori, poliţişti, doctori, decoratori, zugravi, alpinişti, tapiţeri şi cu voia voastră, ultimii pe listă, dar neînchizând-o cu totul, geodezi sau cadastrişti, se află atât oameni de valoare cât şi moluşte. Cu alte cuvinte, oamenii nu pot fi luaţi la tonă, cu toptanu', iar ca să evit orice potenţiale ambiguităţi, în viziunea mea, moluscă este acela care alege să ia şpagă sau să se prostitueze în meseria lui, adică să o facă în bătaie de joc.

Acum, revenind la unele dintre comentariile mele, în special la acela prin care afirmam că...

„judecând după ceea ce am văzut şi am trăit vreme de mai mulţi ani pe aici, parţial subscriu, desigur, cu suficiente rezerve şi precauţii, la o parte dintre comentariile sale, care încă odată, după părerea mea, păcătuiesc prin virulenţă, şi cam atât.”

...lucrurile sunt destul de clare şi de la mintea omului. Am lucrat într-o companie a cărei directoare a fost, din câte am înţeles, cercetată de DNA.

Rezultatul?

Zero zahăr, zero caracter... aceleaşi deprinderi haiduceşti.

Recepţiile au continuat să se facă în felul în care s-au făcut probabil şi înainte de vizita DNA-ului, unele liste de cantităţi (cel puţin, cele văzute de mine) au fost în continuare semnate şi ştampilate tot pe neve, deci asumate ca verificate, deşi acest lucru nu s-a făcut cu adevărat, cum iarăşi spun, probabil se făcea şi înainte de descinderea ante-numitei entităţi la locu' faptei, ş.a.m.d.

Am văzut aşadar, cutumele locului. Am văzut urmele trecerii DNA-ului pe acolo. Şi am văzut că oamenii pescuiesc cu o plasă cu ochiuri tare variabile şi bizare – încâlcite de-a dreptul.

Aşa că, repet domnilor, că poate nu se înţelege suficient de clar: Scriu din văzute. Am văzut o parte din rezultatele muncii DNA-ului. Deci, legat de prima parte a unei postări de pe blogul lui Paul Adrian Ballea, aş putea spune că da, DNA-ul mă cam face să cred că România nu prea este stat de drept. Pentru că într-un astfel de stat, corupţia şi hoţia nu ar fi trebuit să existe la o asemenea scară, nu ar fi trebuit să atingă aproape cotele unui flagel, ocrotite fiind cu generozitate de diverse atenţii, de diverse intervenţii şi de tot soiul de alte feluri de diverse... diverse.

Cât priveşte arestările la comandă, o altă chestiune atinsă de Ballea, nu am aproape niciun dubiu că ele există cu adevărat şi că o parte dintre ele se pot chiar proba, uzând pentru asta, de arhivele diverselor servicii, pentru că unii dintre mai-marii zilelor noastre sunt într-atât de neghiobi, încât se cred cu mult deasupra tehnicii şi ajung să dea respectivele comenzi într-o manieră extrem de neglijentă. Ce vrei, iluzia (a se citi – beţia) puterii! Iar dacă ele (serviciile) au mai făcut pe alocuri imprudenţa de a mai... rări din înregistrări, sau de a le mai... coafa pe ici pe colo, atunci ele ar mai putea fi totuşi de găsit complete şi nealterate prin alte părţi, că netu'-i mare, iar pe faţa pământului mai există cred, şi IT-işti isteţi, nu doar dintre aceia reconvertiţi din agricultură sau din zootehnie.

Dar să revenim!

Şi iată, făcând-o, găsim un alt subiect sensibil: arestarea unei femei însărcinate.

Ce ar fi de zis, ce s-ar putea spune în plus?

Evidenţa şi bunul-simţ îmi dictează doar atât: copilul neavând nicio vină, nu trebuie cu niciun chip pus în pericol. Ce a făcut maică-sa, este altceva, e altă treabă. Este o altă discuţie. Cu siguranţă, într-o ţară normală, o justiţie cu pretenţii de a fi considerată funcţională, ar reuşi să o facă să răspundă până la urmă pentru faptele comise, şi să o facă într-un raport corect cu pagubele ce le-a produs. Copilul însă, repet, este un alt om, un om cu totul nevinovat, un om prins la mijloc total aiurea, între o mamă cu îndeletniciri suspecte şi cel puţin un reprezentant al justiţiei, vădit nechibzuit.

Iar acest raţionament este, după părerea mea, valid şi aplicabil în toate situaţiile care au în centrul lor, femei însărcinate. Nu este normal (în primul rând la cap) să arestezi un om nevinovat, fie el şi unul aflat în uterul mamei sale. Repet, este dovadă de hip intelectual, de tâmpenie crasă. Luaţi-o cum vreţi voi... logic, legal, etic, PLM... e de Kafka.

Fireşte, tot din acest subiect s-ar mai putea desprinde şi o întrebare, cu totul colaterală de astă dată. Am înţeles că femeia ar fi făcut henţurile prin 2010.

A fost săltată prin 2015.

Acu', ori nu mă pricep eu bine la matematică, şi recunosc, nu sunt vreun guru al cifrelor, ori... WTF, totuşi... cinci ani?

Dar în fine, informaţia de mai sus e luată în grabă de pe net, aşa că... o trecem iute la speculaţii şi mergem mai departe.

Făcând asta, mai dăm de încă o afirmaţie de-a lui Paul Adrian Ballea, şi, după ce o curăţăm bine, bine de tot cu peria de sârmă, ar putea reieşi din ea ideea că...

Există probabil şi oameni batjocoriţi de procurori. Eu spre exemplu, m-aş putea considera, la limită desigur, batjocorit (cel puţin) intelectual de acei procurori care s-au făcut că nu văd chestii flagrante, pe care eu, un nimeni de pe stradă, fără niciun fel de pregătire juridică, înzestrat doar cu ceva minte şi cu un pic de decenţă, le-am văzut. Deci, da. Eu unul, mă cam simt luat la mişto. Oleacă.

Altminteri, personal, pot spune că atunci când am ajuns în faţa unui judecător, şi am avut această ocazie de câteva ori (pentru nişte lucruri relativ lipsite de însemnătate – contestarea unui proces-verbal şi a unei amenzi luate pentru rovinietă – amendă primită că urmare a unui vid legislativ, a unui nesimţit, că altfel nu îl pot numi, şi a unui funcţionar ceva mai încetinel la minte, dar deosebit de îndârjit, de vreme ce a trebuit ca o nouă instanţă să îi respingă şi apelul pe care l-a făcut împotriva hotărârii pronunţate pe fond), justiţia din România mi-a făcut dreptate, lăsându-mi impresia că ea poate fi şi una zdravănă la minte şi la fapte. Drept pentru care, eu nu am ce să le reproşez acelor oameni, ba, dimpotrivă, am la adresa lor, numai cuvinte de laudă.

În schimb, unora dintre colegii lor care au ajuns să facă negoţ cu hotărârile judecătoreşti la fel cum făceau odinioară unii dintre papi cu bulele, precum şi acelora dintre procurori cărora, ce să vezi, le-au... scăpat nişte fapte cu caracter penal vizibile din satelit, sau şefilor lor (mai ales acelora politici), am ce să le reproşez – în primul rând, caracterul lor, unul discutabil, acordat mai degrabă pe interesele personale decât pe acelea ale cetăţii. Şi o fac, zic eu, justificat, fără ca faptele lor să mă poate contrazice în vreun fel.

Într-o altă postare de a sa, Ballea mai face referire şi la o chestiune ce a privit la un moment dat fotbalul românesc, o chestiune legată de nişte transferuri de jucători. Acolo, într-adevăr discrepanţele dintre deciziile luate în diverse faze procesuale par a fi ilogic de mari, şi dacă ele sunt reale, atunci e destul de grav. S-ar mai putea de asemenea, comenta şi pe marginea circului, a tămbălăului în ansamblul său, care pare să fi semănat până spre final, mai mult a bâlci decât a demers coerent şi sănătos înfăptuit de către o justiţie aşezată pe temelii solide.

O altă postare atinge în treacăt subiecte ca războiul şi terorismul – lucruri despre care de altfel am scris şi eu pe acest blog, este drept însă, într-o altă formă. Dar structural, găsesc că există unele asemănări de opinii, amândoi văzând practic violenţa actuală ca pe ceva provocat, iar intervenţiile militare în ţările din care vine acum către Europa tot acest necontenit şuvoi de refugiaţi, drept nişte răsunătoare eşecuri ce au dat naştere unei adevărate catastrofe umanitare, unui imens val de suferinţă umană, presărat din când în când cu manifestări violente materializate prin atentate ori prin alte forme de agresiune, şi ele la rândul lor, la fel de necugetate şi de inumane, pe cât au fost şi cele care probabil le-au provocat, la origini.

Un alt text de al lui vizează reclamele la medicamente. Da. Şi eu sunt de părere că la vremea la care a scris despre ele, parcă erau prea multe şi prea agresive, prea ţipătoare, unele stupide, enervante chiar. Pe lângă asta, s-ar mai putea discuta, fireşte, şi problema încurajării consumului (probabil anormal şi inutil în unele cazuri) de medicamente şi al altor suplimente alimentare.

Acestea au fost doar câteva dintre subiectele atinse de bloger-ul nostru. Şi doar o parte dintre comentariile pe care le pot face eu, cu privire la ele.

Neţinând pentru moment să merg mai departe, mă apropii de final, rezumându-mă doar la a observa, şi poate că aici stă cheia în care ar trebui înţeles blogul lui Paul Adrian Ballea, că pagina sa de web relevă un cu totul alt tip de probleme, probleme mai degrabă umane, probleme ca: frustrarea, furia, neputinţa şi anxietatea.

Cât despre manifestările extreme la care el incită, indiferent de forma lor (fizică, psihică ori de limbaj), este posibil ca problema să fie una cu mult mai de adâncime – iar dacă oamenii simt într-adevăr nevoia să înjure, să facă rău, să acuze... atunci... cine ştie, poate că li se dau motive reale să facă toate aceste lucruri, ori poate că din pricina unei rele conduceri, oamenii încep să îşi cam piardă încrederea şi răbdarea – lucru periculos atât pentru ei, cât şi pentru statul căruia îi aparţin. În orice caz, revin şi spun iarăşi că omul nu pune mâna pe rangă doar pentru că i-o cere cineva. Dinamica violenţei este una ceva mai pretenţioasă de atât. Este necesar ceva mai mult decât un banal îndemn pentru ca omul să înşface parul şi să purceadă astfel la a-şi căuta singur dreptatea.

Şi dacă stau puţin să mă gândesc, sincer, nici mie nu prea îmi vine să vă strâng în braţe şi să vă pup – nici pe cei ce mă conduceţi şi nici pe cei ce mă veţi judeca.

Nu prea îmi vine... deloc.

         

Note:

* complexul comercial Dragonul Roşu

** complexul comercial Europa

Apropo, era să uit. Domnilor, vreau şi la postarea aceasta, cel puţin tot atâtea vizionări câte am avut şi la cea pe care ea o completează şi o lămureşte.

Ce ziceţi, se poate? Mă... serviţi?

Când te uiţi la majoritatea oamenilor, chiar şi atunci când îţi priveşti propriul chip în oglindă, parcă nu îţi vine chiar atât de greu să accepţi că ne-am, că te-ai, putea trage din maimuţă, sau mă rog, că ai putea avea ascendent comun cu ea.

Atunci când însă, priveşti un OM, un început de sfânt, îţi devine cu neputinţă să îi negi acestuia înrudirea cu Divinul, originea lui Dumnezeiască. Îţi este imposibil să crezi că tezele domnului Darwin l-ar putea atinge, că l-ar putea privi în vreun fel, că ele ar face cumva referire la geneza lui, şi atunci nu-ţi mai rămâne nimic altceva de făcut, decât să accepţi faptul că el, OMUL, omul acesta, este alcătuit din cu totul altfel de atomi. Că el este făcut din altceva, şi după cu totul alte reguli. Că este făcut altfel şi că funcţionează altfel. Altfel decât tine. Altfel decât tine şi decât mine, care, aşa cum ştiinţa a apucat să demonstreze deja în chip infailibil, ne-am putea trage până la urmă, amândoi, dintr-un îndepărtat, incert şi desigur anonim, strămoş de-al macacului.

A demonstra infailibil... existenţa unui număr indefinit de rădăcini din care pornesc la rândul lor, nenumărate posibilităţi!

Acelaşi lucru îl poate face, însă, mult mai decent, mai cald, mai uman cred eu, o băbuţă atunci când îţi zice, cu o frumoasă smerenie, zâmbindu-ţi uşor... ce-o vrea Dumnezeu, maică!

Un „atac mişelesc” la adresa ştiinţei

Îmi este de foarte puţin folos să ştiu că Pământul are o suprafaţă de 510.100.000 de kilometri pătraţi, dacă nu fac apoi nimic altceva, decât să-i umplu toate cele aproape treizeci de procente de uscat cu crime, cu foamete şi cu alte atrocităţi.

Încercarea omului nechibzuit de a crea magnificul, măreţul, inimitabilul, cade aproape întotdeauna în haos şi în tragic, în inutil şi în nejustificat de scump plătit.

Omul dă lucrurile cu cracii-n sus, le face ghem, le rostogoleşte dintr-o parte într-alta fără niciun discernământ, pentru ca mai apoi, privind înciudat la haosul rezultat, pe care de altfel el însuşi l-a creat din propria-i neghiobie, să înceapă a-şi blestema cu foc semenul, pe Dumnezeu, hazardul sau ceasul în care s-a născut.

Deşi se teme de ele ca de dracu', omul nu realizează (să fie oare voit?) pe de-a întregul ce înseamnă suferinţa şi moartea.

Poate că tocmai de aceea nici nu stă prea mult pe gânduri atunci când trebuie să-i aplice aproapelui, aceste... substantive.

Atunci când o să auzi o picătură izbindu-se de podea, să ştii că nu-i exclus ca în curând să o auzi şi pe a doua.

Apoi pe o a treia... şi tot aşa.

De aceea zic că poate n-ar fi tocmai rău să începi a căuta după cutia cu scule, imediat după ce ai auzit-o pe prima.

Căci e lucru ştiut: nici instalaţiile sanitare şi nici acoperişurile caselor nu se repară singure. De fapt, dacă stăm să ne gândim un pic, cam nicio chestie făcută de mâna omului, nu cred că dispune de astfel de calităţi... magice.

Cuvântul omului face exact cât fac faptele lui, nici mai mult, nici mai puţin, acestea din urmă, dându-i şi măsura.

În plus, lucru interesant, tot la reflectarea caracterului său, mai contribuie şi... inacţiunile sale.

Tragedia lumii – tot ce se ridică, trebuie să şi decadă.

Tragedia omului – tot ce se naşte, trebuie să şi piară.

Matematică... atroce

Oare ce valorează mai mult (sau mai puţin)?

Un glonţ, un sandviş, un litru de sânge de alb, un litru de sânge de negru, o viaţă de ţigan, una de român, una de evreu, una de arab, una de musulman, una de creştin, un baril de petrol, o cană de apă, un continent răvăşit de boli şi de foamete, altul care doarme placid, o parte de lume întoarsă pe dos de războaie şi de atentate, alta care tocmai se pregăteşte pentru aşa ceva, viaţa unui copil, viaţa unei foci, (încă) un satelit lansat pe orbită, o seringă de unică folosinţă dată unui dependent de heroină, eu, tu...?

Oare ce valorează mai mult pe lumea asta?

...sau mai puţin?

Revoluţiile sângeroase, au după părerea mea, printre multe altele, două neajunsuri din cale afară de supărătoare.

În primul rând, după cum le spune şi denumirea, sunt... sângeroase.

Iar în al doilea, după o vreme, ele reclamă „necesitatea” altora – la fel de sângeroase şi de inutile.

Cred că dacă oamenilor nu le-ar fi fost cu adevărat necesare cuvinte ca ticălos, hoţ, gunoi, ş.a., pentru a descrie unele dintre acţiunile semenilor lor, cel mai probabil, nu le-ar fi inventat.

Este adevărat, acelaşi raţionament, uşor contorsionat sofistic, l-am putea aplica şi pentru a justifica războiul, crima şi sclavia. Să nu o facem, totuşi.

Studiată ceva mai atent, originalitatea s-ar putea arăta câteodată a fi, la limită, o asamblare sui-generis a unor componente altminteri plictisitor de neoriginale, de... foarte stereotipe.

Înainte vreme, omul era prea primitiv pentru a putea fi cu adevărat sincer cu sine. Era pare-se, prea tributar lipsei sale de cunoaştere, de rafinament, într-un cuvânt, lipsei sale de simţire.

În zilele noastre, în ciuda progreselor făcute la capitolele sus-amintite, se pare că tot nu am reuşit să ajungem la capătul drumului. Se pare că omul tot nu a reuşit să dobândească autosinceritatea – acea sinceritate orientată asupra propriei persoane.

Acum, omul se confruntă cu o altă problemă. Acum omul nu mai are... timp pentru a fi sincer cu sine.

*

La celălalt pol al ei însă, sinceritatea, dusă dincolo de anumite limite, ar putea paraliza, ar putea steriliza, ar putea... ucide (?)

Autosinceritatea extremă l-ar lăsa pe om gol-puşcă în faţa unei oglinzi reci şi indiferente care l-ar arăta exact aşa cum este: adică un conglomerat de calităţi şi de defecte, un muşuroi de dorinţe şi de renunţări, un... un ceva... aproape inefabil, sau în orice caz, un ceva cu greu descriptibil.

De aceea autosinceritatea este probabil un exerciţiu pe care omul ticălos preferă să nu îl facă niciodată.

Nu vrea sau nu poate fizic, biologic... (?)

Dacă are peste opti'şpe ani şi totuşi continuă să te întrebe cu insistenţă ce înţelegi prin „bine”, sau ce anume consideri tu că reprezintă „adevărul”, atunci ori este filosof, ori prost, ori miliţian*.

Cu primu' chiar face să te-'ntinzi la vorbă. Ai avea aproape sigur câte ceva de învăţat, şi prin urmare, enorm de câştigat.

Cu restu' însă...

                       

* - prin miliţian înţelegând aici, exact opusul a ceea ce înseamnă un poliţist onest, muncitor şi inteligent.

- Suferiţi cumva de mania persecuţiei?

- Da, puţin. Da' îmi place să fiu eu cel ce persecută.

Dacă te deranjează faptul că eşti numit porc, ori vită, sau măgar, atunci fie ai varianta de a te opri din ceea ce faci, dând cu asta prilej, odată cu trecerea vremii, vocilor vituperatoare să mai tacă, ori, cel puţin, să-şi mai reducă din tărie, fie pe aceea de a-ţi băga dopuri în urechi şi a-ţi continua astfel, netulburat existenţa.

Fie, că se poate şi aşa, ai putea da în judecată pe toată lumea, sau ai putea merge ceva mai departe, şi ai putea propune amendarea, ori de ce nu, chiar desfiinţarea pe de-a întregul, a dex-ului.

...să mai zică lumea că blogu' ăsta nu oferă şi variante,

că e... unilateral şi duşmănos.

Arbitrarul sărăciei

...sau judecă înainte de a judeca

Te naşti sărac.

sau...

Printr-un nefast concurs de împrejurări, devii sărac.

ori...

Alegi deliberat sărăcia.

sau poate că...

Din pricina propriei necugetări, ajungi sărac.

Iată deci, câte posibilităţi de a fi... sărac (material), există.

Lor, li s-ar mai putea adăuga probabil şi altele.

Aşa că, data viitoare, înainte de a mai strâmba din nas atunci când cel de lângă tine va fi ceva mai prost îmbrăcat, ori atunci când... cine ştie... va mirosi un pic mai... neplăcut, judecă!

Dar, fă-o cu creierul! Încearcă şi astfel!

Spune adevărul şi apoi priveşte în jurul tău, să vezi cine îşi astupă urechile.

Arată răzvidit neadevărul şi vezi cine îşi închide ochii înaintea lui.

Cam aşa cred eu că ar trebui să începi, pentru a-ţi putea crea o imagine realistă asupra lumii în care trăieşti, a unei viziuni eliberate de impurităţi precum ipocrizia, minciuna şi falsitatea.

Spune lucrurilor pe nume şi aşteaptă după aceea să vezi cine se ridică primul de la masă, să plece. Aşteaptă să vezi cine schimbă primul subiectul, cine este primul... deranjat de ideile tale.

Restul va curge aproape de la sine, tabloul pictându-se de acum încolo de unul singur – tabloul realităţii – dezgolit de orice lozincă grosolană, de orice dogmă stupidă şi de orice falsă declaraţie de dragoste.

Din lipsă de talent, mai scriu din când în când şi cu târnăcopul.

Deh, ce să-i faci, scriu şi eu cu ce găsesc.

...aşa că... să faceţi bine şi să scuzaţi, boieri domniile voastre.

Înţelepciunea nu trebuie să fie perfectă.

Trebuie doar să fie.

Dacă totuşi ar exista cu adevărat perfecţiunea, atunci ea ar putea fi prezentă tocmai acolo unde nu ar cere-o nimeni, acolo unde nu ar fi neapărat necesară, adică în artă, în bine, într-o vorbă bună, într-o mână întinsă...

Viaţa omului este şi aşa destul de scurtă şi de plină cu limitări.

Ar avea oare rost, să o mai facem şi absurdă?

La noi, câteodată, parcă şi obiectele neînsufleţite mint.

rapoarte, adrese, procese-verbale,

informări, statistici, etc.

Tribunalul introspectiv

N-ar fi rău poate, ca omul să mai judece lucrurile de primprejur şi prin metoda întrebărilor autoadresate.

...vizavi de refugiaţi, de sărăcie, de violenţă, ş.a.m.d.

Ar fi însă, un exerciţiu care ar necesita o imensă doză de sinceritate şi de ce nu, de curaj.

...

- Ce ai face dacă ţi-ar fi distrus căminul?

- Ce ai face dacă ţara ta ar fi devastată de război, de sărăcie...?

- Ce ai face dacă ţi-ar fi ameninţată viaţa?

...

Ai dormi în ruinele a ceea ce ţi-a fost până mai ieri, casă? Ai sta neclintit, impasibil printre tancuri, printre soldaţi, printre bombardamente şi explozii, printre bucăţi de cadavre şi bălţi de sânge, te-ai aşeza locului, cuminte, supus, şi ai aştepta ca inaniţia sau următorul glonţ, ori ca următorul tir de artilerie, să termine... treaba? Dacă tu şi ai tăi aţi fi în pericol de moarte, ai rămâne aşa, catatonic şi resemnat, nu te-ai apăra, nu ai face nimic pentru a-ţi salva viaţa, pentru a mai pune fie şi o secundă la viaţa ta ori a alor tăi?

...

Şi atunci, de ce i-ai cere altuia să facă toate astea? cu ce drept? şi în numele cărei superiorităţi?!

Omul (obişnuit) alternează momentele de bunătate cu cele de animalism.

De aia, nici nu poţi ca să îl urăşti cu totul, da' nici nu te poţi lăsa pe de-a întregul în mâinile sale.

Uşor... confuz şi indecent

Îţi sunt, uneori, la fel de oportun şi de simpatic, ca un beţiv, care la două noaptea, se sprijină uşor confuz şi indecent de gardul casei tale, şi care pişându-se-'ndelung şi zgomotos pe tabla lui, îl face să răsune într-un chip atât de enervant, atât de insolent, încât mai că îţi vine să pui mâna pe un par şi să ieşi cu el ca să îmi sfărâmi ţeasta.

Dar nu o faci. Nu încă. Ceva anume, te opreşte.

Ce, oare?

Orice definiţie ştiinţifică formulată în termeni exacţi şi închisă ermetic, este invalidată tocmai de propriile-i limitări, de propria-i obtuzitate.

Propria-i intoleranţă se va dovedi a fi chiar punctul ei sensibil, punctul prin care va pătrunde la un moment dat, următoarea definiţie, aceea care o va completa substanţial, ori care o va contrazice, poate, fundamental, dar care însă, vai, fatalitate, va fi şi ea la fel de precisă şi la fel de limitatoare.

Perfect / imperfect, bun / rău, normal / anormal, ş.a.m.d.

Din punctul cui de vedere?

Al tău?

Al lui Dumnezeu... al aproapelui... ori al cui?

 „Brâncuşi e al tău aşa cum şi ţara asta e a ta”

Seriooos?

...atunci am cam dat de dracu', pentru că dincolo de izul de telemea de vaci al acestei aserţiuni sforăitoare, ce se lăfăie în voie pe un banner de proporţii... vădit disproporţionate, în chiar buricu' Bucureştilor, se iţeşte, hâdă şi frustrantă, o realitate cu mult mai tulburătoare şi mai dureroasă, anume aceea că „ţara asta” nu (mai) e demult a mea, ci a celor care au prădat-o vreme de mai mulţi ani, sistematic, plenar şi voiniceşte.

În rest, dacă începem să discutăm despre filiaţii, despre apartenenţe, să nu uităm că şi domnii Eminescu, Cioran, Ţuţea, Enescu, ş.a., nu-i aşa, şi domniile lor, tot ai ţării „ăsteia” au fost. Şi la ce le-a / ne-a servit?

Cât priveşte poziţia noastră şi a mai marilor noştri vizavi de cultură, caracterul aleator, ba chiar cu totul volatil uneori, al concepţiilor noastre despre artă, despre idei, şi despre valoare în general, vă recomand cu căldură...

http://www.descopera.ro/14-decenii-de-brancusi/15058905-cum-au-respins-comunistii-donatia-lui-brancusi-dupa-analiza-unei-tesatoare-si-a-unui-tipograf-operele-lui-nu-ajuta-cu-nimic-refuzam-document-video-foto

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i – referinţele cu privire la refuzul Academiei Române de a primi drept moştenire, lucrările din atelierul domnului Brâncuşi.

Astăzi, recitind câteva din postările mele anterioare, am decis să şterg una dintre ele. Este vorba despre „Arena Naţională – un fel de zona crepusculară a minţii omeneşti”.

Consider că în pagina „Zootehnic 100%” reuşesc să explic mai elocvent şi mai pe larg anumite fenomene şi cutume instituţionale de pe la noi, unele dintre ele, punctate în treacăt în textul acela.

Altfel, ideea de ansamblu a postării, poate uşor cam dură, cam greu de digerat pentru un stomac ceva mai... fin, mi-o asum în totalitate. Iar ea este că în România, atunci când faci nişte chestii, de regulă obişnuite prin alte părţi ale lumii civilizate, lume spre care, nu-i aşa, aspirăm, cum ar fi de pildă, să te internezi într-un spital, să şofezi pe o autostradă, să faci cumpărături, să fii justiţiabil, să fii elev sau profesor, ş.a.m.d., îţi asumi în mod cu totul anormal, ceva mai multe riscuri decât ar fi de aşteptat; asta, raportat la taxele şi la impozitele pe care le plăteşti, şi mai ales la datoria externă a ţării, care, fac o mică paranteză, este, în chip îmbucurător, într-o foarte uşoară scădere faţă de finalul anului trecut.

Pe unii, s-ar putea să îi deranjeze gândirea ta.

N-are a face, nu-i supărare. În fond, fiecare cu vederile lui.

Anormal ar fi în schimb, dacă i-ar deranja că gândeşti.

Anevoie se mai deschid mintea şi sufletul omului!

Iar dacă o fac şi către căi greşite...

Despre ziduri, despre garduri şi despre alte forme de împrejmuire (mentală şi sufletească)

Zidurile nu cad niciodată. Ori, dacă într-adevăr o fac, o fac numai pentru puţină vreme şi doar pentru a fi temeliile altora, ce se vor ridica peste ele, mai înalte. Mai lungi. Mai solide. Mai apăsătoare. Mai... ziduri.

*

Atunci când vecinii încep să-şi înalţe gardurile, atunci când îşi ferecă porţile, atunci când dau drumul câinilor din lanţuri, atunci...

...atunci şi casa unuia şi a celuilalt au să cadă.

*

Homo faber, acest creator de împrejmuiri, acest neobosit constructor de garduri, de împrejmuiri mentale, de garduri sufleteşti.

*

– Cu ce anume ai putea strivi mintea şi sufletul unui om?

– Cu un imens, sinistru şi cenuşiu zid de beton.

zidul Berlinului... zidul din Gaza...

– Cu ce anume i-ai putea sfâşia mintea şi sufletul?

– Cu un nesfârşit gard din sârmă ghimpată.

gardurile gulag-ului... gardurile lagărelor de exterminare naziste...

*

Sărăcia, ura, intoleranţa, prostia şi nesimţirea nu sar garduri. Şi nici nu sapă pe sub ele.

Nu au nevoie să o facă pentru că se pot dezvolta nestingherite, la fel de „viguros”, şi de o parte şi de cealaltă a lor. La ce le-ar servi deci, deranjul... risipa de energie, de lucru mecanic?

Ba, aş spune chiar că împrejmuirea are mai mult, un rol puternic stimulator în amplificarea şi proliferarea lor.

*

De diferenţele de vederi şi de cultură nu te poţi apăra cu garduri.

Sau dacă ţii neapărat, construieşte unul cu pari din kilometru'-n kilometru şi cu ochiurile cât casa, prin care să poată trece libere şi pe de-a-ntregul, gânduri, trăiri, oameni, destine, poveşti... construieşte un zid din comunicare, din empatie şi din omenie!