Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

luni, 31 octombrie 2016

Probabil că până la urmă, s-ar fi găsit oricum pe acest pământ, şi o specie care să se plimbe cu bicicleta... ori să trimită diverse obiecte prin spaţiul extraterestru.

Întâmplarea (poate) a făcut să fim noi aceea, şi nu furnicile, spre exemplu.

Iar ideea pe care încerc să o subliniez aici, este cea a existenţei acelor specii ce caută aproape întotdeauna să obţină supremaţia asupra teritoriului în care trăiesc, chestie uimitor de caracteristică şi... omului, a cărui tendinţă în acest sens, transpare mai mult sau mai puţin manifest, şi din relaţiile pe care el le întreţine cu congenerii.

Astfel pusă problema, nu ar mai rămâne „decât” de lămurit dacă acest fel de a fi, este expresia unui mecanism de apărare, ori al unuia de agresiune, dacă este vorba numai de dorinţa legitimă de a trăi sau (şi) de aceea degenerată de a-l ucide pe celălalt pentru a-şi asigura existenţa.

Cum acest demers mă depăşeşte, atât intelectual cât şi ca volum de muncă, am să mă rezum doar la a face câteva constatări ceva mai simple, mai la îndemâna minţii mele.

În primul rând, având în vedere faptul că per ansamblu, populaţia lumii este în creştere, aş putea presupune că impulsul către conservarea vieţii predomină, ceea ce ar denota o înclinaţie către salvgardarea acesteia.

Privit însă local, constat că există zone în care este mai evidentă pornirea spre a ucide, spre a distruge, dorinţa de a-l mutila, de a-l sărăci, de a-l cufunda tot mai mult în mizerie pe celălalt. Cel puţin, aşa par a sta lucrurile în zonele de conflict şi în cele extrem de sărace.

Dar... pentru că întotdeauna, iată, trebuie să existe şi un dar, mă întorc la prima observaţie, spunând din nou, că în linii mari, numărul oamenilor sporeşte. Ceea ce mă face să bănuiesc existenţa unei îndârjiri misterioase a vieţii, care caută să se impună cu orice preţ. Ştiinţific, ştiu, chestia asta se cheamă adaptare.

Însă dincolo de ea, îmi pare că mai este ceva. Întrezăresc prezenţa unui întreg cumul de alţi factori: Divin, hazard, raţional, afinitate, intuiţie...

În orice caz, rămâne remarcabil cum toată această încrengătură de simplu şi complex care este viaţa, reuşeşte cumva să triumfe până la urmă. Că vorbim despre complicatul om sau despre atât de simpla” bacterie, viaţa după cum putem uşor vedea şi singuri, are resorturile ei interesante, care o fac până la urmă să prevaleze.

Nu odată mi s-a întâmplat să văd cum dintr-o tulpină aproape putredă, pe moarte, s-a ivit la un moment dat, o mlădiţă nouă. Ori o minusculă şi fragilă frunză. Pentru ca mai apoi, în timp, proaspătul vlăstar să devină tot mai viguros, tot mai verde şi tot mai viu.

Întorcându-mă acum la problemele lumii în care trăim, încercând să transpun cele de mai sus într-un fel de... mecanică a societăţii, devine cred destul de limpede pentru oricine, că omul, urmând exemplul naturii, va face aproape întotdeauna tot ce-i va sta în putinţă pentru a supravieţui. Şi în lipsa unui cataclism ori a altui sinistru care să schimbe dramatic condiţiile vieţii de pe Terra, bănuiesc că va şi reuşi.

Faptul că în această întreprindere a sa, el nu va ţine cont de niciun fel de graniţe, de garduri, de legi, de tancuri, de bombe, ori de alte bazaconii, atunci când se va pune problema conservării propriei vieţi, sper că este deja la mintea fiecărui om, drept pentru care mă voi abţine de la alte consideraţii inutile pe marginea acestei evidenţe, încheind aici acest scurt text, la fel de abrupt cum l-am început.
Şi-aşa-i rău, şi-aşa nu-i bine

Frecvent, pentru a putea înţelege cât de cât ce se întâmplă împrejurul său, omul este nevoit să simplifice, să mai reducă din termeni.

Dacă exagerează, riscă să vină cu un răspuns greşit, prin urmare, inutil, sau şi mai grav, dăunător.

Dacă nu o face îndeajuns, alunecă spre metafizică.

Iar dacă o face exact atât cât trebuie, devine prea rigid, prea mecanic, prea... scorţos.
Omul, ca amestec (într-un spectru foarte larg de proporţii) între Divin şi animalic

Eu nu condamn neapărat animalul. Dar nici nu mă pot împiedica de la a-l constata. Mai ales că el este la fel de prezent în mine, cum este în toţi ceilalţi semeni ai mei, ceea ce la fel de bine se poate spune cred, şi despre Divin.

Proporţia dintre elementele amestecului însă, diferă uneori considerabil de la om la om.

duminică, 30 octombrie 2016

Muşamalizarea, ca parte integrată în procesul de manipulare, se manifestă câteodată prin confecţionarea unui număr suficient de mare de „realităţi”, astfel încât să se poată asigura cu ele, împiedicarea observării realului autentic.

Aşa iau naştere... o realitate a mea, o realitate a ta, una a lui, alta a ei, şi tot aşa. Un amalgam de pseudo-realităţi care se suprapun cu abilitate una peste alta, spre a acoperi de fapt, realitatea propriu-zisă.

Practicată în acest mod, trebuie să o recunoaştem, muşamalizarea devine un fel de... artă, ba m-aş încumeta chiar să spun că ar putea fi considerată un fel de... magie.

...ori în tot cazul, cel puţin un reuşit număr de iluzionism social.
Orbeşte-l, prosteşte-l, şi apoi cere-i orice.

...o mie de tratate despre manipulare rezumate în doar trei verbe.
Bănuiesc că atunci când vom începe să gândim ceva mai mult şi mai adânc, lucrurile, ca o urmare directă a acestui fapt, au să înceapă şi ele, la rându-le, să se mişte mai lent, mai greoi. Însă ar face-o presupun, pe un drum mai sănătos.
Într-o lume ideală, subalternul ar trebui să execute întocmai şi într-un interval rezonabil de timp, aprioric sau empiric stabilit, ordinele primite de la superiorul său ierarhic – esenţa organizării ierarhice.

Repet. Într-o lume ideală.

Cum noi însă nu trăim într-o astfel de lume, atunci, ei bine, dragă cititorule, asta ne obligă la discernământ.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Despre inteligenţa artificială

Inteligenţa artificială ne va moşteni şi ne va perpetua, aproape cu siguranţă, defectele şi neputinţele, ea nefiind până la urmă nimic altceva decât o prelungire, o extensie, a naturalului uman în artificial, o exprimare a minţii omeneşti în câmpul artificialului.

Devine, în consecinţă, destul de probabil ca odată cu dezvoltarea ei tot mai pronunţată, să marcăm şi o migrare a accidentalului, a nedeterminismului dinspre natural către artificial. Dimpreună cu toate consecinţele, cel puţin interesante, care ar putea curge din aceasta.

vineri, 28 octombrie 2016

Vechi, dar totuşi instructiv...


...frumos, elegant, cât de cât...”

Adevărul este că n-ai şti să spui precis unde se termină lipsa de educaţie şi unde începe patologicul. Asta, dacă într-adevăr, chiar s-ar putea pune problema unei boli mintale reale, în cazul de faţă.

Cam cât de meşter ar trebui să fii într-ale cunoaşterii omului, încât să poţi trasa cu oarecare temei o graniţă sau o zonă tampon între animalism, stupid, penibil, şi adevărata afecţiune a hard-ului?

(Text modificat pe data de 31.10.2016)

joi, 27 octombrie 2016

După părerea mea, domnul X a fost un dobitoc.

Şi atunci, de ce îi citeşti operele?

Pentru a înţelege cum anume gândeşte un idiot. Şi mai ales, pentru a încerca să mă pun la adăpost de primejdia de a deveni şi eu la un moment dat... un imbecil.
Problema de căpătâi nu o constituie banul în sine, aşa cum nu o reprezintă nici caracterul imperfect al economiei prin care acesta se învârte, el fiind doar un termen, o imagine, o... justificare, un pretext, ci ceea ce este dispus omul să facă pentru a-l dobândi.

Altminteri, tot la fel de bine, am fi putut alerga disperaţi şi avizi după... pepeni. Sau după corcoduşe.
Aplicaţii ale „ştiinţei” în cuantificarea stupidului

Ştiinţific... hai să considerăm că avem de a face cu un anumit parametru, „DPZ” (Decese Pe Zi), el reprezentând numărul de persoane ce mor zilnic într-un anumit teritoriu. Într-o anumită regiune, într-o anumită ţară, să zicem.

Să-i dăm valoarea x.

DPZ = x

Valoarea x, dincolo de a fi vreodată constantă (de fapt, nimic în Univers nu este cu adevărat constant), se mişcă într-un anumit ecart uzual, obişnuit, având drept forţe motrice, factori imperceptibili şi deci, nedetectabili, mişcare ce în condiţii monotone, nu ar avea niciun motiv întemeiat să prezinte variaţii bruşte, orice salt dramatic al său, scoţând în evidenţă prezenţa unui fenomen perturbator, marcând o epidemie, un cataclism, ş.a.m.d.

Iarăşi, o variaţie amplă a sa de la o zi la alta, ar putea trăda urmele unei intervenţii externe.

Făcând acum nişte artificii şi sărind cu abilitate peste câteva notaţii intermediare cu totul de prisos, vom... enunţa aproape sentenţios că atunci când:

DPZMD > DPZA + VNA

DPZMD = numărul deceselor pe zi, la un moment dat

DPZA = numărul deceselor pe zi, la o dată imediat anterioară

VNA = variaţia normală acceptabilă

...atunci, un anumit lucru sau un anumit fenomen, ne omoară.

Iar pentru a ne valida calculelele... calcule... cal... calcu... ptiu! calculele, fir-ar ale dracului să fie! pentru că nu-i aşa, orice om de ştiinţă cu bună-credinţă şi care se respectă, îşi verifică şi evaluează permanent formulele, vom scoate uşor capul pe geam, şi vom privi cu atenţie afară.

Dacă vom vedea oameni alergând cu hainele sfâşiate, dacă vom vedea groază, foc, explozii, clădiri distruse, oameni... resturi de oameni... sânge, dacă vom auzi urlete îngrozitoare... strigăte disperate după ajutor... atunci negreşit, cineva ne omoară. Şi da, calculele noastre au fost exacte. Au fost de o corectitudine ce nu lasă loc niciunei obiecţii. Ştiinţa a triumfat. Ştiinţa şi realitatea îşi vor fi dat în sfârşit mâna, prima înţelegând-o plenar pe cea de-a doua, iar aceasta din urmă, confirmându-i şi apreciindu-i în acelaşi timp, isteţimea celei dintâi.

Cauzele, bineînţeles, într-o lume atât de complexă şi dinamică, precum a noastră, ar putea fi nenumărate. Cu toate astea, ele nu s-ar putea sustrage acuităţii minţii omului instruit şi dedicat...

Ar putea fi... un meteorit ce tocmai s-a prăbuşit peste noi, sau... ar putea fi un atentat terorist. Ar putea fi o întreagă armată trimisă de vreun tâmpit decervelat, ori ar putea fi „numai” nişte rachete care „doar” ne-ar face oraşu', muci. Ar putea fi iată... multe.

Un cutremur sau o erupţie vulcanică, şi atunci am putea avea de a face cu o calamitate, un război ori o sărăcire accidentală sau deliberată a unei populaţii, şi atunci am putea discuta despre... crime împotriva umanităţii, şi exemplele ar putea continua, însă eu mă voi opri aici cu ele.

Oricare ar fi situaţia însă, capital rămâne doar să nu ne panicăm. Să ne păstrăm calmul şi sângele rece, şi să părăsim ruinele fumegânde, în linişte. Să ne târâm disciplinat, civilizat, urmărind cu maximă atenţie marcajele, spre a putea facilita evacuarea în deplină siguranţă a... obiectivului.

Şi ulterior, evident, să aşteptăm cuminţi la locurile noastre, ajutoarele.

Care, vor veni.

...odată şi odată.

Cât despre algoritmu' de calcul pe care îl propune „prestigioasa mea lucrare”, se poate constata cred lesne, că el nu este nici pe departe unul foarte complicat, foarte stufos, putând fi rezolvat iute cu unul, doi operatori matematici, cu un „if” şi cu un „do”. Deci, ce credeţi, să mi-o-'ncerc şi io la „Nobel” la anu', cu „lucrarea” asta?

marți, 25 octombrie 2016

Concurenţa este tot atât de compatibilă cu empatia, pe cât este pneumonia cu buna dispoziţie.
Şi care ziceaţi că este profesia dumneavoastră?

Eu... dacă îmi permiteţi, mă ocup cu transformarea materiei vegetale în hrană canină, domnişoară.

...?

Adică, tai frunză la câini, duduiţă scumpă.
A-ţi alege exact acel scop care îţi permite să uzezi de absolut orice mijloace.

...patologicul legitimat
Culmea smintelii – să tai copacul pentru o frunză uscată.

...a prostiei, să o mai faci şi toamna.
Adevărat este că omul nu le poate avea pe toate, uneori lipsindu-i din nefericire, chiar şi cele de strictă necesitate, însă dacă va privi cu luare aminte şi nu va cauta cu orice preţ să se mintă pe sine, ori pe altul, atunci va vedea că nici pe de-a-ntregul lipsit de toate nu este.
Elemente, şiruri, volume...

O idee, două idei... o gândire, două gândiri... un om, doi oameni...
Timpul...

Copilul, are tot timpul din lume.

Tânărul, nu are niciun motiv să se grăbească.

Bătrânul... ei bine, bătrânul se pare că nu are nici o clipă de irosit.
De la o vârstă încolo, unii oameni încep să îşi scrie memoriile. Eu voi începe, poate, să îmi scriu amneziile.

luni, 24 octombrie 2016

Dacă am discuta despre raboteze, atunci da, ar putea fi adevărat că întregul reprezintă suma părţilor. Deşi cred că şi aici s-ar mai putea obiecta pe ici pe colo.

Atunci când în schimb, se discută despre om sau despre alte lucruri complexe...
Atunci când omul caută cu orice preţ o cauză, s-ar putea să o găsească până la urmă. Asta nu înseamnă totuşi că ea este cu necesitate şi cea corectă.
Câteodată, o întrebare isteaţă ar putea face mai mult chiar şi decât răspunsul pe care ea l-ar putea primi, sau decât acela pe care ea l-ar putea aştepta.
Viaţa ar putea avea exact sensul pe care i-l oferă omul.
Adesea, nu puterea microbului este aceea care te ucide, sau şi mai corect, nu numai ea, ci şi propria ta slăbiciune, propria ta neputinţă de a te opune bolii.

...la fel de valabil în cazul societăţii ca şi al omului.
De o idee te poţi sprijini, te poţi împiedica, sau o poţi folosi ca pe o armă ori ca pe un scut.

...probabil că mai poate suporta, biata de ea, şi alte tratamente din partea omului,
astea fiind însă primele şi cam singurele care mi-au venit pe moment în cap.
Expunerea îndelungată la un mod tembel de a gândi se aseamănă oarecum cu expunerea la un miros neplăcut.

Te poţi obişnui atât de tare cu el, încât sfârşeşti prin a nu-l mai remarca.
Despre concepţii şi standarde, în general

Nu sunt demult apuse vremurile în care până şi scrisul cu stânga era considerat ceva nelalocul lui, ceva cel puţin bizar şi neadecvat... ceva aproape drăcesc.
Observaţia are şi ea o gândire a ei. O logică, o structură.
Întotdeauna se vor găsi persoane amabile, doritoare să te înveţe cum şi ce să gândeşti.

Nu la fel de mulţi vor fi în schimb, aceia care îţi vor spune ca mai înainte de toate, să înveţi a observa.

Şi asta, tocmai pentru că de îndată ce vei fi învăţat cum şi ce anume să observi, gândirea ta ar putea începe să se orienteze aproape de la sine, să se autoghideze  cam ca lăstarul în căutarea unui suport de care să se agaţe, ori ca frunza care urmăreşte să se aşeze cât mai prielnic în raport cu lumina soarelui.
Omul încearcă de regulă să priceapă secvenţial şi disectiv lucruri şi fenomene alcătuite din elemente concomitente, lucruri şi fenomene globale, complexe, reuşind astfel, cu ghilimelele de rigoare, ca la final să nu mai priceapă nimic din ele. Sau, poate şi mai rău, să îşi confecţioneze modele şi sisteme bazate pe idei trunchiate şi distorsionate ale realului.

marți, 18 octombrie 2016

În capul omului, idei pun şi dracul şi Dumnezeu.

De om depinde însă, după care se va lua.
Vă... iubesc!

Găsesc că sentimentul dumneavoastră este unul... corespunzător. Şi în consecinţă... îl... aprob.
Ştiinţele umanului: fizica nefizicului, matematica nematematicului şi chimia nesubstanţei.

Prin ele poţi ajunge să restructurezi destructurând şi să refaci desfăcând.

...sau să baţi câmpii, habar nu am...
După o vreme, nu frică trebuie să îţi mai fie de Dumnezeu, ci mai degrabă ruşine.
Cu suficientă răbdare şi cu multă persuasiune, aproape orice fel de gândire ar putea fi, mai mult sau mai puţin temeinic, susţinut, demonstrat şi în final, inoculat omului obişnuit.

...pericolul sistemului critic deficitar
Am o idee!

S-o stăpâneşti sănătos!
 „Citius, altius, fortius”

... ce nebunie, ce derapaj în iluzoriu!
Nu sunt mulţi aceia ce ştiu a-şi purta cu nobleţe succesul.

...şi mai puţini sunt cei ce ştiu să-şi poarte astfel, eşecul.
În casa omului sărac, şi o cană spartă e pagubă mare.
O idee nu este neapărat importantă prin ea însăşi, cât prin potenţialul ei de a sprijini alte idei, de a se face temelie pentru cele ce se vor ridica peste ea.

De aici, inutilitatea partizanatului aproape fanatic din spatele anumitor concepţii, altfel, unele dintre ele profund idioate şi dăunătoare.

De aici, stupidul încercării de a-ţi impune cu orice preţ... „gândirea”, de a scrie istoria cu „fabuloasele” tale idei.

luni, 17 octombrie 2016

De început, probabil că omul nu poate începe altfel decât prin frica de Dumnezeu.

Să continue însă, şi să sfârşească, în dragostea de Dumnezeu şi în căutarea înţelegerii aproapelui.
Atunci când omul începe să se înstrăineze de Dumnezeu, începe să o facă şi de sine.
În lumea reală, în afara stării de „decedat”, nu prea există stări standard, stări tip.

Drept pentru care viaţa omului, de fapt viaţa în genere, nu prea poate fi sugrumată cu şabloane şi cu algoritmi. Ajutată da, îngrădită cu totul, niciodată.
Duşmanul duşmanului tău nu îţi este musai prieten.

Însă nu-i exclus ca el să fie un om cu care ai putea avea oarece afinităţi.
Prieten îţi este acela de la care nu prea îl auzi pe „nu”.

...decât atunci când rişti să o iei cu ideile prin crăci, să baţi câmpii ori să faci vreo tâmpenie.

Acela îţi este cu adevărat prieten.
Şi îţi e de vreun folos?

...

Atunci, vinde-o şi ia-ţi o pereche de patine cu rotile!
Anumite lucruri sunt imposibil de obţinut prin intermediul ştiinţei.

Asta nu înseamnă totuşi că ele sunt cu totul de nedobândit.
Dacă aş trage o linie pe o foaie, sub ea, pe respectiva bucată de hârtie, ar rămâne şi urma lăsată de apăsarea vârfului creionului. Iată deci, că până şi în spatele celui mai neînsemnat lucru, poate sta un altul. Imperceptibil, nebănuit şi aparent nesemnificativ, dar real şi cât se poate de palpabil.
Matematica elementară din spatele anumitor predicţii

1, 2, 3, 4, 5, ...

Sunt destul de mici şansele ca următorul număr din această serie să fie opti'şpe, nu credeţi?
Faţă de un singur fel de prostie nu există niciun fel de apărare – faţă de cea proprie.
Tot scormonind după omul cuviincios, după omul neutru, după cel plat, inexpresiv, a celui cu carisma fierului de călcat, cercetătorul ar putea da la un moment dat peste planta perfectă.

Ar putea descoperi... ficusul biped.
...şi când te gândeşti că salvarea ciobanului din „Mioriţa” era gata gata să vină tocmai de la oaia neagră a turmei...
De cum începe omul să deschidă gura, începe să i se descopere şi firea.

Şi nu întotdeauna ea este una tocmai plăcută la vedere.
Poţi să... o grămadă de chestii

Ai putea să te adaptezi foarte uşor la un mediu cu care rezonezi. Sau ai putea să te obişnuieşti forţat cu unul care nu îţi este neapărat pe plac.

Ai putea să eşuezi în a te acomoda la un mediu respingător, sau, lucru ciudat, ai putea să nu te integrezi într-unul care ţi-ar fi agreabil.

Te-ai putea adapta, distrugându-te, ori ai putea distruge mediul la care nu te poţi adapta.

Iată, prin urmare, cam câte chestii ai putea să...
O mare problemă a omului constă şi în aceea că deşi se arată de cele mai multe ori a fi cu totul incapabil să-şi înţeleagă aproapele, se consideră totuşi destul de în măsură şi de înţelept ca să îl schimbe. Ori în tot cazul, măcar să încerce.
A nu se confunda statornicia cu încremenirea, cu inflexibilitatea.
Există cred, mai multe feluri de a iubi

Spre exemplu, A iubeşte pe B pentru calităţile lui B – iubirea devotată.

Sau A iubeşte pe B pentru ceea ce B îi oferă lui A – iubirea egoistă.

...cel de-al doilea caz este, zic eu, cam cel mai întâlnit la specia umană.
Relaţiile intrasociale precum şi cele interstatale pe care le întreţine o ţară, observate cu ceva mai multă aplecare, pot arăta cred cu destulă fidelitate calitatea medie a caracterului cetăţenilor acelui stat, fără alte explicaţii suplimentare, fără alte artificii inutile, ele reprezentând până la urmă, un fel de indicatori de civilizaţie, un fel de indici de valoare ai respectivei populaţii.

Mai rămân fireşte, discuţiile pe tema sufletului acelui popor, a trecutului său, a aspiraţiilor lui, a suferinţelor sale, a tragediilor ce l-au marcat, mai rămân aşadar... discuţiile, parte din ele, utile cercetării cauzelor ce au dus sau ce pot duce la declinul unui popor. Însă discuţiile sunt nişte chestii... cronofage, şi care practic nu prea mai contează, care nu atârnă prin statistici, prin tabele şi prin grafice, şi care pe cale de consecinţă... nu prea interesează pe nimeni.

luni, 3 octombrie 2016

?!

şi atunci nu ne mai rămâne decât să alegem între posibilele crime de mâine şi cele reale de astăzi; între acele crime care s-ar putea să se producă şi cele pe care le vom comite... preventiv, pentru a le evita pe cele dintâi.

A ucide, pentru a evita... ceva ce oricum s-ar putea să nici nu se întâmple. Ori, a ucide pentru a preveni... nimic, pentru a preveni... vântul, pentru a preîntâmpina... o părere... o iluzie născută în mintea unui prost sau a unui nebun...

absurdul războaielor, al dictaturilor şi al izolaţionismului schizoid
Până la urmă, s-ar putea ca totuşi „perpetuum” să existe cu adevărat. Nu numai ca idee filozofică ori ca speculaţie ştiinţifică.

Evidenţele ne arată că există cel puţin... perpetuum errare.

Avem, iată deci, un caz de „perpetuum”. Unul nefericit, este adevărat, dar totuşi... un caz, o existenţă.
Observă, învaţă şi apoi observă iarăşi.

Interpolează, extrapolează. Interpolează apoi din nou.

Dedu, indu şi apoi iar dedu.

Iar la final, observă iarăşi. Şi învaţă.

Apoi, observă iar.

Şi, o mică parte din lucruri îţi va deveni cât de cât cunoscută, ţi se va releva cât de cât. Ba, poate cine ştie, chiar ţi se va revela o alta, mai mică ori mai mare, după cum sunt şi ele de simple ori de complicate... după cum îţi sunt şi ţie de slabe ori de puternice sufletul şi mintea.
Poate la fel de bine să mă şi înjure. Îmi e totuna.

...dacă o face în chineză... şi îmi zâmbeşte frumos...

duminică, 2 octombrie 2016

Unele din lucrurile care cad la un moment dat sub lupa minţii omului, ori sub cea a sufletului său, par, înainte de a fi mai atent cercetate, înainte de a fi cât de cât înţelese, total absurde. Par a fi... veritabile nonsensuri, adevărate enormităţi.

Cu toate astea însă, în timp, raţiunea şi simţirea, dacă se va face apel la ele, vor reuşi cumva să facă lumină, vor reuşi să vădească atât veridicitatea cât şi sensul respectivelor lucruri.
Puţini sunt aceia ce stau cu adevărat pe propriile lor picioare.

Noi, restul, ne sprijinim fiecare, ba de vreo idee, ba de câte-un lucru... ba de vreun om, ori de câte-o iluzie... sau de câte-o speranţă...
Trăieşte omul, cum şi pe unde poate.

De murit, moare cam tot la fel.
Să te îndoieşti de tine în fiecare zi.

Şi să o faci măcar de trei ori înainte să apună soarele.
Odată înlăturat filtrul ipocriziei, omul se va vedea exact aşa cum este el – om bun, om obişnuit, sau... o creatură roasă până în măduva oaselor, de mizerabile vicii şi de necruţătoare anxietăţi.
De iubit, este de la sine înţeles că nu putem iubi aşa, oricum şi pe oricine. La comandă, cum s-ar zice.

De urât însă, ne-ar sta totuşi oarecum în puteri să nu mai urâm chiar cu atâta... generozitate.
Un eufemism livresc pentru „nu te suport” – îmi eşti indezirabil!
Sărăcia şi civilizaţia, rar pot sta împreună la aceeaşi masă

Îmi este uşor să mă abţin de la a fura, atunci când nu copilul meu este cel care plânge de foame.

Îmi este de asemenea uşor să nu fiu sălbatic atunci când nu ştiu decât de prin cărţi şi de pe la televizor cum arată foamea, durerea, nedreptatea, mizeria, cruzimea, războiul...

Atunci când nu ştiu ce este aceea disperarea,
îmi este cel mai la îndemână să ştiu a fi... civilizat.
Relativul sub imperiul nebuniei

Aparent, unele crime se vădesc a fi mai puţin crime decât altele.

Iar unii, relativ mai îndreptăţiţi să ucidă decât alţii.
Atacului de panică i-aş opune... un viguros contraatac... de calm.

De... foarte mult calm.
Coincidenţe izbitoare, indiscutabil există.

Însă ele nu se succed una după alta, cu zecile. Şi nu poartă în permanenţă asupra aceluiaşi lucru.