Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

luni, 28 noiembrie 2016

De la real la utopie

Nimic mai slab decât unu, nimic mai puternic ca nenumărat.

Aşa stau probabil lucrurile şi cu viaţa, cu omul în general. Un om din şapte miliarde înseamnă până la urmă... 1 / 7.000.000.000, adică... 0,00000000014, adică zero, nimic.

Acesta ar fi realul.

Mai jos... utopia.

Pe de altă parte, şapte miliarde din şapte miliarde... sau hai să zicem şase miliarde şi vreo câteva sute de milioane din şapte miliarde... ar înseamna cu totul şi cu totul altceva.

...dar, fatalitate, această proporţie este cu neputinţă de atins. Sau, chiar dacă, prin nu ştiu ce minune, ea ar fi totuşi obţinută, nimeni nu ar putea garanta că ea s-ar realiza spre a atinge ţeluri nobile, spre a face din acest pământ un loc minunat în care omul să tindă spre înălţător, spre bun, spre frumos şi spre curat.

De aici şi himericul ideilor de solidaritate universală şi de nobleţe general-extinsă la nivelul întregii civilizaţii umane.

Şi aş mai adăuga, de aici şi ghinionul nostru ca specie. Ca să nu zic, nenorocirea.
Un fel de „munca lui Sisif”
sau, experienţe pe sine

Să readuci frecvent inconştientul la nivelul conştientului, să readuci ciclic gestul reflex sub lumina raţiunii şi a sensibilităţii sufleteşti, să îl cizelezi, să îl cureţi de toate bavurile, să îi şlefuieşti toate asprimile, şi astfel înnobilat să îl cobori din nou la loc în automatism. Să transformi din nou în obişnuinţă, de ce nu, chiar în necesitate, o acţiune îmbunătăţită substanţial prin intermediul cugetului şi al simţirii.

...sau, în tot cazul, măcar să încerci a o face.

Ar fi cred, o chestie!

Bună... rea, posibilă... imposibilă, habar nu am. Totuşi, o spun din nou, cred că ar fi o chestie.

vineri, 25 noiembrie 2016

Căderea

Una dintre puţinele căi de vindecare, atunci când omul a ajuns într-atât de animal încât să producă permanent şi sistematic răul aproapelui, nici ea sigură totuşi sută la sută, ar putea fi căderea, sau mai bine spus, transpunerea în rolul celui strivit, atingerea stării celei mai de jos, coborârea până la cea mai de jos treaptă a suferinţei, a umilinţei, a neputinţei. Călăul sub ghilotină. Rocada maxima! Adjudecarea condiţiei de sclav, de obiect al puterii nelimitate a celuilalt.

Atunci, omul ar putea avea... Revelaţia. Atunci el ar putea pricepe, ar putea înţelege în final, ce anume este viaţa. Ce reprezintă ea şi cât de fragilă, cât de unică este.

Poate că tocmai pentru asta, poate că tocmai pentru a ne rearăta din când în când valoarea sa şi a condiţiei umane, marile catastrofe prezintă o oarecare tendinţă de recurenţă – dezastrele naturale (cele care conduc la extincţii masive), curentele de gândire degenerată (Inchiziţia, nazismul, ş.a.), războaiele nimicitoare, etc., ele reprezentând probabil misteriosul mecanism de autoreglare al vieţii, calea pe care ea îşi reafirmă periodic măreţia. Şi de ce nu, felul în care încearcă să ne reîntoarcă la normal, la acceptabil, la... respirabil.

Căci, se vede treaba, omul pare a învăţa mai cu aplecare din contrastele brutale, din evenimentele-şoc trăite nemijlocit, decât din experienţa altora, din cărţi ori de vorbă bună.
Între a gândi şi a-ţi da cu presupusu'

A fost Ceauşescu rău?

Păi, măcar în ultima parte a vieţii sale, având în vedere cozile la care am stat împreună cu bunicii, desele „pene” de curent, caloriferele folosite doar pe post de aplice şi apa caldă la fel de frecventă precum cutremurele de peste cinci grade pe scara Richter, înclin să cam cred că da.

Altfel, dacă m-ar întreba cineva ce părere am despre Putin, despre Trump sau despre Erdogan, habar nu aş avea ce să-i răspund. Nici n-am ars-o cu ei pe la şpriţuri şi nici nu trăiesc prin Rusia, prin State ori prin Turcia, ca să pot da un răspuns cât de cât în cunoştinţă de cauză.

Ceea ce mă face să cred, lăsând la o parte acest succint şi cu totul întâmplător ales exerciţiu de discernământ, că n-ar fi pe de-a întregul lipsit de utilitate ca măcar atunci când priveşte către lucrurile cu adevărat importate, omul să conştientizeze cât mai clar cu putinţă diferenţa dintre a gândi şi a-ţi da cu presupusul.

Cât despre procesul de gândire în sine, mintea omului, este adevărat, nu e un instrument infailibil. Însă tot la fel de adevărat este şi faptul că e mai puţin rău să te înşele a ta decât a altuia.
Ascultă domnule, dar dumitale nu îţi este deloc ruşine?

Nu domnule... îmi este doar teribil de frig şi îngrozitor de... foame. Doar atât.
Îmi vine foarte greu să cred că orbul ar fi nimerit vreodată Brăila, fără să-şi întrebuinţeze serios raţiunea.

joi, 24 noiembrie 2016

Banner-ul meu de... ultras

Mândru că nu mi-am luat diploma de inginer şi categoriile în meserie, cum şi-au luat alţii doctoratele şi stelele de pe epoleţi.”

...păcatu' trufiei, deh, ce să-i faci?!

miercuri, 23 noiembrie 2016

Şi-a spus ştiinţa ultimul cuvânt?

...atunci, nici credinţa nu a făcut-o încă.

Şi cred că poate foarte multă vreme de acum încolo, cele două vor continua să se certe una cu alta, ca două precupeţe furioase în piaţă la Obor.

La fel se întâmplă bănuiesc, şi în cazul oamenilor, care atât timp cât vor avea fizicul diferit de cel al râmei, adică atât timp cât vor purta braţe, terminate fiecare dintre ele la unul din capete cu mâini şi cu degete ce pot, fie apuca şi învârti cu abilitate un par deasupra capului „duşmanului”, fie un pix cu care să scrie, atâta vreme cât trupul omului va fi alcătuit aşa cum este, ei bine, în tot acest timp, el nu va renunţa niciodată la „lupta” lui. La dorinţa de a-şi impune cu orice preţ punctul de vedere, gândirea.

Citius, altius, fortius” ...mai ţineţi minte? Este, se pare, în ADN-ul nostru.
Despre doctrine

Cea mai frumoasă, mai nobilă, şi până la urmă, cea mai de dorit doctrină, este aceea vag schiţată, aceea care fiind atât de fin creionată, te lasă pe tine să îi desăvârşeşti forma, să o completezi, să o întregeşti, şi în final, să îi dai viaţă prin tine. Prin gândurile, prin simţămintele şi prin faptele tale.
La drept vorbind, nimeni nu poate fi constrâns, nici să devină om, nici ticălos. Poate fi, cel mult, îndrumat ori tentat, alegerea însă, la final, rămânându-i aproape pe de-a-ntregul. Cu tot cu roadele ei.

luni, 21 noiembrie 2016

Spirale

Problema cu relele apucături individuale, este că migrează de la om la comunitate cu o uşurinţă fantastică.

Urmările lor, parcurgând de astă dată drumul invers, adică pe acela dinspre societate către individ, itinerar la fel de facil, dacă nu chiar şi mai lejer, se cristalizează în acesta din urmă sub forma aşa-numitei influenţe a factorilor sociali asupra omului, rămânând să colcăie o vreme la foc mic alături de alte tare înlăuntrul lui, pentru ca mai apoi, augmentate cu alte ciudăţenii, să fie transpuse iarăşi în acţiuni orientate către cetate.

Prin această pendulare, ele vor spori în intensitate – atât în individ cât şi în corpul alcătuit de concetăţenii săi, ajungând să semene întrucâtva cu un foc peste care cineva tot toarnă gaz, în neştire.

Astfel se face că în atari condiţii, omul va ajunge să-şi desăvârşească statutul său de om, în mijlocul semenilor săi, aşa cum destul de pretenţios i-o cer adesea, atât unii filozofi cât şi unii conducători, undeva, aproximativ... cam pe la pu&ivară.

...părerea mea.
...fatalitate

Orice mic dezechilibru, nedetectat şi necorectat la momentul potrivit, poate evolua într-o dereglare din ce în ce mai accentuată şi mai deranjantă. Transpusă, această aproape sforăitoare frază, în mecanica societăţii, ea ne-ar putea impulsiona spre o şi mai aprigă vigilenţă. Cu toate astea...

Altfel, până când omul nu va inventa tinereţea şi viaţa veşnice, ca nişte fatalişti ce suntem, ne vedem aproape obligaţi să admintem că declinul şi descompunerea unei cetăţi, reprezintă două prerogative tot la fel de legitime ale ei, pe cât sunt şi revigorarea sau progresul.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Absurdul frumos

Să ajuţi hoţul să îţi care lucrurile în jos pe scări, iar la final, el, ruşinat de fapta lui, să îţi ceară smerit iertare şi să ţi le urce singur la loc în apartament.

Ar fi ceva!

Ar fi probabil un fel de început de... perfecţiune.

vineri, 11 noiembrie 2016

1989, o piaţă, un tanc, două sacoşe şi doi titani ai umanităţii


Hm, Dumnezeu, ştiinţa, ori hazardul, habar nu am, poate că veţi şti voi mai bine să spuneţi cine anume, a reuşit cumva să aducă faţă în faţă, pe câţiva metri pătraţi din acest aproape nesfârşit Univers ce goneşte cu viteze inimaginabile, ce pulsează cu forţe de nebănuit, doi coloşi, doi titani ai umanităţii.

Unul, al simţirii, care cu numai două sacoşe în mâini, însă, este adevărat, şi cu un curaj trecut bine dincolo de orice prag al raţionalului, dincolo de ceea ce noi restul oamenilor... normali, am fi îndeobşte înclinaţi să numim drept limita common sense-ului, într-o anulare aproape definitivă a instinctului de autoconservare, a oprit din marş o întreagă coloană de blindate, şi...

Unul al gândirii. Care la rându-i, prin raţiunea arătată atunci când a ordonat oprirea coloanei, a reuşit să îşi câştige locul binemeritat în Panteonul celor mai străluciţi conducători militari ai lumii. Un adevărat strateg, un luptător desăvârşit şi un soldat care a făcut astfel dovada cunoaşterii, în cel mai amănunţit chip cu putinţă, a ideii de onoare.

Genial!

Divin!

Măreţ!

Câţiva atomi de simţire şi de gândire au reuşit să oprească din deplasarea lor rectilinie şi uniformă, sistematic, mecanic, riguros organizată şi derulată, câteva mii de tone de oţel.

Minunată fizică, domnule! Sincer, asta-i ştiinţa pe care aş vrea eu s-o învăţ... ştiinţa ce i-ar trebui azi omenirii.

Asta, fizică!

Asta... gândire de forţă!

joi, 10 noiembrie 2016

Asupra posibilităţii de a intui corect acţiunile viitoare ale anumitor persoane

Auzi şi dumneata, ce năzbâtie! Auzi, imprevizibil! Păi ce vorbă-i asta, domnule?

Mănâncă, bea, doarme... respiră? Îi place luxul, îi sunt dragi bani?

Atunci îţi spun eu ce, unde şi cu cine va face.

Va face exact ceea ce a făcut şi până acum, în acelaşi loc, şi fireşte, cu aceiaşi oameni.

luni, 7 noiembrie 2016

Mă întreb...

...cam care ar fi diferenţa între a fi făcut terci de o rachetă ce depăşeşte în zbor, de câteva ori viteza sunetului, lansată de pe o platformă militară, (vehicul blindat, navă de război, avion, dronă, etc.) sau de o bombă detonată de un civil ce se apropie cu paşi înceţi?

Una ar putea mutila mai puţin? Ar exista posibilitatea ca una dintre ele să ucidă numai aşa... oleacă? În glumă? La mişto? Să omoare doar... parţial?

Căci mie-mi pare că pentru cel mort, ar fi totuna.

Şi oricât ne-am da cu presupusul, oricât am arde-o filozofico-militar-politico-istorico-foaie verde... cel omorât, tot mort va rămâne. Soţia-i, văduvă, şi copiii-i, orfani. Iar lui, din nefericire, în parte şi din cauza indiferenţei noastre, i se va alătura în scurtă vreme, un altul. Care, indiferent dacă a fost spulberat la rându-i, de o bombă asamblată într-un spaţiu special amenajat, pe o linie tehnologică modernă, de oameni în halate, ori de una meşterită prin vreo peşteră sau prin vreun colţ obscur de apartament închiriat, credeţi-mă, la fel de egal îi va fi. De acum, şi el, tot mort se va chema că este – la fel de mort ca şi cel de dinaintea lui, şi cu siguranţă, nu mai mult sau mai puţin mort decât cel ce îl va urma, iar faptul că explozia ce i-a pus capăt zilelor, a fost precedată de un şuierat scurt, impersonal, ori de un strigăt cu semnificaţie religioasă, din nou, nu cred să aibă vreo importanţă.

Probabil că dacă am fi ceva mai educaţi* şi mai uniţi**, dacă ne-am strădui să înţelegem ceva mai bine natura umană, conflictele dintre noi nu ar mai fi la fel de ample, la fel de brutale şi la fel de costisitoare.
                    
Note:

* - acel gen de educaţie sănătoasă, orientată către uman, către natural, către înţelegerea celui de lângă;
** - o masă de oameni uniţi şi educaţi constituie un corp mult mai greu de manipulat. Din păcate, în egală măsură, şi o utopie – de aici, relativa inutilitate, şi absoluta naivitate a textului pe care tocmai l-ai citit, text lejer încadrabil la maculatură retorică, dar...

vineri, 4 noiembrie 2016

Dacă lucrurile ar putea fi organizate ştiinţific în totalitatea lor, dacă ele ar fi atât de... precis matematice, atât de pretabile la programare şi atât de previzibile, atunci poate că ar fi suficient să priveşti o singură dată către destinaţie, pentru ca mai apoi, închizând ochii, să parcurgi întregul drum până la ea, fără a face nici cea mai subtilă corecţie, fără a te abate cu nici măcar o zecime de milimetru de la trasa optimă.

Similar, dacă ele ar fi total guvernate de haos, niciun simţ de pe lumea asta nu ţi-ar fi suficient pentru a te putea adapta la real. Niciun fel de a gândi nu ţi-ar putea permite înţelegerea fenomenelor înconjurătoare. Accidentalul ţi-ar depăşi atunci cu mult capacitatea de adaptare; astfel ai ajunge să trăieşti cam ca frunza purtată de vânt.

Deci?...

Iată, iarăşi proporţii, iarăşi... amestecuri, iarăşi... presupuneri.

joi, 3 noiembrie 2016

Rămânând consecvenţi logicii, dar mai ales observării cât mai obiective cu putinţă a realităţilor imediate, vom vedea că de fapt, pasărea nu de limba ei piere, ci cel mai adesea, de laţul copilului sau de puşca vânătorului.
Plus ultra
sau a risca stupidul, inutilul şi contraproductivul

Aşa cum nu poţi sfărâma ceva ce este deja distrus, aşa cum nu poţi distruge ceea ce a ajuns deja o ruină, tot la fel nu mai poţi nici îmbunătăţi considerabil ceva ce a atins un nivel relativ satisfăcător de organizare şi de performanţă.

Intelectual, nimic de comentat, este un demers salutabil, un excelent exerciţiu pentru minte. Săritul gardului însă din terenul gândirii în cel a acţiunii, în cel al materializării ideii, mie personal, mi-ar părea mai curând păgubitor.

Dar, cine ştie?
Crezi în Dumnezeu?

Crezi că lumina este cu adevărat, cea mai rapidă chestie din Univers?

... ?

... ??

miercuri, 2 noiembrie 2016

O potenţială cale de urmat, pentru ca doi oameni de bună credinţă să ajungă la înţelegerea reciprocă

Intuiesc că pentru a ajunge la un acord cu celălalt, este esenţial să te pui permanent în locul lui. Să faci tot timpul schimb de locuri cu el, la masa discuţiilor. Ori noi, tocmai asta nu prea facem.

Batem cu pumnul în masă, ne proptim inflexibili în tăblia ei, şi începem de pe această poziţie „de forţă”, să dictăm. Să enunţăm... să formulăm fel şi fel de sentinţe, să turuim maşinal, lăsând la o parte atât de elementara şi de necesara răbdare de a-l asculta şi pe celălalt, de a-i înţelege logica, punctul de vedere, de a-l lăsa să se precizeze.

Ascultă-l deci cu pacienţă pe cel din faţa ta, gândeşte pe îndelete la spusele lui, apoi vorbeşte, la rândul tău.

Ceva bun, bănuiesc că ar putea ieşi din asta.