Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 13 iulie 2017

Ceea ce nu te doboară, te-ar putea face, în circumstanţe optime, ceva mai tare. Presupun.


Rău e că în acest caz, cei vârstnici, cel puţin o parte dintre ei, tind să vădească un mod de a gândi cel puţin stupid.

Bine e în schimb, oricât de ciudat ar putea părea, că cei mai tineri prind a se obişnui de cruzi cu nedreptatea şi cu prostia semenului, căci aşa de des şi aşa de tare se vor izbi de ele în viaţă, încât nici n-au habar acum, sărmanii.

miercuri, 5 iulie 2017

Stupidul lăcomiei

Mulţi se trudesc, săracii, pentru a-i umple lacomului buzunarele.

Buzunare pe care vreun prost, sau soarta, le pot goli într-o clipită.
Mici răutăţi

Ne-a luat câteva zeci, dacă nu sute de mii de ani de existenţă, ca să aprindem primul bec. Şi şi cu ăla s-a chinuit domnul Edison de i-au sărit capacele.

În rahat, încă un pic şi îl inventa maimuţa înaintea noastră.
Mersul vieţii

Din când în când, sătul de propria-i mizerie şi dobitocie, omul mai apucă şi pe calea cea bună. Şi o face cât se poate de sincer, de hotărât, dând astfel curs unei necesităţi intense şi nesimulate. O face pentru că i-o cere practic organismul, chestia asta reprezentând pentru el, dacă vreţi, un soi de tratament de dezintoxicare.

Apoi, după o vreme, fatalitate – chemarea vechilor obiceiuri se face iarăşi auzită şi omul se întoarce la loc în mocirla şi în otrava lui.

Iar biciul, gratiile sau ocara, nu au nici cea mai mică putere împotriva demonilor ce-l mână de la spate. Aş zice uneori că dimpotrivă, mai tare îi aţâţă.
O parte din dezastrele care au marcat istoria omenirii cred că au fost mai curând rezultatul unui prost management al plictiselii decât urmarea unor cauze cu adevărat complexe.
Mici absurdităţi

Amuzant la om, dacă se poate spune aşa, este că se străduieşte al dracului de tare să-şi prelungească exact partea cea mai de căcat a vieţii, adică bătrâneţea.

Iar pentru asta îşi sacrifică serios copilăria şi mai cu seamă tinereţea.

Deci... nu e omul un tip haios?!
*

Vorbeşte-i cancerosului de frumuseţea vieţii... vorbeşte-i săracului de Rembrandt, vorbeşte-i paraliticului de răsărituri şi apusuri...
Fără sinceritate, omul rămâne doar o simplă maimuţă. Şi încă una destul de nereuşită.
Diferenţa, sau mă rog, mai corect, una dintre diferenţele de căpătâi între domnul Isus şi alţi filosofi, este aceea că dumnealui a şi reuşit să practice ceea ce a propovăduit. Şi încă într-o formă totală, completă, din tot sufletul, cu toată vigoarea şi fără nici cea mai vagă umbră de teamă de penibil sau de ridicol.
Când faci lucrurile numai pentru bani, ele nu au cum să nu îţi iasă prost. Fiindcă vrei să faci cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Mai mult, cum gândul tău este acaparat total de ban, el nu mai poate să se aplece şi către ceea ce învârt mâinile tale.

De aici... tu gândeşti astfel, eu la fel, altul ca noi... în fine, cred că ai prins ideea.
Ceea ce-mi pare mie drept, poate că altuia îi pare strâmb.

Ceea ce altul poate face, eu, poate, nu pot.

De aici, discuţiile, tensiunile... şi într-un final, conflictele.
Dumnezeu ţi-a lăsat libertatea de a trăi fie sub dogma Lui, fie sub logica ta.

Urmează-i exemplul şi dă-i aceeaşi libertate semenului.
Între cei puternici, mai bine să decidă sorţul decât pumnul.

Şi şi mai bine decât sorţul, să hotărască înţelepciunea.

E mai cuminte şi mai puţin dăunător aşa.
Există cred persoane la care starea de trezie a conştiinţei nu durează, să îmi iertaţi expresia, cu mult mai mult decât băşina.
Ce vină are ţânţarul că se naşte ţânţar?

Sau, la fel, ce vină are săracul că se naşte cum se naşte?

...egali din naştere...”
De regulă nu deranjează atât ce spui, cât deranjează însuşi faptul că îndrăzneşti să spui.

Iar cel mai tare şi mai tare incomodează chiar tupeul că o gândeşti, c-o simţi.
La fel ca şi cifrele şi algoritmii misticului, cele/cei ale/ai omului ştiinţific, îl poartă şi pe dânsul, cam tot pe unde vede obiectivitatea lui cu ochii.
Omul are doi tirani: unul e frica, celălalt lăcomia.
Drama unei idei

Una dintre cele mai mari nenorociri care i se pot întâmpla unei idei, este ca ea să fie luată de către un prost şi schimonosită, răstălmăcită până la desfigurare, după care să fie pusă în operă spre a realiza exact opusul a ceea ce, săraca, îşi propusese iniţial.
Imposibilitatea organică a obiectivităţii totale

Cere-i unei mame să fie obiectivă atunci când îţi vorbeşte despre copilul ei.

Tot la fel, cere-i unui om care practică o anumită meserie de o perioadă lungă de timp, să presteze obiectiv, detaşat.

Şi atunci merg mai departe şi întreb: Cum poate fi obiectiv cel înregimentat politic, cel îndoctrinat religios sau militar? Cum poate să mai gândească „obiectiv” cel ce structural devine incapabil de a o face?
Citeşte, învaţă mult, şi vei muri miop.

Nu citi şi nu învăţa nimic şi ai să mori sănătos tun. Dar şi complet idiot.
Dacă nu-i plus, nu-i minus şi nici zero nu-i, atunci omul nu mai înţelege nimic din el şi nu ştie nici de unde să-l apuce, nici de unde începe şi nici unde se termină. Cu alte cuvinte, respectivul obiect/fenomen/concept nu îi spune nimic, ba mai mult, îi provoacă şi o uşoară aprehensiune.

Asta în cazul cu totul fericit în care nu-i provoacă direct groaza.

luni, 22 mai 2017

Nu toţi cei care încalcă legea, o fac animaţi de gânduri criminale.

La fel cum nu toţi cei care pretind că o respectă la literă şi o slujesc, poartă pe sub haină blana albă şi imaculată a mielului.

Descheie-le puţin nasturii de la gât şi vei vedea că unora le va ţâşni afară părul cenuşiu şi aspru al lupului.
Ziua secretelor

Secretul este nu doar o sabie cu două tăişuri, ci una la care şi mânerul poate tăia câteodată.

Chestiunea arhivei SIPA
(şi a altor arhive de gen, în general)

Logica lucrurilor e, sau ar trebui să fie, una destul de simplă, zic eu – stai cu luneta pe mine, stau cu luneta pe tine. Mă „scormoneşti” pe la rude şi pe la cunoştinţe, te caut şi eu pe la ale tale. Mă judeci, te judec. Mă numeri, te număr. Este elementar şi rezonabil. Se cheamă reciprocitate şi atât timp cât omul este supravegheat, la rându-i are tot dreptul din lume să îl supravegheze pe supraveghetor. Omul are deci dreptul să ştie de cine-i judecat, de cine e condus şi alături de cine trăieşte. Desigur, cu condiţia de bun-simţ ca înainte să îl judece pe celălalt, să se cerceteze în primul rând pe sine. Pe urmă, nu încape vorbă, ne putem inventaria, compara şi discuta defectele – demers care într-o lume civilizată, sau într-una care măcar încearcă să devină astfel, făcut cu calm, la o masă de pe care să lipsească pistoalele, cuţitele şi alte obiecte potenţial provocatoare de plăgi, excoriaţii şi alte neajunsuri anatomiei umane, ar putea aduce şi oarecari beneficii.

În consecinţă, una peste alta, eu sunt pentru desecretizarea integrală a arhivelor SIPA. Şi nu numai a lor. Să se mai desecretizeze şi altele, nu doar acelea, fiindcă toate aceste depozite de informaţii ne-ar putea servi ca oglinzi. Unele în care să ne privim cu luare aminte şi să ne admirăm în toată splendoarea noastră, în toată măreţia caracterului nostru.

Desigur, util şi bine ar fi ca ele să fie scoase la lumină neperiate, adică fără să se mai scoată din dânsele şi alte lucruri, căci din câte am înţeles, unele piese... s-au mai rătăcit, s-au mai... pierdut... Aşa, cu ele aproape întregi, am avea prilejul să ne completăm mai bine studiile despre om. Atunci am avea ocazia să vedem printre altele, şi cum oameni mâncaţi până în adâncul oaselor lor de vicii şi de alte reumatisme sufleteşti, au compus veritabile capodopere de stil în sfera logosului moralist, sub formă de rechizitorii sau de sentinţe, trimiţând cu operele lor după gratii oameni care până la urmă nu comiseseră păcate cu nimic mai grave ori mai numeroase decât acelea care încărcau până dincolo de sarcina maximă, însele conştiinţele juzilor lor. Hm, ce ironic! Mă rog, ar fi ironic, dacă n-ar fi sinistru. Şi mai cu seamă, dacă n-ar fi al dracului de nedrept. Dar asta-i situaţia, ce să-i faci?!

Om trăi şi om vedea.

Deşi... parcă m-aş băga la un pariu:

Nu va desecretiza nimeni nimic. Sau se va practica cenzura la greu. Pentru că sunt atât de multe secretele urâte, atât de multe persoane şantajabile şi atât de bine înfipte ele prin părţile de sus ale cetăţii, încât...

*

Arhivele distruse

Partea... hai să-i zicem bună, atunci când se hotărăşte (legal sau nu) distrugerea unei arhive, este că dacă de la gând la faptă nu e întotdeauna o distanţă foarte mare, cel puţin de la intenţia iniţială până la rezultat este, în sensul că e practic imposibil să distrugi cu totul una, indiferent de mărimea ei. Mereu se va găsi cineva care să pună deoparte măcar o filă, măcar o foaie mai prost prinsă, să îşi noteze sau să reţină măcar un nume sau două, să copieze, fie şi ca o simplă amintire, măcar un bit de informaţie. Iar ceea ce va fi astfel salvat, va constitui amprenta defunctei arhive.

Şi la fel cum o amprentă papilară, un fir de păr sau o urmă de încălţăminte pot sluji ca indicii pentru identificarea unei persoane, tot la fel, câteva pagini, câteva fotografii, câteva asocieri de CNP-uri, pot realcătui scheletul arhivei topite.

Aşa se pot face unele conexiuni. Aşa se poate afla, spre exemplu, cine a decis distrugerea ei.

După, având omul, vei avea şi motivele.

Având motivele, te reîntorci la om. Însă de astă dată nu cu mâna goală, ci cu pârghiile cu care îl vei convinge să îţi... povestească mai multe lucruri.

*
Arhivele distruse - II

Dacă în cazul celor ţinute în format fizic, lucrurile sunt mai complicate, în cazul celor aflate în format digital sau electronic, ele devin ceva mai simple.

Pe de o parte, o arhivă electronică nu stă într-un singur loc şi nu e la discreţia unui singur om. De fapt, ca o măsură de siguranţă, în general despre arhive şi despre conţinutul lor ştiu întotdeauna mai multe persoane.

Iar pe de alta, ca să o zicem şi p-aia dreaptă, de obicei arhivele nu dispar, fiind până la un anumit punct foarte asemănătoare celorlalte lucruri de prin natură, în sensul că prezintă mai curând tendinţa de a se transforma.

Prin urmare, şi în cel mai rău caz, ceva ceva tot mai rămâne dintr-însele.

Altfel, o altă chestie îmbucurătoare, e că la un perete nu ascultă aproape niciodată o singură ureche, iar într-o cameră privesc întotdeauna mai mulţi ochi. Care printr-o gaură de cheie, care pe deasupra tocului ferestrei, care printr-o crăpătură din zid, ş.a.m.d. Ceea ce va să însemne că date similare se pot regăsi la o adică în cel puţin două, dacă nu chiar în mai multe arhive, ce au relativ acelaşi obiect de... arhivare, ca să zicem aşa.

*

Cópiile ilegale după piesele din dosare

Că s-au făcut cópii ilegale după dosare, asta iarăşi nu mă deranjează foarte mult. Ba dimpotrivă, ar putea fi un lucru bun, fiindcă în felul ăsta, orice posibilă tentativă de muşamalizare ar fi ţinută cu abilitate în şah.

*

A asculta” sau „a nu asculta”? Mai nou, aceasta pare a fi întrebarea.

Dacă serviciile n-ar mai avea şi... „mici scăpări”, atunci cum am putea afla, noi, restul, despre corupţia şi ticăloşia unora dintre mai mari?

Sau dacă ele, aceleaşi servicii, n-ar sta cu geana pe noi tot timpul, cum ar putea afla ce se mai întâmplă prin târg?

E cam la mintea omului, nu credeţi?

Problemele apar în schimb, atunci când la unul se uită din an în paşte, şi atunci o fac aşa, mai la mişto, mai mult cu coada ochiului, pe fugă, în vreme ce la altul se uită permanent. Şi o mai fac şi cu binoclu'.

Aici îmi pare mie a fi una dintre probleme.

*
Problema secretului

Problema secretului este că de foarte multe ori, el poate ajunge să fie mânuit de oameni mânjiţi sau stupizi.

De aia zic, poate ar fi mai indicat să o lăsăm mai moale cu secretu' şi să încercăm să fim un pic mai deschişi.

*
Dragi ascultători...

Încă o dată: nu găsesc exagerat de deranjant faptul că toată lumea ascultă sau supraveghează pe toată lumea, ci pe acela că unele dintre informaţiile obţinute cu acest prilej sunt utilizate într-un mod cu totul mizerabil. Una este să am înregistrări din care rezultă că tu, demnitarul X, eşti un abces de om şi un corupt abject, şi să te iau frumos mai într-o parte, să-ţi spun discret, la ureche, „ştiţi, poate că a cam venit vremea să vă retrageţi...”, şi alta e să scot, direct sau indirect, bani sau alte foloase de pe urma lor.

Mai mult, dacă noi cetăţenii de rând suntem monitorizaţi, consider normal ca acei ce ne conduc, ce ne scriu legile şi ni le aplică, să fie încă şi mai supravegheaţi. Iar asta este până la urmă, datoria (şi a) serviciilor.

Că o mai fac şi pe sub lege, că o mai fac pe lângă sau deasupra ei... PLM, drepturile omului şi puseurile de paranoia ale statului se vor bate întotdeauna cap în cap. Dezirabil ar fi totuşi ca primele să prevaleze, iar statul să găsească metode inteligente şi eficiente prin care aceste servicii să nu devină un fel de păpuşar nebun, scăpat de sub control.

*

Picanterii de tabloid

Cât priveşte detaliile „picante” pe care aceste dosare le-ar adăposti complice între coperţile lor de carton umed şi îngălbenit de vreme, nu prea văd de ce ar trebui musai privite cu ochi de stareţ. În fond ele ne-ar putea da, printr-o uşoară extrapolare, frescele propriilor noastre apucături animalice.

Să cădem acum în extrema cealaltă, să arătăm cu degetul şi să începem să râdem ca proştii în târg de nişte slăbiciuni pe care cu toate că nu dorim să o recunoaştem, chiar unii dintre noi le posedăm, mi s-ar părea, iarăşi, o dovadă de nemăsurată ipocrizie. Şi pe urmă, să nu începem să trăim de acum cu impresia contraproductivă că genul „evlavios”, cel „virtuos”, ar fi cu mult mai de dorit. Ba dimpotrivă, câteodată astfel de „sfinţi” lasă în urma lor mai multă pagubă decât lasă în urma ei trecerea unei cirezi întregi de vicioşi.

Mai nasol o să fie însă, cu picanteriile de psihiatru...

...sau cu alea de puşcărie.

*

Micile noastre neajunsuri cotidiene

Din păcate, la fel ca la orice maşinărie, atunci când un lucru începe să meargă anapoda, şi altele tind a-i urma. Aşa se face că într-o societate coruptă, în care se cumpără examene, diplome, sentinţe, legi, ş.a. nu prea mai ai cum să beneficiezi nici de servicii necorupte.

Şi atunci îţi mai rămâne doar să speri (desigur, câteodată a prost) ca procentul subansamblelor dezaxate din mecanismele lor, să se situeze sub cel mediu al restului organelor defecte din maşinăria cea mare a cetăţii.

Altfel... n-ar fi rău să te gândeşti să începi să participi şi tu la extragerile de la loterie. La cele de la cea a vizelor, bineînţeles.

luni, 15 mai 2017

- Atunci, am să te rog pe dumneata să-mi spui câţi oameni a ucis Ceauşescu cu mâinile lui, şi câţi au masacrat absurzii stupizi care sub o formă sau alta, au pus cu toţii umărul la construcţia mitului său oligofren?

- ...?!

- ?!...

- Auzi, ia mai du-te bă, dracu d'-aci, cu filozofia ta cu tot!...
Câteodată mă întreb, dacă dinţii celui bătrân nu s-ar toci, i s-ar mai ascuţi oare vreodată mintea?
Între a îmbunătăţi şi a fărâma definitiv

Dacă” rostit între oameni de omenie, vine să îndrepte puţin lucrurile acolo unde se constată că e loc şi de mai bine, sau să umple un gol într-o lege uşor neclară sau nedreaptă.

Vânturat însă pe la urechea lacomă a celui ticălos, îi făgăduieşte acestuia exact portiţa de care avea nevoie ca să mai facă una nefăcută.
De cele mai multe ori, „dacă” are utilitate numai în ceea ce priveşte viitorul, pentru prezent fiind uşor tardiv, pentru trecut... fiind o simplă vorbă-n vânt.
Ai toate drepturile şi libertăţile din lume. Atâta doar, să nu vezi, să nu auzi, să nu gândeşti şi să nu vorbeşti. În rest, după cum ţi-am mai spus, eşti liber să faci absolut tot ce doreşti.
La război, se ştie. Toată lumea vine cu ce are – bogatul cu averea şi săracul cu viaţa.

Da', o fi drept, mă-ntreb, să fie aşa?...
Pe lumea asta nu există numai înţelepciunea ta.

Şi din păcate, acelaşi raţionament este valabil şi în cazul prostiei.
Atunci când tace înţelepciunea, începe să vorbească prostia.

Atunci când începe să vorbească şi înţelepciunea, prostia începe să răcnească.
Prin multe locuri am găsit scris că este înţelept ca omul să vorbească mai puţin, tăcerea, sau vorba împărţită cu parcimonie fiind printre virtuţile de seamă ale celui cu minte.

Dar ce te faci că atunci când tace înţeleptul, începe să vorbească prostul?!

Şi apoi, tăcând, cum ar putea să împartă la rându-i din puţina sa pricepere şi celui ce are atâta nevoie de pătrundere?...
Nu toţi tac din înţelepciune. Unii o mai fac şi din mediocritate.

Slavă Domnului, însă că o fac.
Suprema formă de manifestare a infirmităţii intelectuale – să judeci în termeni absoluţi ceea ce nu înţelegi, sau ceea ce înţelegi într-o foarte mică măsură.
Între Dumnezeu şi om nu cred să existe alte obligaţii în afara celor de bun-simţ:

Tu nu-mi distrugi munca, Eu n-o distrug pe a ta.”

...

Şi altele asemenea.
Un fel de compliment porcesc – sunteţi de o inteligenţă crasă.
Întreabă omul despre om!
...sau între „sărmanul” şi „alege-s-ar...”

Dacă l-a cunoscut puţin sau chiar deloc, dacă drumurile lor nu prea s-au intersectat, atunci... „a fost un om, pâinea lu' Dumnezeu, să ştiţi”.

În schimb, dacă o dată i-a greşit... „a fost un ticălos şi jumătate, alege-s-ar... de el şi de tot neamu' lui”.
- Probabil că...

Probabil.

Atunci... poate c-ar trebui...

Cu siguranţă.
Viaţa celui sărac se scurge ca nisipul din clepsidră, monoton şi blazat, trecând încet, uşor abraziv din „mai ai şi dumneata răbdare” în „vezi bine că n-avem, că nu se poate...”

Apoi, când curgerea s-a încheiat, o mână nevăzută întoarce abil clepsidra şi migraţia nisipului reîncepe la fel de uşor abraziv, de încet, de blazat şi de monoton.

Până când?

Până când omul moare.

Pe urmă... un alt om, o altă clepsidră... o altă mână...

Curgerea însă, rămâne constantă. Rămâne... singura constantă.
Uneori insistenţa reprezintă o calitate.

Alteori, o grăitoare dovadă de dobitocie.
Şi despre bou se poate spune că are capul mare. Dar asta nu-l ajută să rezolve ecuaţii. Şi nici să joace şah.

La fel cum este de adevărat şi faptul că deşi unii dintre noi se pricep destul de bine atât la şah cât şi la matematică, asta nu-i face cu nimic mai folositori umanităţii. Fireşte, tot comparându-i cu umilul rumegător.
Absurdul vieţii este absurdul omului.
Omul sfinţeşte locul.

Sau după caz, îl spurcă.
Omul

Omul este cel care a inventat religia, bomba atomică, pasta de dinţi, operaţia pe creier, tratamentul furunculului cu foaia de varză, ş.a.m.d.

Omul este...

Omul este ş.a.m.d.
În multe privinţe, omul este de fapt cam tot un fel de copil. Atât că posedă ceva mai multă forţă fizică şi mai multe prejudecăţi.
Să creadă fiecare, sau să nu, în ce şi în cine crede dânsul de cuviinţă. Atâta doar, să nu-şi silească aproapele să îl urmeze.
Educaţia copilului începe cu cea a părinţilor lui. Mai mult, rădăcinile ei îşi trag seva din cea a bunicilor, a străbunicilor şi, într-un context ceva mai generos, din chiar aceea a strămoşilor săi.
Legea, birocraţia şi nevoia sunt lucruri de care trebuie să se teamă numai cel sărac.
Superiorităţi, raţiuni, simţiri...

Mai auzi câteodată de oameni salvaţi de la moarte de animale. Sau de vreun câine care a aşteptat cuminte într-un loc, până la sfârşitul zilelor lui, întoarcerea stăpânului decedat.

...şi nu poţi să nu vezi în genul ăsta de lucruri, amprenta Divinului, urma unui ceva nobil, aparte. Nu poţi să nu observi loialitatea, mila poate, nu poţi să nu remarci virtutea. Fie ea şi una... animală. Care-i cu atât mai de apreciat cu cât vine tocmai de acolo de unde te-ai aştepta mai puţin. Sau chiar de acolo de unde nu te-ai aştepta deloc.
Principiu' scuză mijloacele

Omul, oricât de curios ar suna, nu este singura vieţuitoare care ucide din principiu. La fel fac câteodată şi leul şi maimuţa. Ucid din principiu. Ucid pentru a-şi asigura „spaţiul vital”, ucid pentru a-şi „perpetua moştenirea”, ucid pentru a „îndepărta pericolul”, pentru a „cultiva alianţe”, ş.a.m.d. Ucid, prin urmare, cu un... scop, dintr-un... principiu.

Chestie care luată ca atare, fie le face pe ele să se apropie foarte tare de noi, de... înţelepciunea noastră, fie nu ne lasă pe noi să ne îndepărtăm prea mult de cea pe care ele o posedă.
S-ar putea ca pe om să nu îl deranjeze foarte tare nedreptatea care i se face, atâta vreme cât semenului său i s-ar face una şi mai mare. Sau cel puţin, una egală.
Sunt, bănuiesc, pe lumea asta lucruri care nu se pot face nici cu parul şi nici cu vorba bună. Şi atunci cel mai cuminte-i să le laşi aşa cum sunt.
Manevrele omului meschin sunt ceva mai uşor de intuit decât cele ale restului oamenilor.
Priveşte cu atenţie la căutarea lui, iar dacă eşti puţin isteţ şi ai şi ceva noroc, atunci ai să afli şi ce caută omul. Şi mai ales, de ce o face.
Cu capul gol şi uşor aplecat

Capului gol îi este cel mai lesne să se aplece, fiindcă neconţinând mare lucru într-însul ca să îl ţină într-un loc, devine genul de obiect susceptibil a fi foarte uşor de înclinat în orice direcţie.

*

Un cap plecat, poate însemna sau nu şi un cap cruţat, asta nu o pot spune. Cert este însă că aproape de fiecare dată el prefigurează debutul fulminant al unor usturimi în cur, cel puţin atroce.
Acolo unde e prostie multă, este şi mult egoism.

...şi viţăvercea.
Odată cu evoluţia omului, ajutate de acest acest proces transformator al vieţii, se mişcă şi viciile.

Calităţile, săracele de ele, sunt cele care nu prea mai reuşesc să ţină pasul.
Mita din regnul animal? Hrana şi sexul.

În regnul nostru? Cam tot aceeaşi, însă ceva mai... fină, mai fardată.

Care, sigur, mai poate fi augmentată şi cu alte lucruri, căci nu-i aşa, omul e întâia dintre lighioane.

joi, 27 aprilie 2017

Cu omul, ca şi cu vita. Îl păcăleşti o dată, îl păcăleşti de două ori... A treia oară însă îşi pierde încrederea în tine şi îţi va fi ceva mai greu să-l dai pe gheaţă.

E adevărat totuşi că îţi rămân copiii lui, îţi rămân cei tineri, cei încă neexperimentaţi...
Este cum nu se poate mai adevărat, omul trăieşte doar o viaţă. Iar cei mai năpăstuiţi, sărmanii, nici pe aia.
Complexul deget omenesc...

poate ciupi cu măiestrie corzile unui instrument muzical, sau, cu lejeritate poate apăsa... trăgaciul armei.
Dumnezeu îţi dă. Dar trebuie să mai vrei şi tu să primeşti.
Multe încep prin a fi frumoase şi naturale, pentru ca mai târziu să sfârşească prin a deveni frumoase şi artificiale.
Comanda militară sau sentinţa judecătorească nu ţi le dau nici vreun robot omniscient, nici Dumnezeu. Ci de cele mai multe ori, tot un om (aproape) ca şi tine. La fel de ros de vicii şi de limitat la cugetare pe cât ai putea fi şi tu la o adică.
Jugul nu se leapădă niciodată. Se mută numai de pe un grumaz pe altul.
E bine ca omul să mai ia câteodată seama şi la cele trecătoare. Căci odată cu ele se trece şi dânsul.
Obiectivitatea, draga de ea, aproape niciodată nu poate merge mână în mână cu interesul material.
Mulţi au tupeu să înjure dictatorii şi zbirii răposaţi.

Dar şi mai mulţi îi pupă-n cur pe cei ce-s încă printre noi.
O fi şi clovnul fericit, nu zic că nu. Dar cei mai fericiţi din toţi, sunt popa şi groparul.
Să foloseşti împotriva unui oponent incomparabil mai puternic decât tine aceleaşi arme şi aceleaşi tehnici cu care el te atacă sau ameninţă să te atace, este dovadă a unei uriaşe lejerităţi mintale. Este suicidar, şi uvertură în acelaşi timp pentru un viitor şi iminent dezastru.
Una din problemele aproape insurmontabile ale lui „dezbină şi cucereşte” este aceea că dacă nu te opreşti la timp cu dezbinatu', rişti să nu-ţi mai ajungă banii să îi şi cumperi pe toţi cei pe care i-ai fărâmiţat. Pe urmă, natural... rămân antipatiile, poliţele mai vechi, deranju', ş.a.
Oho, de ar fi stat cu noi la bere domnul Freud, ce de minunăţii ar mai fi scris!
Aproximând omul după viciile lui, ţi-ai putea da oarecum seama de ceea ce va face mâine.

Cumpănindu-l însă după calităţi, n-ai şti să spui nici ce face acum şi nici de ce o face.
Nu Dumnezeu închide căile omului, ci patimile şi lipsa de cugetare ale acestuia din urmă.

Nu Dumnezeu arde cărţi şi nu Dumnezeu interzice credinţe, ci nebunia şi prostia omului.
La cum e întocmită viaţa omului în general, acesta nu de puţine ori e pus în situaţia de a alege între două sau mai multe păcate, pe care să-l comită.

Tocmai de asta cred că nici Dumnezeu nu ne mai judecă aşa de aspru, prinzând a se obişnui cu noi, cu neputinţa noastră.
Demnitatea, un bun aşa dorit de vulg, este de cele mai multe ori accesibilă doar celor mari.

Care, din nefericire, deşi dacă am spune lucrurilor pe nume, mai curând din ignoranţă, ajung să-şi bată joc de ea cu nonşalanţă. Ori şi mai rău, să o transforme în cruzime.
Cu banul şi cu puterea, precum cu drogul şi cu băutura. Să dea omul puţin de gustul lor, că după aia...
La judecată, priveşte-l pe sărman la fel ca şi pe cel avut. Pedeapsa, în schimb, să-i fie una mai uşoară, ca să o poată duce omeneşte.
Cel bun, nu poate fi bun cu şi pentru toată lumea. La fel şi lucrurile, unele-s bune pentru unii şi rele pentru alţii.
Eu mă rog ca tu să faci infarct, tu faci mătănii ca să-mi crape fierea.

Ce-ar trebui să facă Dumnezeu? Pe care dintre noi să îl trăsnească, pe mine sau pe tine?

Sau şi mai potrivit ar fi să ne lovească pe amândoi?...

Ori să ne lase-n pace ca pe proşti, să ne înfigem unul altuia, sălbatic, degetele-n ochi?

Umm... matale, frate credincios, cam ce părere ai?
Dumnezeu ne-a dat Viaţa. Iar noi, să nu rămânem mai prejos, i-am dăruit perfecţiunea.
Cea mai grea cruce e cea pe care o meriţi.
Cel mai puţin pe lumea asta păcătuieşte, poate, cel ce-i orb.

Apoi cel ce e surd şi după el, cel mut.

Şi mai puţin ca toţi, păcătuieşte mortul.
Observă cu atenţie animalele şi vei învăţa câte ceva şi despre om.

Observă omul şi vei începe să înţelegi mai bine animalele.
Oile se urmează, este adevărat, unele pe altele, dar până nu se porneşte una...

Mai rău e când şi aia, săraca, o apucă spre fălcile lupului.
Dacă acel ce te îndeamnă să ai grijă la limbaj ar fi avut aceeaşi prevedere şi cu privire la propriile-i fapte, atunci este aproape sigur că în unele cazuri înjurătura nici n-ar fi existat, nu sunteţi de acord?
Unele societăţi au, cred, o viziune foarte ciudată asupra sărăciei. Căci mi se pare mie, mai tare caută să scape de sărac decât de sărăcie în sine.
Despre limba de lemn şi despre rădăcina ei

O formulare lemnoasă nu poate decât să preceadă sau / şi să urmeze îndeaproape o gândire tot la fel de lemnoasă. Au şi mai şi.
Puţin din ce eşti cu adevărat seamănă cu ceea ce crezi tu că eşti. Iar chestiile astea două, seamănă cu atât mai puţin cu ceea ce percep alţii atunci când te privesc.
Dacă nu ştii să împarţi dreptatea, atunci mai bine las-o aşa, neîmpărţită.
Având în vedere frecvenţa cu care omul este gratulat cu fel şi fel de imprecaţii, este probabil mai înţelept ca el să se antreneze mai cu osebire în arta de a răspunde invectivelor decât complimentelor.
Din punct de vedere militar şi politic, alianţele sunt la fel de perisabile ca alimentele, ele neconstituind sub nicio formă garanţii pentru cel chibzuit. Sunt doar mişcări tactice raportate la varii conjuncturi. Şi nu în ultimul rând, înţelegeri mâzgălite pe petice de hârtie, prin care vasalii jură (in extremis) credinţă suveranilor de moment.
Cine aleargă după doi iepuri... e un tâmpit sadea, de vreme ce s-au inventat capcanele şi puşca.
Sărmanul ticălos!

Cel netrebnic trăieşte tot timpul cu cel puţin două angoase capitale. Prima, că stăpânul s-ar putea descotorosi de el, lăsându-l la mila sorţii, a doua, că sluga l-ar putea sugruma oricând în somn.

luni, 24 aprilie 2017

Mecanica uciderii
sau...
tratat” uşor simplist despre nesimţirea care ucide

Şi iată, mi-am ţinut promisiunea.

Spuneam, într-o postare anterioară, că voi încerca la un moment dat să scriu câte ceva despre mecanica uciderii. Şi fără să îmi arog remarcabile talente psihanalitice, fără să emit nicio clipă absurda pretenţie că aş putea produce aici vreo... revelaţie, vreo lucrare de referinţă, mă voi încumeta numai la o scurtă, şi sper nu din cale afară de stângace, abordare a acestui foarte sensibil subiect, postulând, acum ca şi atunci, că nimeni nu ucide doar pentru că i-o cere cineva pe un blog, şi că omul de regulă ajunge să omoare ori ca urmare a unui concurs nefericit de împrejurări (culminarea unei anumite stări psihice, accident, autoapărare), ori prin natura ocupaţiei sale, (soldat, terorist, călău, judecător, torţionar, etc.) sau ca o combinaţie între cele două.

În plus, mai intuiam, şi încă îmi susţin această hai să-i spunem părere, că ar mai fi demnă de luat în calcul şi posibilitatea existenţei a încă unei cauze, a uneia ceva mai aparte, ceva mai greu de decelat, în speţă, aceea a indiferenţei, care afirmam eu, naşte din nesimţire şi care prin manipulare, uneori cea din urmă nemaifiind nici măcar necesară, ajunge să ucidă, direcţie de gândire, sau dacă doriţi numai de speculaţie, în care voi încerca să marşez în cele ce urmează.

Odată stabilită ţinta aşadar, am să încep (abrupt, ca de obicei) prin a spune că atunci când omul ucide neprovocat, nesimţirea constituie dacă nu rădăcina în sine a acţiunii, măcar o vână importantă a ei.

Intuind însă de pe acum potenţialele obiecţii şi desigur justificatele pretenţii la o mai limpede lămurire a termenului „neprovocat”, un termen recunosc destul de relativ, de generos, şi poate insuficient de prudent ales, nu am să merg mai departe înainte de a-i da acestuia o cât mai clară definiţie.

Astfel, prin a ucide neprovocat, înţeleg a ucide fără să fi fost tu însuţi victima unei agresiuni iniţiale, fără ca viaţa ori integritatea ta sau a celor ce-ţi sunt dragi, să fi fost ori fără să se afle, într-un trecut, prezent sau viitor, definit, real şi iminent pericol. A ucide, cu alte cuvinte, fără ca tu şi ai tăi, împreună cu bunurile voastre, de orice natură ar fi ele, să fi fost puşi vreo clipă sub semnul vreunei autentice ameninţări.

Cât despre adjectivul „real”, căci poate se vor cere lămuriri şi asupra sa, ei bine, lui îi asimilez tot ceea ce iese din sfera imaginaţiei luxuriante, a speculaţiei exagerate, circumscriindu-se cuviincios şi sănătos la cap în aceea a sondabilului, a vizibilului, a verosimilului. În contrapondere, ireal aş considera prin urmare, orice scenariu fantasmagoric ce ar veni să îmi umple pereţii camerei cu cai verzi, sau să îmi predice pericole apocaliptice, scenariu în genere indigest oricărui creier zdravăn şi cu pretenţii îndreptăţite la a fi considerat apt de judecăţi critice decente.

Rezumând deci, sau formulând dacă vreţi, un pic altfel, înţeleg prin a ucide neprovocat, a ucide efectiv... a idiot. Fără motiv legitim. A ucide... ca animalul.

Cu privire la nesimţire, un alt termen ce consider eu, merită la rându-i, cel puţin tot atâtea explicaţii, şi cel puţin la fel de fundate pe cât au fost şi acelea oferite în încercarea de a lumina termenii de dinaintea sa, prin el aş identifica pur şi simplu lipsa de simţire. Fără niciun alt artificiu, fără nicio altă subtilitate intelectuală. Doar atât. Nesimţit putând a fi pe drept cuvânt considerat acela căruia fie îi lipseşte cu totul, sau numai parţial, facultatea de a simţi, fie alege cu bună ştiinţă, pe baza unor raţiuni proprii, în acord cu propriile-i convingeri, să renunţe la ea. Sau în tot cazul, să facă însemnate eforturi spre a o împinge undeva într-un plan cât mai îndepărtat al existenţei sale.

Descrişi, zic eu mulţumitor, principalii termeni cu care voi opera în continuare, am să încerc să intru ceva mai adânc în ceea ce bănuiesc a fi însăşi esenţa problemei.

Şi voi începe cu ideea de conştientizare a vieţii, de înţelegere a valorii ei, de sesizare a condiţiei ei inimitabile şi precare, aici presupunând eu că se află cheia lămuririi chestiunii. Sau şi mai precis, cu inexistenţa, sau în cel mai „fericit” caz, cu alterarea gravă a acestor funcţii, pentru că am sentimentul că printre noi există (îngrozitor de multe?) persoane care ori nu sunt organic capabile să înţeleagă ce anume reprezintă viaţa, viul, – ca rod al unei conformaţii biologice mai aparte, ori care aleg în mod deliberat să nu acorde o prea mare atenţie acestei realităţi – opţiune la care ajung fie pe cale experimentală, (experienţe negative în viaţă) fie ca urmare a instruirii primite (copilul – adolescentul – tânărul – maturul, convertit treptat în raptor prin educaţie).

Indiferent însă de forma prin care ia naştere această, până la urmă, nesimţire, ea are ca fundamentală trăsătură caracteristică, puternica desensibilizare a individului faţă de problemele aproapelui, faţă de însăşi existenţa acestuia din urmă. Altfel spus, semenul încetează să mai fie semen, el basculând subit în starea de obiect, în cea de... număr, de cod de bare, de CNP, de inamic, etc. Odată cu această anormală şi dezolantă rotaţie, porţile raţiunii se vor deschide atât de larg, şi vor lăsa să treacă pe sub ele cu atâta generozitate atât de multe inepţii şi abominaţiuni, încât oricât de nebunească ar fi în realitate o anumită idee, ea va reuşi totuşi să se impună cumva până la urmă şi să seducă mintea omului în aşa măsură încât acesta, printr-un întreg ansamblu de sofisme şi de stereotipii o va adopta în final ca pe una... deplin justificată, sustenabilă şi... mai ales... corectă. Pentru că după cum spuneam, odată făcută substituţia om-obiect-număr/termen, totul devine mult mai uşor. Mult mai anormal de uşor. Astfel, nu se va mai ucide un om. Se va înlătura un... obiect. Se va şterge un... număr, se va răzui un cuvânt, se va modifica o statistică, un... tabel.

În tot acest joc însă, ego-ul nu va conteni nicio clipă să-şi ceară drepturile. Cu toate că omul va prefera să îşi întoarcă sistematic privirea de la cel de lângă, ori să îl vadă strict ca pe o materie primă din care el să îşi confecţioneze propria satisfacţie, nu va înceta niciun moment să se vadă pe sine ca pe o existenţă cât se poate de reală, de palpabilă, de... nematematică, de vie şi de preţioasă, de inimitabilă, de fragilă şi de demnă de a fi tratată... uman, toată această aproape jalnică piesă de teatru animalic având drept punct culminant, atingerea apogeului subiectivităţii, şi odată cu asta, a celor mai crâncene şi mai hidoase forme de egoism.

Cuplând acum cele două elemente – egoismul cu nesimţirea, simţirea exagerată orientată către sine, cu lipsa aproape totală a oricărui sentiment uman faţă de semen, vom vedea cum rezultatul nu poate fi altul decât o accelerată şi geometric progresivă escaladare a pretenţiilor care mai de care mai bizare, care mai devreme sau mai târziu vor debuşa în adevărate torente de dorinţe, unele dintre ele de un absurd şi de o lipsă de sensibilitate dintre cele mai crunte. Ca o previzibilă consecinţă a acestui neplăcut fenomen, vom vedea cum omul îşi va diversifica generos şi paleta de metode prin care va urmări să-şi satisfacă toate aceste fantezii nebuneşti. Sau reale necesităţi, în cazul unora.

Prin urmare, că vreau doar ceva mai multă mâncare şi un pat mai bun (cazul clasic al vechiului sistem penitenciar), că urmăresc să obţin un grad superior, implicit mai multă putere, mai mulţi bani şi mai mult respect din partea subalternilor (cazul sistemelor organizate militar), ori că fac tot posibilul să las o ţară întreagă în curu' gol (cazul politicilor... oarecum inabile), indiferent aşadar de dezideratele mele, toate mă au în centrul lor pe mine, iar la periferie... pe ceilalţi. Important, decisiv aş spune, sunt eu. Restul...

Restul este... neglijabil, restul este... nimic, este nedemn de interesul meu, de grija mea.

Şi odată ce s-a pornit pe acest jalnic drum, cale de întoarcere, tare mă tem că nu mai este, fiindcă de îndată ce nesimţirea din om a început să facă primele victime – întotdeauna începutul este cel mai greu, o ştim cu toţii – restul va curge aproape automat, aproape ca operaţiile unui algoritm, în aceeaşi unică şi predictibil-inumană direcţie – în aceea în care omul va deveni după un timp atât de abrutizat, atât de animal şi atât de... idiot, ca să spunem lucrurilor pe nume, încât cufundându-se din ce în ce mai adânc în bezna din noaptea sa mintală, va începe să pună cu aceeaşi terifiantă lejeritate semnul egal între ruperea unei scobitori, aprinderea luminii de la baie şi împrăştierea creierilor unui alt om pe un zid.

Tocmai aici cred eu că stă esenţa uciderii, piesa centrală a acestui întreg mecanism infernal, tocmai în această „abilitate” a omului de a substitui, de reuşi cumva să simplifice cu atâta brutalitate ideea de crimă, şi de a reuşi să o treacă mai apoi rapid din teorie în practică, iar de acolo mai departe în... rutină.

Aici văd eu una din „legile” principale ale mecanicii uciderii.

Faptul că individului îi este imposibil să simtă şi altceva decât propriile-i nevoi, propriile-i dureri, propriile-i frustrări, faptul că este cum s-ar zice... nesimţit, şi că ajunge să privească la un moment dat uciderea ca pe un fel de... exagerare pardonabilă, ca pe un fel de violenţă ceva mai... intensă, dar scuzabilă şi necesară, constituie o primă concesie făcută ideii de a ucide. De aici până la a o şi face cu adevărat, fizic... nu mai este decât un pas. Uneori, poate nici măcar atât. Că omul o va înfăptui din postura de purtător de uniformă, ori din aceea a civilului înregimentat politic, religios, ş.a.m.d., importă mai puţin. Esenţial rămâne faptul în sine. Anume, faptul că ucide, prin asta alegând să abdice de la condiţia de om şi optând ireversibil pentru cea de hienă, alegând să aibă mai multe puncte comune cu zoologicul decât cu umanul.

Că vreodată, undeva, poate, azvârliţi printr-un colţ întunecat de suflet cenuşiu şi uscat, sau ascunşi printre nişte sinapse dereglate ale unui creier întunecat, ar mai rămâne câţiva germeni din care ar putea răsări oarece angoase, că ele ar putea accede cândva la statutul de mistuitoare conflicte interioare, sau poate nici măcar atât, omul rămânând tot la fel de bine până la finalul zilelor sale împăcat cu ceea ce a lăsat în urma lui, găsindu-şi gesturile perfect legitime, asta găsesc că este cu totul neinteresant. Atât pentru cel omorât şi pentru cei rămaşi în urma lui, cât şi pentru textul de faţă. Fapt ce mă determină să nu insist cât de puţin în această direcţie.

Voi porni, în schimb, în alta. În aceea a cercetării rolului jucat de indiferenţă în mecanica uciderii.

Astfel voi pomeni, numai în treacăt este adevărat, de marile răni lăsate, pentru început, prin sufletele românilor, cum ar fi: colectivizarea forţată, cu prigonirea şi suprimarea brutală a oricăror forme de opoziţie, Canalul, şi munca forţată în general, ca mijloc de exterminare a dizidenţei, sistemul penitenciar de dinainte de '89 în integralitatea sa, ca exemplu barbar de coerciţie, apoi de cele lăsate prin sufletele altor popoare, şi chiar în cel al întregii umanităţi – fenomenul Gulag, fenomenul nazist, cel fascist, holocaustul, Hiroshima şi actualul dezastru din Orientul Apropiat.

Ce rol are indiferenţa în toate astea?

Păi, unul foarte lesne intuibil. Dacă eu nu aş fi indiferent la nedreptatea ce i se face aproapelui, la barbaria căruia el îi este supus, dacă alături de mine un altul s-ar ridica şi el, apoi un altul şi tot aşa, om după om, rând pe rând, dacă am înceta să mai fim indiferenţi, dacă am înţelege că sărăcia, mizeria, disperarea şi în general moartea, ne pot ajunge pe oricare dintre noi, dacă am pricepe că anumite lucruri i se pot întâmpla oricui, atunci... ştiu şi eu?!...

Atunci, poate că am mai avea o şansă. Atunci, poate că ar mai avea şi ei o şansă. Cei ce sunt azi prinşi ca într-o menghină între interesele meschine şi stupide ale unor conducători tâmpiţi pe de o parte, şi complicitatea noastră laşă şi cupidă pe de alta.

Pentru că atât timp cât aleg să pun mâna pe o armă şi să o îndrept spre un necunoscut care până la urmă, judecat la rece, nu reprezintă pentru mine niciun fel de ameninţare, atât timp cât caut cu orice preţ să-i iau farfuria din faţă săracului, ori să-i las în faţă doar atât, adică numai un blid cu mâncare, atâta vreme cât nu sunt receptiv decât la propriile-mi nevoi, ei bine, în tot acest timp trebuie să fiu pe deplin conştient că undeva, altcineva, la fel de „inteligent” ca mine, însă poate ceva mai puternic, „gândeşte” la fel, „cugetă” în aceeaşi notă. Situaţie în care nu ar fi cu totul deplasat să-mi pun următoarea întrebare...

Dacă mie nu îmi pasă cu adevărat de cel slab, dacă sunt orb, surd şi mut la suferinţele lui, atunci de ce ar trebui să-i pese vreodată celui puternic de mine?

...la urma urmelor, aceleaşi pârgii meschine scârţâie în amândoi. Suntem făcuţi cam din aceeaşi carne, cam din aceleaşi oase, cam din aceleaşi celule, şi aproape cam acelaşi fel de sânge ne curge prin vene. Deci?...

Căci intuiesc eu, fără indiferenţa noastră masivă, fără comoditatea noastră mintală in corpore, este destul de plauzibil să nu se fi auzit niciodată pe faţa pământului de termeni şi expresii precum „Hitler”, „munca te eliberează”, „Stalin”, „Steplag”, „Ozerlag”, „Pechorlag” şi alte lag-uri, „Tiananmen”, şi altele asemenea. Iar faptul că decidem să asistăm pasiv, stupid, aproape vegetal la toate aceste..., nu face nimic altceva decât să edifice bazele solide ale următoarelor tragedii – tragedii care într-un viitor nu tocmai îndepărtat ne-ar putea conţine; pentru că sistemele politice, la fel ca şi cele de gândire, vin şi pleacă. Se transformă permanent. Sunt într-o perpetuă curgere. Odată cu asta, şi puterea trece dintr-o mână într-alta, iar cel ce ţine azi strâns în mâinile sale încleştate mânerul sabiei, mâine, dacă împrejurările îi vor fi potrivnice, s-ar putea afla de cealaltă parte a ei.

Soarta, deh! Hazardul...

Cât despre utilizarea violenţei ca justificare a efortului de a păstra, de a conserva şi de a dezvolta societatea... chestia asta mi se pare de un nefiresc şi de o stupizenie înfiorătoare. În fond, istoria ne-a arătat, şi asta nu în puţine rânduri, că orânduirile cad oricum la un moment dat, că indiferent de măsurile luate pentru salvarea lor, imperiile se vor prăbuşi într-o bună zi pentru ca din resturile lor să se ridice altele, şi apoi altele, şi tot aşa până în cel din urmă ceas al omenirii, că lucrurile în general sunt oricum efemere şi sortite perpetuei transformări.

De ce nu am putea alege atunci drumul mai plăcut, drumul mai paşnic, drumul mai puţin violent, pe cel mai puţin animalic? De ce, în drumul nostru aproape invariabil către acelaşi deznodământ, către acelaşi punct terminus, trebuie să o luăm de fiecare dată prin toate prăpăstiile şi prin toţi mărăcinii? de ce trebuie să săpăm pe sub toate zidurile, să ne târâm prin toate mlaştinile, ori să ne sfâşiem hainele de pe noi, sărind peste toate gardurile, în loc să mergem omeneşte, civilizat?... uman?...

De ce?...

*

Pornind de la...

https://www.youtube.com/watch?v=4sAirxyOZIo – material video cu potenţial impact psihic dur

Se poate ajunge cu uşurinţă la...


Sau, spre a acoperi întregul spectru al nebuniei omeneşti, la polul celălalt, la...