Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 16 noiembrie 2017

Ne lipsesc oamenii pregătiţi”

O constatare cum nu se poate mai pertinentă, atâta vreme cât se încurajează vârtos mediocritatea, iar omul cât de cât priceput e tratat aproape ca o slugă şi plătit cu un salariu de...

...era să zic căcat.
Mustrările de conştiinţă nu sunt tocmai un lucru rău. Pentru că indică totuşi, nu-i aşa, prezenţa unei oarecare conştiinţe. Ceea ce, s-o recunoaştem, în vremurile noastre, nu-i chiar de ici de colo.
Pe marginea intoleranţei religioase

Când omul se apucă să îl caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, există pericolul să mai dea şi de dracu din când în când.
O altă piedică în calea dialogului

E suficient ca una dintre părţi să confunde în mod deliberat şi sistematic minciuna cu argumentul, pentru ca dialogul să devină organic imposibil.
Vezi semne bune, vezi semne de îndreptare? Nu fii naiv, nu te pripi la judecată, că firea omului se schimbă tare greu. Şi e înşelătoare foarte.

luni, 6 noiembrie 2017

Oamenii fac vremurile, şi nu invers.
Oriunde există bani, faimă şi putere, există şi oameni gata să calce totul în picioare pentru a le obţine.
Omul „complicat”

Un om esenţial simplu, dar cu nevoi... complexe.

...sau ridicolul împrumutând forma umană.
Până la urmă, cred că domnul Eminescu avea totuşi dreptate: „Toate-s vechi şi nouă toate”

Dacă vechile imperii şi-au pus în fruntea lor periodic, cu o îndârjire aproape înfiorătoare, tot felul de demenţi şi de destrăbălaţi sangvinari, de ce la o adică nu s-ar putea lăsa conduse şi cele noi, urmându-le întrucâtva exemplul, de tot soiul de starlete, de vedete de televiziune sau de măscărici siniştri?

...

Nu vă uitaţi aşa urât la mine. Era o simplă întrebare.

duminică, 22 octombrie 2017

Dreptatea fă-ţi-o singur, nu o aştepta de la altul. Căci nu are să vină de nicăieri de altundeva decât din priceperea şi din mâinile tale. Iar de nu poţi, strânge din dinţi şi rabdă. Adu-ţi aminte doar: trăieşti printre... un fel de... oameni.

joi, 19 octombrie 2017

Nu bate de două ori la aceeaşi poartă.

Iar uşa de-ai închis-o după tine, să nu o mai deschizi nicicând.
A vedea, a gândi, a înţelege
(înţelepciune)

Omul la tinereţe îşi adună comorile.

La bătrâneţe, le rânduieşte şi le află preţul.

vineri, 6 octombrie 2017

Scurtă dare de seamă asupra felului de a gândi al omului

A te fu%e în cur e anormal. A-ţi face operaţie de schimbare de sex e anormal. A fuma e anormal, a vorbi de unul singur e anormal, a umbla în curu' gol pe stradă e, iarăşi, anormal.

În schimb, a-ţi jefui semenii, a-i silui, a purta război la mii de kilometri de graniţele tale, a ucide de la adăpostul uniformei sau dindărătul unei doctrine oarecare (politice sau religioase, nu importă), e cât se poate de firesc.

joi, 5 octombrie 2017

Comparaţia – unul din precursorii neliniştii.
Din artificiile gândirii omeneşti: să substitui o iluzie cu alta / altele.
Un singur lucru leagă oamenii între ei, şi asta doar vremelnic – convergenţa intereselor; puţine fiind excepţiile de la această tristă regulă.
Mici şerpărisme

Şerpii se pot mânca unul pe altul numai dacă sunt suficient de proşti încât să îşi înhaţe unul altuia coada. Altfel... cel mai şiret şi mai rapid...
Orice comparaţie poartă în ea o anumită doză de subiectivitate. Fiind în acelaşi timp şi o formă de exprimare.
Limite, limitări...

Construieşti cu ceea ce ai. La fel e şi cu educaţia, cu formarea omului. Edificiul îl ridici cu cărămizile pe care le ai, nu cu cele ipotetice. Proiectul se materializează cu materiale fizice, reale, nu cu cele desenate frumos şi îngrijit de arhitect pe planşele lui.

*

Deşi, la fel de adevărat e şi că...

O cărămidă se poate coace în mai multe feluri.
Şi poate avea zeci de forme.

marți, 3 octombrie 2017

Cât aş fi eu de miop, condus de un orb mai mari sunt şansele să îmi frâng gâtul decât dacă mi-aş căuta drumul de unul singur.
Gogoşaru' mov

Piaţa Obor. Un tânăr cu aspect de chef aspirant întreabă o precupeaţă dacă are gogoşari portocalii. Femeia îi răspunde că nu, după care îl şi ia olecuţă la mişto. O altă vânzătoare, la fel de amuzată şi atoateştiutoare, i se alătură: „Du-te, domne', d'-aici, cum să existe gogoşari portocalii? Poate-s ardei!”. Omul insistă ţinând-o pe-a lui. Şi întăreşte: „Există, dacă vreţi să ştiţi, şi gogoşari mov.” Femeile zâmbesc cu superioritate. Se uită la bietul om ca la Păcală.

Cu toate astea, auzind discuţia, o a treia intervine calmă şi confirmă – există într-adevăr şi gogoşari portocalii, ea i-a văzut cu ochii ei. Pentru cei mov însă, n-ar băga mâna-n foc...

Că ne dorim sau nu, că ştim au ba, există-n lumea asta tot felul de gogoşari.
Portocalii, mov, negri, şi Dumnezeu mai ştie mai de care.
Diferenţa între fidelitatea animalului (câine, cal, etc.) şi nerecunoştinţa omului o face, cred, îndeosebi prostia.

Şi nu a primului, ci a celui din urmă.
Există şi o formă de manifestare a răutăţii pe care o avuez. Cam singura. Răutatea celui ce luptă pentru dreptul lui.
Un om oscilând îndelung, indecis între mai multe oportunităţi, ar putea fi totuşi în felul lui, un om înţelept. În fond, cine ar şti precis ce alegere e mai cuminte într-o lume în care aproape totul se poate schimba dintr-un moment într-altul?!

duminică, 1 octombrie 2017

Apără-mă, Doamne, de cioban, că pe urs îl iau pe p%#ă


Intervalul 00:50 – 01:02. Un monument de gândire pragmatică.

Ceea ce întăreşte ideea că Mioriţa nu este nici pe departe ficţiune,
ci un thriller inspirat de personaje şi întâmplări tulburător de reale.

După ce ne-am îmbogăţit rupând evaziunea-n două ani de zile, vânzând mineraliere întregi de caşcaval, de brânză şi de lapte fără să plătim un leu impozit, sau mă rog, şuntând la greu reglementările în materie fiscală, după ce ne-am bătut joc de zilieri, acum, că nu se mai uită nici dracu în gura noastră şi că oamenilor li se face scârbă numai când îşi amintesc de noi, darămite să ne mai şi vină sclavi pe plantaţie, am început s-avem iniţiative legislative.

Suntem penibili, bade! Serios. Suntem penibili.

marți, 26 septembrie 2017

Coloana (ne)vertebrală

Până mai ieri, Occidentul reprezenta pentru unii dintre noi o ruină, un monstru de corupţie, întruchiparea lăcomiei imperialismului celui mai sălbatic. Sovieticul în schimb, le era camarad. Împotriva aproapelui câteodată.

Apoi... principiile au basculat, s-au dat cu cracii-n sus, şi occidentalul li-i frate bun acum, de sânge, în vreme ce rusul a ajuns baubau.

A se observa aici asemănarea între mentalitatea societăţii şi cea a individului.
Care până la urmă, una peste alta, se cam împletesc, ele fiind în bună măsură consubstanţiale.

duminică, 24 septembrie 2017

Preambul la totalitarism


Abuzurile ce se vor putea comite, dacă şi în legea propriu-zisă se vor păstra, atât terminologia cât şi cheia logică prezentate în ştirea de mai sus, sunt atât de multe şi de variate, încât, în rahat, nici n-am să-mi mai pierd vremea să scriu despre ele. Orice om cu creier vede asta.
Prostia, un fel de shotgun. Dar unul cu amortizor.


Corect. Să încetăm să mai băgăm aspiratorul, să mai scuturăm o cârpă de praf, Doamne fereşte să mai facem câte o reparaţie prin casă. Să aşteptăm, cuminţi, în linişte, să ne mănânce ploşniţele.

vineri, 22 septembrie 2017

Norocul nostru

Norocul nostru că încă suntem muritori. Altfel, gândiţi-vă ce am fi fost în stare să ne facem unii altora dacă viaţa ar fi fost veşnică. Ce am fi fost în stare să îi facem semenului pentru a ne conserva propria eternitate.

Am fi trăit o nebunie, un calvar.
Uită grabnic binele pe care l-ai făcut. Altminteri orgoliul tău va aştepta răsplată. Şi atunci nu se mai cheamă c-ai făcut un bine, ci negoţ.
Aproape orice lucru pe lumea asta este capabil să inspire. De aia-i musai ca omul să aibă mare grijă încotro priveşte.
Sabia pe care ai forjat-o ieri şi pe care astăzi o ascuţi, mâine ar putea să îţi reteze capul.
Unele întrebări, prin chiar felul în care sunt formulate, sau prin subiectul lor, aşteaptă minciuna, o invită.

miercuri, 20 septembrie 2017

Eşti ceea ce ai învăţat să fii.
Mergi cu căutările tale din cauză în cauză, şi ai să ajungi invariabil la animalitatea omului, la supremaţia naturalului asupra oricărei forme de morală.
Omul pune vorbă multă acolo unde nu poate pune faptă. Sau unde nu vrea să pună.
Ghinionul succesului

Prea mândru fiind de ceea ce faci bine, rar te gândeşti la ceea ce faci rău.
De ce evoluează omul? De frică, bănuiesc. De frica morţii.

marți, 19 septembrie 2017

Filozofia necrofagului

...dacă dă Dumnezeu, bine. Dacă nu, aia e, mai aşteptăm până se-ndură.
Nu de puţine ori omul îşi ascunde slăbiciunea, teama de-a spune lucrurilor pe nume, în spatele unei politeţi sterpe, construite, una ce nu are nimic comun cu cea reală, nestudiată.
Piramidele nu au încetat nicicând cu adevărat să se construiască. E plin pământul de ele. Atât că în prezent au alte forme şi-ajung la alte înălţimi.
Două „meserii” la fel de grele: aceea de istoric şi aceea de profet. Căci nimic nu poate face trecutul mai limpede ca viitorul, atâta vreme cât istoria-i scrisă cu mâna slabă şi coruptibilă a omului.
Ein Mann, ein Wort. Ein Wort, ein... poligraf.

Vreţi o invenţie de geniu, o aplicaţie de excepţie a ştiinţei? Doamnelor şi domnilor, daţi-mi, vă rog, voie să vă prezint... poligraful.

Martor mi-e Dumnezeu, aş pune câte unul la fiecare colţ de stradă.
Să-l văd atunci pe mincinos ce-ar face.
Lupul îşi schimbă părul dar... e totuşi băiat corect. Aproape.

Admir pe undeva sinceritatea animalului. Lupul nu vine să-mi ţină lecţii de umanism, de solidaritate, de milă, nu. El pur şi simplu vine, îmi înhaţă oaia şi fuge cu ea în pădure. Punct. N-o arde filozofic. N-are timp de nuanţe, de dialectică, nu-mi lasă-n urmă bilete de mulţumire sau apologii patetic-siropoase... El n-are timp decât să fie lup. Şi asta face. Onest... pe faţă, fără măşti, fără zorzoane.

luni, 18 septembrie 2017

Minuscul ultragiu

Haina statului, ca simbol al autorităţii, se respectă by default numai atunci când se găseşte pe umeraş, atârnată în cuier sau aşezată pe spătarul scaunului.

Altfel, când e pe umerii cuiva, însuşi purtătorul, prin comportarea sa, e obligat s-o onoreze cel dintâi.
Sistematicul celui slab este dat de aleatorul celui puternic.
De îndată ce omul începe să prindă oarecare putere asupra realităţii, (de fapt, de îndată ce începe să îşi autoconfecţioneze iluzia acestei puteri) începe şi să-i devină aproape cu neputinţă să se abţină de la a o abuza, de la a o călca-n picioare.
Artificialul - unul din micile inconveniente ale educaţiei noastre

Proclamă impunitate generală pentru un an de zile şi în mai puţin de patru ceasuri ne vom fi întors aproape cu toţii la loc în coronament, printre macaci.

Apoi, în a trei sute şaizeci şi şasea zi, totul va reveni la normal. Vom coborî, ne vom saluta politicos între noi, ne vom zâmbi amabil unii altora...

...ne vom civiliza din nou.
Se poate trăi şi (cât de cât) luminat şi imbecil, nu e (aproape) nicio problemă.
Conştiinţa se face, se modelează. Aproape nimeni nu se naşte de la bun început om.
Cel ce fură fără să fie nevoit, scoate la iveală şi hoţia celui ce bagă mâna-n buzunar de foame.

vineri, 15 septembrie 2017

Probabil că nu sărăcia în sine dezbină oamenii. Cel puţin nu într-atât pe cât sunt apte să o facă reaua învăţătură şi prostul exemplu.
Omul împins să lupte, să mintă, să fure, să... etc.

Am auzit replica asta într-un film şi plăcându-mi, într-o formă aproximativă, atât pe cât mă ajută memoria, o împart aici cu voi: „Dacă vei lovi încontinuu un câine, la un moment dat, el va muşca”.
Geniul, ca o expresie a stilului şi adecvării

Ceva îmi spune că esenţele s-au rostit deja, de aici încolo nemairămânându-i omenirii decât să le aducă la zi şi să le orneze cât mai atrăgător pe cele vechi, antice şi de demult. Cel ce o va face cât mai estetic, mai stilizat şi cât mai potrivit cu vremurile, acela cel mai probabil va culege şi laurii cuveniţi geniului.
Plantat lângă hazna, într-o zi, până şi crinul imperial va-ncepe să pută a căcat.

vineri, 8 septembrie 2017

O lege mă va tâlhări în curând

E vorba despre temuta Lege 241 din 2006. Cea care reglementează serviciul de alimentare cu apă şi canalizare, şi care în complicitate cu Legea 224 din 2015 (iată, avem deja de-a face cu aproape un grup infracţional), apelând la şantaj, ameninţându-mă cu pauşalul, îmi cere vreo trei sute optzeci de lei. Termen, aprilie două mii optsprezece. C-aşa vrea muşchii ei. Mai mult, sub formă de taxă de protecţie, îmi va pretinde apoi lunar şi câte nouăsprezece lei (vezi doamne, taxă de citire). E groasă treaba deci. Şi nu ştiu ce să fac, cui să mă adresez. Să sun la 112, să îi scriu domnului avocat al poporului... să sesizez CCR-ul?!




Art. 31

(1) Furnizarea/Prestarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv.

(3) În condominiile cu sistem de distribuţie verticală a apei reci/calde este admisă încheierea de contracte individuale de furnizare/prestare a serviciului, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) în toate locurile de consum al apei reci şi al apei calde din proprietatea individuală, se montează, pe cheltuiala utilizatorului, numai contoare de apă cu citire la distanţă care sunt utilizate ca aparate de măsură a consumului individual şi se verifică metrologic la scadenţă;

– o măgărie ce n-are nicio legătură nici cu Constituţia, nici cu regulile economiei de piaţă - fiindcă mă obligă să achiziţionez un anumit tip de aparat - nici cu logica, şi din păcate nici cu  bunul-simţ, eu de pildă având deja apometre instalate, unele clasice recunosc, dar care funcţionează ceas.

b) în condominiile în care apa caldă este distribuită în sistem vertical, pe lângă condiţiile de la lit. a), utilizatorii trebuie să mai asigure, pe cheltuiala lor, montarea de contoare de apă cu citire la distanţă în toate locurile de consum al apei calde din proprietatea individuală; în toate proprietăţile individuale din condominiu se montează, cu avizul operatorului, acelaşi tip de contor care este utilizat ca aparat de măsură a consumului individual de apă caldă şi se verifică metrologic la scadenţă;

– verificări metrologice plătite invariabil tot de utilizator.

(8) Principalele obligaţii ale utilizatorilor din condominiu în cazul încheierii de contracte individuale de furnizare/prestare a serviciului sunt:

c) să suporte cheltuielile de montare, verificare periodică metrologică şi înlocuire a contoarelor de apă aferente proprietăţii individuale;

– montări, verificări şi înlocuiri inutile în unele situaţii, operaţii băgate pe gât omului fie de administraţia blocului, fie în cazul de faţă chiar de două texte de legi, deşi nu puţine sunt cazurile în care se ajunge să se schimbe mecanisme de înregistrare perfect funcţionale.

Nu vă voi plictisi mai mult, citându-vă şi din Legea 224 din 2015, deoarece cu mici variaţiuni, ea bate apa-n piuă cam în aceeaşi notă. Aşa că mă voi limita să comentez un pic situaţia în sine.

Unu. În apartamentul meu, la data demontării, toate cele cinci repartitoare montate pe calorifere precum şi cele patru contoare de apă erau funcţionale. Ceea ce face ca prin grija şi înţelepciunea reunite ale administraţiei blocului şi a legiuitorului, să fi aruncat aproape la propriu pe geam 655 de lei. Grei. Mă rog, ei de fapt n-au fost chiar aruncaţi pe geam, ci au fost mai curând azvârliţi între fălcile hrăpăreţe ale monstruoasei noastre economii, participând astfel activ la umflarea cu pompa a unui PIB cirotic pentru care, după cum cu surle şi trâmbiţe ni se vesteşte, ne invidiază o Europă întreagă. Păcat totuşi. De banii ăştia se puteau face şi lucruri relativ utile într-o casă. Inclusiv pe la instalaţiile de apă şi încălzire: o schimbare parţială a reţelei interioare de distribuţie a agentului termic, mici reparaţii pe la instalaţiile de apă, schimbarea bateriilor de la chiuvete, de la cadă, ş.a.m.d. Dar nu. Noi a trebuit să aruncăm nişte dispozitive funcţionale şi să le înlocuim contra cost cu unele cu nimic mai presus decât ele. Inteligenţi, nevoie mare, n-am ce zice.

Doi. Problema metrologiei îmi pare, iarăşi, o japcă ieftină şi de prost gust, căci la fel ca în cazul altor instrumente de măsură necomplexe, contorul de apă nefiind până la urmă nici vreun ceas atomic instalat la bordul vreunui satelit şi nici vreun motor de avion, el se pretează şi la o verificare expeditivă, făcută fie de utilizator, fie de un delegat al operatorului, fie de ambii, de ce nu, în numai câteva secunde, astfel:

Se citeşte contorul, se dă drumul la apă aşa încât într-un vas gradat să curgă unu, doi sau trei litri, se opreşte apoi robinetul şi se citeşte din nou contorul. Spre exemplu, dacă ai avea citirea iniţială 00448,413mc şi ai consuma doi litri de apă, următoarea citire ar trebui să indice 00448,415mc, dat fiind că 1 litru reprezintă 0,001mc. Nici mai mult, nici mai puţin, fiind ştiut, ori dacă nu se ştie putându-se afla rapid pe Google, că într-un metru cub intră o mie de litri de lichid.

Prin urmare, personal nu prea văd necesitatea ca un martalog să-mi agreseze periodic portofelul în schimbul unei operaţii inutile şi supraevaluate.

Trei. Taxa de citire. O chestie de porc, din nou. De ce ar trebui să dau bani pe ceva ce aş putea face chiar eu? Şi nu numai că aş putea, dar o şi fac sistematic de teama justificată să nu fiu ars la factură. De ce nu se pot trimite citirile prin e-mail, însoţite eventual de poze, de ce nu pot fi transmise administratorului, să le trimită el mai departe?

...iar dacă s-ar considera necesare oarece verificări, uşa, ca şi până acum, mi-ar fi întotdeauna larg deschisă. Dar omul ce mi-ar călca pragul, normal ar fi să fie plătit de operator, din banii lui, nu dintr-ai mei.

Pentru un singur apartament, desigur, toate chestiile astea ar putea să nu însemne mare lucru, cu toate că în familiile cu posibilităţi reduse, mizeria asta vine ca un cataclism. În schimb, dacă am privi lucrurile global, şi dacă am lua în considerare situaţia blocului de zece etaje plus parter în care am avea, să zicem, unsprezece garsoniere, unsprezece apartamente cu două camere şi douăzeci şi două de apartamente cu trei camere, atunci în „echiparea” lui cu instrumente de contorizare, incluzând aici şi repartitoarele, am investi, a se citi ne-am pişa pe ei de bani, vreo 27.005 lei.


Manevrând în continuare cu aceeaşi abilitate neîntrecută abacul, deducem că asta ar presupune următoarele eforturi financiare per gospodărie:


...la care se adaugă bineînţeles...


Sunt curios dacă şi legiuitorul a calculat la fel ca mine atunci când a meşterit prezenta lege. De fapt glumesc, nu sunt curios deloc, că ştiu deja răspunsul. Dac-ar fi fost mai ieftin, nu s-ar mai fi obosit s-o scrie. N-ar mai fi meritat deranjul.

joi, 7 septembrie 2017

Fiecare veac cu proştii lui.
Închis între patru pereţi, înlănţuit şi încăluşat, omul obişnuit nu prea mai are cum produce rodnicul, sau lucrul de valoare, ci doar reziduuri.

Problema închisorilor, a internatelor, a izolării, a sistemelor închise în general.
Într-o lume în mişcare nu există puncte de sprijin – în sensul strict al termenului. Nu există puncte fixe. Există numai deplasare, curgere; există devenire, traiectorie. Orice potenţial reper nu poate fi decât unul cu totul arbitrar, o chestie prin urmare relativă.
...nu era suficient că omul moare; mai trebuia să inventăm şi Infernul... chinul, pedeapsa veşnică...
Motive să fii lacom se pot găsi tot timpul.
Unul din neajunsurile comunicării în zilele noastre (verbale, scrise, etc.) este acela că se cam caută să se coboare nivelul exprimării până la mintea gâştei, în loc să se încerce cumva upgradarea minţii acesteia până la un nivel mediu uman.
Cu ceva trudă, cu multă pricepere şi cu un infinit bulan, cercetătorul de mâine ar putea învăţa la un moment dat maimuţa să umble pe tabletă, pe smartphone, pe calculator, în genere pe orice gadget.

Asta însă, nu o va transforma în om.

...şi nici pe el în Dumnezeu.
Cine râde la urmă, râde mai bine.

La urmă, dragii mei, să ştiţi: râde doar dracul.
...de noi. De noi (aproape) toţi.

miercuri, 6 septembrie 2017

Fixare

Orice concept înţepeneşte, sorteşte la încremenire. Orice cuvânt închide în el o posibilitate, excluzându-le, sau în tot cazul, reducându-le drastic pe celelalte.
Gândirea îşi păstrează utilitatea, vitalitatea şi prospeţimea numai atât timp cât este tolerantă. Iar asta se întâmplă doar în zorii ei, atunci când germinează, când abia pipăie prin jur după lucruri, după fenomene, după concepte... Când începe să se dezvolte, când începe să prindă scoarţă, inevitabil îşi începe şi declinul către extremism, din ea nemaiivindu-se din acea clipă decât idei fixe şi ascuţite ca lama de brici. Idei care retează totul în jurul lor, idei care... ciopârţesc.
De la un gânditor poţi învăţa ceva, de la un altul altceva... la altul s-ar putea să nu-ţi convină nu ştiu ce, ş.a.m.d.

Cu foarte mare greutate şi doar accidental ai putea găsi într-un singur loc numai tâmpenie sau numai înţelepciune. Raportul dintre ele este cel ce contează cu adevărat, acesta făcând diferenţa între bibliografia utilă şi maculatură. Cu tot respectul însă şi pentru dreptul la existenţă al celeia din urmă.
Aşa cum ne privim noi strămoşii, considerându-i în multe cazuri de un primitivism desăvârşit, tot la fel au să ne privească şi pe noi urmaşii noştri. (Dacă îi vom avea.)

Şi tot la fel ca noi, nu se vor înşela prea mult făcând-o.
Omul cât e viu, e judecat mai cu osebire după faptele sale rele. Abia după ce părăseşte lumea asta, şi după ce i se scutură bine bine coroanele de pe mormânt, abia atunci şi congenerii dumisale încep să-şi zică... ştii, pân' la urmă, parcă n-a fost chiar aşa de al dracu'.

*

Ceea ce câştigă memoria prin calitatea ei centrală că iartă adesea multe rele odată cu trecerea vremii, pierde prin faptul că uită lecţiile vieţii şi preţul plătit pentru învăţarea lor.
Comunismul ne-a scos la iveală latura violentă. Capitalismul, rapacitatea.

Aproape că nici nu vreau să ştiu ce are să urmeze.

marți, 5 septembrie 2017

Rău nu e să-ţi doreşti. Rău e să îţi doreşti ceea ce nu îţi poţi permite. Ori şi mai şi, să îţi doreşti ceea ce ţi-ar putea fi pernicios.
Nu există o singură cale corectă, la fel cum nu cred să existe nici doar o singură cale greşită.

Mai multe pot fi deci, şi unele şi celelalte.
Nebun nu-i cel ce propovăduieşte Apocalipsa, ci cel ce ne promite pacea veşnică. Nebun inofensiv, frumos, nu neg, dar tot nebun rămâne.
Ştiinţa nonconflictului, ştiinţa păcii. Iată o ştiinţă imposibilă, inaccesibilă omului. Impracticabilă.
Dezbină şi cucereşte!”

Nu văd de ce ar mai trebui să te oboseşti lucrând la ceva ce oricum ţine de natural, de firea lucrurilor, căci oamenii prin însuşi felul lor de a fi, cam tind să se sfâşie unii pe alţii.
Ipocrizie

Nu-ţi pasă de vecin, nu-ţi pasă de cel căzut pe stradă sub ochii tăi, nu-ţi pasă de cel slab şi lovit de lângă tine, dar îţi pasă de refugiaţi şi de copiii subnutriţi ai Africii.

Nu îţi pasă de omul care se stinge sărac şi bolnav lângă tine, dar îţi pasă de... ceilalţi.

Eşti ipocrit, mai du-te-n...!
Câteodată înjurăturii nu i se poate aduce cu temei nici cel mai mic reproş. Asta, desigur cu condiţia ca imediat după ea să urmeze o idee, un argument, un cât de elementar semn de gândire.

marți, 29 august 2017

O temă de gândire

Cel mai frecvent războiul porneşte de la conducători, e rânduit de înalţi comandanţi militari şi e purtat efectiv de plebe. La final, când se numără şi se îngroapă morţii, plebea e cea care va plăti cea mai grea vamă. Apoi comandanţii şi abia după ei liderii politici. Cu toate că, iarăşi, când vine vorba de răsplată şi de glorie, tripleta se reaşează în poziţia iniţială: conducător, cap militar şi... restul.

joi, 10 august 2017

Daţi-mi şi mie, fiţi drăguţă domnişoară, un chil de diplomaţie!

Aşa, aşa... uşor, vă rog, să nu se verse.


Aaşa. Vă mulţumesc, sunteţi o scumpă.
Un fel de frescă a felului nostru de a fi

Realitatea e că-ţi este şi scârbă să priveşti clipul până la capăt. Cu toate că oarecare substrat pedagogic ar avea într-însul.

Am putea vedea în el laşitatea celor mulţi, slăbiciunea lor (şi mă gândesc aici în primul rând la rudele de sex masculin ale femeilor insultate), am putea „admira” pupismul zapciului (traducătoarea aventurii) aflat la dreapta de fier a „stăpânului”, care până la urmă, din câte am priceput, cam tot un fel de lache era şi el, că firma nu-i aparţinea. Am mai putea privi, în toată strălucirea ei, excitaţia noastră revoluţionară (comentariile belicoase de genul: mergem, facem, dregem, îl rupem, îl f$tem) pe care o avem fără să stăm nicio secundă pe gânduri, fără să ne facem în nicio secundă cuvenitul duş rece introspectiv: Bă, oare nu cumva la un moment dat, când m-am luat de cel mai slab ca mine, n-am fost şi eu la fel de idiot ca ăsta? Am putea, ca de obicei, trage o sumă întreagă de concluzii privind un singur lucru.

Dar am avea oare şi răbdarea să o facem? Priceperea? Şi mai presus de toate, am avea oare puterea să o facem sincer?

Cât despre problema naţionalităţii chelului, ea este un lucru cu totul colateral. De asemenea, faptul că episodul iată, se petrece în capitalism, este iarăşi irelevant. La fel de bine astfel de scene, poate şi mai „colorate”, aveau loc şi înainte de '89, având ca protagonişti români neaoşi de-ai noştri, aşa că... esenţial aici, după neînsemnata mea părere, rămâne până la urmă mixul infernal de: educaţie deficitară, aroganţă, dezbinare, lipsa autocontrolului de o parte, lipsa respectului de sine de cealaltă, şi iarăşi, cum din acest potent venin n-aveau cum să lipsească însele ingredientele cheie, „preferatele” mele – prostie multă şi nesimţire cât cuprinde.

luni, 7 august 2017

O chestie (aproape) amuzantă

Că mai avem nevoie şi de aşa ceva din când în când.

Mic îndreptar ilustrat de bun-simţ

Dragi băieţei şi fetiţe, cu scuze pentru calitatea ilustraţiei, vă prezint în cele ce urmează, nu manualul de sport, pe care probabil cu o nespusă nerăbdare îl aşteptaţi după ce vi l-a promis Ministerul Educaţiei, ci un mic îndreptar de bun-simţ am avut eu aroganţa să îl numesc.


În prima lui poză, doi cetăţeni. Muncitori se mai numesc dumnealor, iar ceea ce fac pe acoperişul construcţiei de vizavi nu se cheamă gimnastică lombară, ci muncă. Muncă pe bune, muncă de şantier, sau, cum mai era odinioară cunoscută în construcţii şi prin puşcării, munca lui Berilă.

...cu toate că e opt jumate seara, iar de lucrat, lucrează cam de pe la şapte dimineaţa. Dar asta n-are a face.


Interesant însă în cazul domniilor lor, în ciuda caniculei şi a noilor tendinţe care par a se fi ivit în ultima perioadă pe piaţa muncii de la noi din ţară, este că iată, dumnealor continuă să nu se ceară afară. Continuă să muncească mai departe sistematic, susţinut, rupându-şi oasele şi articulaţiile (câteodată, din nefericire, la propriu) pe un salariu uneori de mizerie, alteori plătit cu întârziere, în nişte condiţii (praf, toxicitate, risc de accidentare, stres, temperaturi extreme, ş.a.m.d.) în care n-aş prea vedea mulţi angajaţi ai MAI sau ai MApN să se înghesuie a presta.

Sigur cei mai... dintre voi, citind postarea până aici, şi intuind cam încotro se îndreaptă ea, ar putea ricana: păi ce vrei, co@$e, dacă nu le-a plăcut cartea... sau ar putea da direct drumul unui laconic: hai sictir, că deja puţi a comunist!

Şi ar fi dreptul lor să o facă, n-ar fi cu supărare. La urma urmelor, fiecare cu părerea lui. Oricum, nu lor mă adresez.


Dar, să mergem mai departe şi să zicem că totuşi, la un moment dat, istoviţi de atâta muncă şi incapabili fizic să mai lege armături, să mai monteze cofraje sau structuri metalice, să mai vibreze betoane sau să se mai lupte cu baloturile de vată minerală, ajung şi în ziua în care trebuie să se retragă din... „sistem”. Cu alte cuvinte, să iasă la pensie.

Cât vor mânca din ea? Cu certitudine nu mult, fiindcă bolile contractate în urma unei vieţi de câine, vor tinde, adesea cumulate, să îi trimită în croazieră pe Styx ceva mai repede decât ar face-o, de pildă, un simplu reumatism sau o banală hipertensiune arterială cu muritorul obişnuit.

Cuantumul ei? Evident, unul după chipul şi asemănarea salariului, adică unul ridicol.

Tratament, vacanţe la băi, o bătrâneţe liniştită? P%#a! Sărăcie, mizerie, familii dezbinate de nevoi şi de violenţă, alcoolism cronic în unele cazuri, blazare definitvă în aproape restul.

Echitatea, moralitatea, normalitatea, umanul, omenia? Unde sunt ele? Habar nu am, să-mi spuneţi voi.

joi, 3 august 2017



Sigur, de ce nu, dacă ţineţi cu orice preţ. Fie ca voi.

Şi de la cincisprezece la douăzeci de ani pentru abuzurile funcţionarilor Statului, de la cinci până la zece ani pentru sancţiuni aplicate aiurea, de la treizeci de ani până la pe viaţă pentru corupţie, ş.a.m.d.

Sigur, repet, de ce nu?

Dar legea să fie la fel de aspră sau de blândă pentru toţi. Altfel se cheamă că facem discriminare şi ajungem negreşit ori la haos, ori la dictatură. Ambele la fel de de căcat, nu credeţi?!...

Pe urmă...



<<

Ca urmare, propunem modificarea articolului 371 - Tulburarea ordinii şi liniştii publice, astfel:

Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.”

>>


Mda, mi se pare mult mai mişto formulat şi mai puţin ambiguu decât articolul acela din Codul Penal pe care au tăbărât toţi cu furci şi cu topoare. Exact, pe ăla cu abuzul în serviciu.
Apropo de „Zootehnic 100%”


Nu e domne', mi se pare mie, sunt eu sandilău.

Cât despre recepţii, că sunt cel puţin două, cea de la terminarea lucrărilor şi cea finală, staţi liniştiţi, vi le semnează angajaţii C.N.I. pe nerăsuflate, nu-i panică. Pe urmă se mai schimbă un director pe la ei, se mai transferă doi, trei oameni de la un serviciu la altul... PLM. Se mai duce DNA-u' să vadă care-i treaba, îi mai vizitează ANAF-u', Corpu' de Control, mai stă STS-u' un pic cu geana pe câte-un blog... d'astea... ţaca-paca.

P.S.

În orice caz, ireproşabil supravegheată ctitoria. Pe diploma mea, nici dacă mă duceam cu staţia totală făcută pilaf, nu cred că „reuşeam” să las aşa ceva în urma mea. Felicitări, sunteţi ză best!

A, că era să uit, CNI-ul a avut angajat la un moment dat şi un geodez. Pe mine. Atât că nu mă angajaseră pentru abilităţile mele de topograf, ci pentru a le fi complice la mizerii.

Dacă într-adevăr, omul nu a fost despăgubit, cinste lui, este un luptător. Este pământul lui şi este sfânt, dosarul penal despre care se vorbeşte la finalul ştirii fiind unul gratuit şi care ne arată că o parte din legi continuă încă să fie gândite, scrise şi aplicate cu întrepicioarele.

Iar Legea 255 din 2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se vede treaba, nu face excepţie. Îndeosebi Secţiunea a 2-a, Etapa a II-a, deoarece, după umila mea părere, alineatele (2), (3) şi (4) din Articolul 9, nu au nimic comun cu Constituţia României. Cu atât mai puţin cu drepturile omului, ea fiind o lege adânc inechitabilă.

Citind-o, primul lucru pe care îl vom constata, şi asta fără să fie neapărat nevoie să fim experţi în domeniul juridic, va fi acela că omului i se ia pământul azi (independent la o adică de acordul lui), iar banii i se pot da şi peste trei luni. Ceea ce, socotesc eu, nu prea-i normal.

Să presupunem că pe respectivul teren omul „cultivă” râme. Le udă, le cântă, le spune bancuri, le învaţă să joace şotronul, iar după o vreme vine la ele, le extrage meticulos din pământ şi se duce cu dânsele la pescuit, spre a-şi hrăni familia. Or dacă legea îi ia mijlocul de autoîntreţinere azi şi îi dă banii, în cel mai fericit caz, peste 95 de zile (Art. 18 şi Art. 21), el ce rahat, ar trebui să facă? să îi invite la o ţuică pe muncitorii care i-au decopertat cin'şpe centimetri de vegetal în lipsă, cât l-a ţinut poliţia de vorbă pe la secţie?

Vedeţi?... utilitate publică, utilitate publică, io nu zic ba, da' să fie şi oleacă de dreptate, că altminterea ne întoarcem iar în vremurile în care boieru' lua cu forţa, iar pălmaşul tăcând şi înghiţind ca vita alături de care muncea pământul, dădea fără crâcnire.

Ori în cele cu haiduci. Sau cu... radicalizaţi, cum sunt numiţi mai nou.

miercuri, 2 august 2017

Berze şi berze. Destine şi destine.

Sunt aproape convins că dacă barza l-ar fi adus pe lume pe domnul Einstein la Făurei, Judeţul Brăila, acesta, mai ales dacă ar fi nimerit într-o casă de nevoiaşi, ar fi sfârşit în chip fatal ca paznic de noapte la biblioteca din localitate, iar nu ca unul dintre cei mai mari gânditori pe care i-a avut vreodată omenirea.

Şi vai, cât de mult am mai fi avut atunci cu toţii de pierdut!
Postare cu limbaj vulgar – nerecomandată minorilor

Problema cutiei

Fie o cutie, C, în care am pus un bilet, B, pe care scrie: sugi p$%a.

Cutia este a mea, e sigilată, iar tu, fără niciun drept vii, o deschizi şi citeşti.

Întrebare: Cine e vinovat că ai fost înjurat?
Compromis

Uneori omul ajunge cu spatele la zid şi musai să răspundă şi prostului şi nesimţitului. Or pentru asta, în ultimă instanţă, va trebui să devină cel puţin la fel de nesimţit.

Atenţie însă, nu şi la fel de prost.
Logică vs retorică

Pe termen scurt, retorica învinge. Pentru că are în ea ceva ce farmecă, ce acaparează.

Pe termen lung însă, cu pacienţă, cu observaţie şi cu o gândire susţinută, sistematică, din aproape în aproape, logica triumfă întotdeauna.