Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

marți, 26 septembrie 2017

Coloana (ne)vertebrală

Până mai ieri, Occidentul reprezenta pentru unii dintre noi o ruină, un monstru de corupţie, întruchiparea lăcomiei imperialismului celui mai sălbatic. Sovieticul în schimb, le era camarad. Împotriva aproapelui câteodată.

Apoi... principiile au basculat, s-au dat cu cracii-n sus, şi occidentalul li-i frate bun acum, de sânge, în vreme ce rusul a ajuns baubau.

A se observa aici asemănarea între mentalitatea societăţii şi cea a individului.
Care până la urmă, una peste alta, se cam împletesc, ele fiind în bună măsură consubstanţiale.

duminică, 24 septembrie 2017

Preambul la totalitarism


Abuzurile ce se vor putea comite, dacă şi în legea propriu-zisă se vor păstra, atât terminologia cât şi cheia logică prezentate în ştirea de mai sus, sunt atât de multe şi de variate, încât, în rahat, nici n-am să-mi mai pierd vremea să scriu despre ele. Orice om cu creier şi cu judecată vede asta.
Prostia, un fel de shotgun. Dar unul cu amortizor.


Corect. Să încetăm să mai băgăm aspiratorul, să mai scuturăm o cârpă de praf, Doamne fereşte să mai facem câte o reparaţie prin casă. Să aşteptăm, cuminţi, în linişte, să ne mănânce pe toţi, râia şi gândacii.

vineri, 22 septembrie 2017

Norocul nostru

Norocul nostru că încă suntem muritori. Altfel, gândiţi-vă ce am fi fost în stare să ne facem unii altora dacă viaţa ar fi fost veşnică. Ce am fi fost în stare să îi facem semenului pentru a ne conserva propria eternitate.

Am fi trăit o nebunie, un calvar.
Uită grabnic binele pe care l-ai făcut. Altminteri orgoliul tău va aştepta răsplată. Şi atunci nu se mai cheamă c-ai făcut un bine, ci negoţ.
Aproape orice lucru pe lumea asta este capabil să inspire. De aia-i musai ca omul să aibă mare grijă încotro priveşte.
Sabia pe care ai forjat-o ieri şi pe care astăzi o ascuţi, mâine ar putea să îţi reteze capul.
Unele întrebări, prin chiar felul în care sunt formulate, sau prin subiectul lor, aşteaptă minciuna, o invită.

miercuri, 20 septembrie 2017

Eşti ceea ce ai învăţat să fii.
Mergi cu căutările tale din cauză în cauză, şi ai să ajungi invariabil la animalitatea omului, la supremaţia naturalului asupra oricărei forme de morală.
Omul pune vorbă multă acolo unde nu poate pune faptă. Sau unde nu vrea să pună.
Ghinionul succesului

Prea mândru fiind de ceea ce faci bine, rar te gândeşti la ceea ce faci rău.
De ce evoluează omul? De frică, bănuiesc. De frica morţii.

marți, 19 septembrie 2017

Filozofia necrofagului

...dacă dă Dumnezeu, bine. Dacă nu, aia e, mai aşteptăm până se-ndură.
Nu de puţine ori omul îşi ascunde slăbiciunea, teama de-a spune lucrurilor pe nume, în spatele unei politeţi sterpe, construite, una ce nu are nimic comun cu cea reală, nestudiată.
Piramidele nu au încetat nicicând cu adevărat să se construiască. E plin pământul de ele. Atât că în prezent au alte forme şi-ajung la alte înălţimi.
Două „meserii” la fel de grele: aceea de istoric şi aceea de profet. Căci nimic nu poate face trecutul mai limpede ca viitorul, atâta vreme cât istoria-i scrisă cu mâna slabă şi coruptibilă a omului.
Ein Mann, ein Wort. Ein Wort, ein... poligraf.

Vreţi o invenţie de geniu, o aplicaţie de excepţie a ştiinţei? Doamnelor şi domnilor, daţi-mi, vă rog, voie să vă prezint... poligraful.

Martor mi-e Dumnezeu, aş pune câte unul la fiecare colţ de stradă.
Să-l văd atunci pe mincinos ce-ar face.
Lupul îşi schimbă părul dar... e totuşi băiat corect. Aproape.

Admir pe undeva sinceritatea animalului. Lupul nu vine să-mi ţină lecţii de umanism, de solidaritate, de milă, nu. El pur şi simplu vine, îmi înhaţă oaia şi fuge cu ea în pădure. Punct. N-o arde filozofic. N-are timp de nuanţe, de dialectică, nu-mi lasă-n urmă bilete de mulţumire sau apologii patetic-siropoase... El n-are timp decât să fie lup. Şi asta face. Onest... pe faţă, fără măşti, fără zorzoane.

luni, 18 septembrie 2017

Minuscul ultragiu

Haina statului, ca simbol al autorităţii, se respectă by default numai atunci când se găseşte pe umeraş, atârnată în cuier sau aşezată pe spătarul scaunului.

Altfel, când e pe umerii cuiva, însuşi purtătorul, prin comportarea sa, e obligat s-o onoreze cel dintâi.
Sistematicul celui slab este dat de aleatorul celui puternic.
De îndată ce omul începe să prindă oarecare putere asupra realităţii, (de fapt, de îndată ce începe să îşi autoconfecţioneze iluzia acestei puteri) începe şi să-i devină aproape cu neputinţă să se abţină de la a o abuza, de la a o călca-n picioare.
Artificialul - unul din micile inconveniente ale educaţiei noastre

Proclamă impunitate generală pentru un an de zile şi în mai puţin de patru ceasuri ne vom fi întors aproape cu toţii la loc în coronament, printre macaci.

Apoi, în a trei sute şaizeci şi şasea zi, totul va reveni la normal. Vom coborî, ne vom saluta politicos între noi, ne vom zâmbi amabil unii altora...

...ne vom civiliza din nou.
Se poate trăi şi (cât de cât) luminat şi imbecil, nu e (aproape) nicio problemă.
Conştiinţa se face, se modelează. Aproape nimeni nu se naşte de la bun început om.
Cel ce fură fără să fie nevoit, scoate la iveală şi hoţia celui ce bagă mâna-n buzunar de foame.

vineri, 15 septembrie 2017

Probabil că nu sărăcia în sine dezbină oamenii. Cel puţin nu într-atât pe cât sunt apte să o facă reaua învăţătură şi prostul exemplu.
Omul împins să lupte, să mintă, să fure, să... etc.

Am auzit replica asta într-un film şi plăcându-mi, într-o formă aproximativă, atât pe cât mă ajută memoria, o împart aici cu voi: „Dacă vei lovi încontinuu un câine, la un moment dat, el va muşca”.
Geniul, ca o expresie a stilului şi adecvării

Ceva îmi spune că esenţele s-au rostit deja, de aici încolo nemairămânându-i omenirii decât să le aducă la zi şi să le orneze cât mai atrăgător pe cele vechi, antice şi de demult. Cel ce o va face cât mai estetic, mai stilizat şi cât mai potrivit cu vremurile, acela cel mai probabil va culege şi laurii cuveniţi geniului.
Plantat lângă hazna, într-o zi, până şi crinul imperial va-ncepe să pută a căcat.

vineri, 8 septembrie 2017

O lege mă va tâlhări în curând

E vorba despre temuta Lege 241 din 2006. Cea care reglementează serviciul de alimentare cu apă şi canalizare, şi care în complicitate cu Legea 224 din 2015 (iată, avem deja de-a face cu aproape un grup infracţional), apelând la şantaj, ameninţându-mă cu pauşalul, îmi cere vreo trei sute optzeci de lei. Termen, aprilie două mii optsprezece. C-aşa vrea muşchii ei. Mai mult, sub formă de taxă de protecţie, îmi va pretinde apoi lunar şi câte nouăsprezece lei (vezi doamne, taxă de citire). E groasă treaba deci. Şi nu ştiu ce să fac, cui să mă adresez. Să sun la 112, să îi scriu domnului avocat al poporului... să sesizez CCR-ul?!




Art. 31

(1) Furnizarea/Prestarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv.

(3) În condominiile cu sistem de distribuţie verticală a apei reci/calde este admisă încheierea de contracte individuale de furnizare/prestare a serviciului, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) în toate locurile de consum al apei reci şi al apei calde din proprietatea individuală, se montează, pe cheltuiala utilizatorului, numai contoare de apă cu citire la distanţă care sunt utilizate ca aparate de măsură a consumului individual şi se verifică metrologic la scadenţă;

– o măgărie ce n-are nicio legătură nici cu Constituţia, nici cu regulile economiei de piaţă - fiindcă mă obligă să achiziţionez un anumit tip de aparat - nici cu logica, şi din păcate nici cu  bunul-simţ, eu de pildă având deja apometre instalate, unele clasice recunosc, dar care funcţionează ceas.

b) în condominiile în care apa caldă este distribuită în sistem vertical, pe lângă condiţiile de la lit. a), utilizatorii trebuie să mai asigure, pe cheltuiala lor, montarea de contoare de apă cu citire la distanţă în toate locurile de consum al apei calde din proprietatea individuală; în toate proprietăţile individuale din condominiu se montează, cu avizul operatorului, acelaşi tip de contor care este utilizat ca aparat de măsură a consumului individual de apă caldă şi se verifică metrologic la scadenţă;

– verificări metrologice plătite invariabil tot de utilizator.

(8) Principalele obligaţii ale utilizatorilor din condominiu în cazul încheierii de contracte individuale de furnizare/prestare a serviciului sunt:

c) să suporte cheltuielile de montare, verificare periodică metrologică şi înlocuire a contoarelor de apă aferente proprietăţii individuale;

– montări, verificări şi înlocuiri inutile în unele situaţii, operaţii băgate pe gât omului fie de administraţia blocului, fie în cazul de faţă chiar de două texte de legi, deşi nu puţine sunt cazurile în care se ajunge să se schimbe mecanisme de înregistrare perfect funcţionale.

Nu vă voi plictisi mai mult, citându-vă şi din Legea 224 din 2015, deoarece cu mici variaţiuni, ea bate apa-n piuă cam în aceeaşi notă. Aşa că mă voi limita să comentez un pic situaţia în sine.

Unu. În apartamentul meu, la data demontării, toate cele cinci repartitoare montate pe calorifere precum şi cele patru contoare de apă erau funcţionale. Ceea ce face ca prin grija şi înţelepciunea reunite ale administraţiei blocului şi a legiuitorului, să fi aruncat aproape la propriu pe geam 655 de lei. Grei. Mă rog, ei de fapt n-au fost chiar aruncaţi pe geam, ci au fost mai curând azvârliţi între fălcile hrăpăreţe ale monstruoasei noastre economii, participând astfel activ la umflarea cu pompa a unui PIB cirotic pentru care, după cum cu surle şi trâmbiţe ni se vesteşte, ne invidiază o Europă întreagă. Păcat totuşi. De banii ăştia se puteau face şi lucruri relativ utile într-o casă. Inclusiv pe la instalaţiile de apă şi încălzire: o schimbare parţială a reţelei interioare de distribuţie a agentului termic, mici reparaţii pe la instalaţiile de apă, schimbarea bateriilor de la chiuvete, de la cadă, ş.a.m.d. Dar nu. Noi a trebuit să aruncăm nişte dispozitive funcţionale şi să le înlocuim contra cost cu unele cu nimic mai presus decât ele. Inteligenţi, nevoie mare, n-am ce zice.

Doi. Problema metrologiei îmi pare, iarăşi, o japcă ieftină şi de prost gust, căci la fel ca în cazul altor instrumente de măsură necomplexe, contorul de apă nefiind până la urmă nici vreun ceas atomic instalat la bordul vreunui satelit şi nici vreun motor de avion, el se pretează şi la o verificare expeditivă, făcută fie de utilizator, fie de un delegat al operatorului, fie de ambii, de ce nu, în numai câteva secunde, astfel:

Se citeşte contorul, se dă drumul la apă aşa încât într-un vas gradat să curgă unu, doi sau trei litri, se opreşte apoi robinetul şi se citeşte din nou contorul. Spre exemplu, dacă ai avea citirea iniţială 00448,413mc şi ai consuma doi litri de apă, următoarea citire ar trebui să indice 00448,415mc, dat fiind că 1 litru reprezintă 0,001mc. Nici mai mult, nici mai puţin, fiind ştiut, ori dacă nu se ştie putându-se afla rapid pe Google, că într-un metru cub intră o mie de litri de lichid.

Prin urmare, personal nu prea văd necesitatea ca un martalog să-mi agreseze periodic portofelul în schimbul unei operaţii inutile şi supraevaluate.

Trei. Taxa de citire. O chestie de porc, din nou. De ce ar trebui să dau bani pe ceva ce aş putea face chiar eu? Şi nu numai că aş putea, dar o şi fac sistematic de teama justificată să nu fiu ars la factură. De ce nu se pot trimite citirile prin e-mail, însoţite eventual de poze, de ce nu pot fi transmise administratorului, să le trimită el mai departe?

...iar dacă s-ar considera necesare oarece verificări, uşa, ca şi până acum, mi-ar fi întotdeauna larg deschisă. Dar omul ce mi-ar călca pragul, normal ar fi să fie plătit de operator, din banii lui, nu dintr-ai mei.

Pentru un singur apartament, desigur, toate chestiile astea ar putea să nu însemne mare lucru, cu toate că în familiile cu posibilităţi reduse, mizeria asta vine ca un cataclism. În schimb, dacă am privi lucrurile global, şi dacă am lua în considerare situaţia blocului de zece etaje plus parter în care am avea, să zicem, unsprezece garsoniere, unsprezece apartamente cu două camere şi douăzeci şi două de apartamente cu trei camere, atunci în „echiparea” lui cu instrumente de contorizare, incluzând aici şi repartitoarele, am investi, a se citi ne-am pişa pe ei de bani, vreo 27.005 lei.


Manevrând în continuare cu aceeaşi abilitate neîntrecută abacul, deducem că asta ar presupune următoarele eforturi financiare per gospodărie:


...la care se adaugă bineînţeles...


Sunt curios dacă şi legiuitorul a calculat la fel ca mine atunci când a meşterit prezenta lege. De fapt glumesc, nu sunt curios deloc, că ştiu deja răspunsul. Dac-ar fi fost mai ieftin, nu s-ar mai fi obosit s-o scrie. N-ar mai fi meritat deranjul.

joi, 7 septembrie 2017

Fiecare veac cu proştii lui.
Închis între patru pereţi, înlănţuit şi încăluşat, omul obişnuit nu prea mai are cum produce rodnicul, sau lucrul de valoare, ci doar reziduuri.

Problema închisorilor, a internatelor, a izolării, a sistemelor închise în general.
Într-o lume în mişcare nu există puncte de sprijin – în sensul strict al termenului. Nu există puncte fixe. Există numai deplasare, curgere; există devenire, traiectorie. Orice potenţial reper nu poate fi decât unul cu totul arbitrar, o chestie prin urmare relativă.
...nu era suficient că omul moare; mai trebuia să inventăm şi Infernul... chinul, pedeapsa veşnică...
Motive să fii lacom se pot găsi tot timpul.
Unul din neajunsurile comunicării în zilele noastre (verbale, scrise, etc.) este acela că se cam caută să se coboare nivelul exprimării până la mintea gâştei, în loc să se încerce cumva upgradarea minţii acesteia până la un nivel mediu uman.
Cu ceva trudă, cu multă pricepere şi cu un infinit bulan, cercetătorul de mâine ar putea învăţa la un moment dat maimuţa să umble pe tabletă, pe smartphone, pe calculator, în genere pe orice gadget.

Asta însă, nu o va transforma în om.

...şi nici pe el în Dumnezeu.
Cine râde la urmă, râde mai bine.

La urmă, dragii mei, să ştiţi: râde doar dracul.
...de noi. De noi (aproape) toţi.

miercuri, 6 septembrie 2017

Fixare

Orice concept înţepeneşte, sorteşte la încremenire. Orice cuvânt închide în el o posibilitate, excluzându-le, sau în tot cazul, reducându-le drastic pe celelalte.
Gândirea îşi păstrează utilitatea, vitalitatea şi prospeţimea numai atât timp cât este tolerantă. Iar asta se întâmplă doar în zorii ei, atunci când germinează, când abia pipăie prin jur după lucruri, după fenomene, după concepte... Când începe să se dezvolte, când începe să prindă scoarţă, inevitabil îşi începe şi declinul către extremism, din ea nemaiivindu-se atunci decât idei fixe şi ascuţite ca lama de brici. Idei care retează totul în jurul lor, idei care... ciopârţesc.
De la un gânditor poţi învăţa ceva, de la un altul altceva... la altul s-ar putea să nu-ţi convină nu ştiu ce, ş.a.m.d.

Cu foarte mare greutate şi doar accidental ai putea găsi într-un singur loc numai tâmpenie sau numai înţelepciune. Raportul dintre ele este cel ce contează cu adevărat, acesta făcând diferenţa între bibliografia utilă şi maculatură. Cu tot respectul însă şi pentru dreptul la existenţă al celeia din urmă.
Aşa cum ne privim noi strămoşii, considerându-i în multe cazuri de un primitivism desăvârşit, tot la fel au să ne privească şi pe noi urmaşii noştri. (Dacă îi vom avea.)

Şi tot la fel ca noi, nu se vor înşela prea mult făcând-o.
Omul cât e viu, e judecat mai cu osebire după faptele sale rele. Abia după ce părăseşte lumea asta, şi după ce i se scutură bine bine coroanele de pe mormânt, abia atunci şi congenerii dumisale încep să-şi zică... ştii, pân' la urmă, parcă n-a fost chiar aşa de al dracu'.

*

Ceea ce câştigă memoria prin calitatea ei centrală că iartă adesea multe rele odată cu trecerea vremii, pierde prin faptul că uită lecţiile vieţii şi preţul plătit pentru învăţarea lor.
Comunismul ne-a scos la iveală latura violentă. Capitalismul, rapacitatea.

Aproape că nici nu vreau să ştiu ce are să urmeze.

marți, 5 septembrie 2017

Rău nu e să-ţi doreşti. Rău e să îţi doreşti ceea ce nu îţi poţi permite. Ori şi mai şi, să îţi doreşti ceea ce ţi-ar putea fi pernicios.
Nu există o singură cale corectă, la fel cum nu cred să existe nici doar o singură cale greşită.

Mai multe pot fi deci, şi unele şi celelalte.
Nebun nu-i cel ce propovăduieşte Apocalipsa, ci cel ce ne promite pacea veşnică. Nebun inofensiv, frumos, nu neg, dar tot nebun rămâne.
Ştiinţa nonconflictului, ştiinţa păcii. Iată o ştiinţă imposibilă, inaccesibilă omului. Impracticabilă.
Dezbină şi cucereşte!”

Nu văd de ce ar mai trebui să te oboseşti lucrând la ceva ce oricum ţine de natural, de firea lucrurilor, căci oamenii prin însuşi felul lor de a fi, cam tind să se sfâşie unii pe alţii.
Ipocrizie

Nu-ţi pasă de vecin, nu-ţi pasă de cel căzut pe stradă sub ochii tăi, nu-ţi pasă de cel slab şi lovit de lângă tine, dar îţi pasă de refugiaţi şi de copiii subnutriţi ai Africii.

Nu îţi pasă de omul care se stinge sărac şi bolnav lângă tine, dar îţi pasă de... ceilalţi.

Eşti ipocrit, mai du-te-n...!
Câteodată înjurăturii nu i se poate aduce cu temei nici cel mai mic reproş. Asta, desigur cu condiţia ca imediat după ea să urmeze o idee, un argument, un cât de elementar semn de gândire.

marți, 29 august 2017

O temă de gândire

Cel mai frecvent războiul porneşte de la conducători, e rânduit de înalţi comandanţi militari şi e purtat efectiv de plebe. La final, când se numără şi se îngroapă morţii, plebea e cea care va plăti cea mai grea vamă. Apoi comandanţii şi abia după ei liderii politici. Cu toate că, iarăşi, când vine vorba de răsplată şi de glorie, tripleta se reaşează în poziţia iniţială: conducător, cap militar şi... restul.

joi, 10 august 2017

Daţi-mi şi mie, fiţi drăguţă domnişoară, un chil de diplomaţie!

Aşa, aşa... uşor, vă rog, să nu se verse.


Aaşa. Vă mulţumesc, sunteţi o scumpă.
Un fel de frescă a felului nostru de a fi

Realitatea e că-ţi este şi scârbă să priveşti clipul până la capăt. Cu toate că oarecare substrat pedagogic ar avea într-însul.

Am putea vedea în el laşitatea celor mulţi, slăbiciunea lor (şi mă gândesc aici în primul rând la rudele de sex masculin ale femeilor insultate), am putea „admira” pupismul zapciului (traducătoarea aventurii) aflat la dreapta de fier a „stăpânului”, care până la urmă, din câte am priceput, cam tot un fel de lache era şi el, că firma nu-i aparţinea. Am mai putea privi, în toată strălucirea ei, excitaţia noastră revoluţionară (comentariile belicoase de genul: mergem, facem, dregem, îl rupem, îl f$tem) pe care o avem fără să stăm nicio secundă pe gânduri, fără să ne facem în nicio secundă cuvenitul duş rece introspectiv: Bă, oare nu cumva la un moment dat, când m-am luat de cel mai slab ca mine, n-am fost şi eu la fel de idiot ca ăsta? Am putea, ca de obicei, trage o sumă întreagă de concluzii privind un singur lucru.

Dar am avea oare şi răbdarea să o facem? Priceperea? Şi mai presus de toate, am avea oare puterea să o facem sincer?

Cât despre problema naţionalităţii chelului, ea este un lucru cu totul colateral. De asemenea, faptul că episodul iată, se petrece în capitalism, este iarăşi irelevant. La fel de bine astfel de scene, poate şi mai „colorate”, aveau loc şi înainte de '89, având ca protagonişti români neaoşi de-ai noştri, aşa că... esenţial aici, după neînsemnata mea părere, rămâne până la urmă mixul infernal de: educaţie deficitară, aroganţă, dezbinare, lipsa autocontrolului de o parte, lipsa respectului de sine de cealaltă, şi iarăşi, cum din acest potent venin n-aveau cum să lipsească însele ingredientele cheie, „preferatele” mele – prostie multă şi nesimţire cât cuprinde.

luni, 7 august 2017

O chestie (aproape) amuzantă

Că mai avem nevoie şi de aşa ceva din când în când.

Mic îndreptar ilustrat de bun-simţ

Dragi băieţei şi fetiţe, cu scuze pentru calitatea ilustraţiei, vă prezint în cele ce urmează, nu manualul de sport, pe care probabil cu o nespusă nerăbdare îl aşteptaţi după ce vi l-a promis Ministerul Educaţiei, ci un mic îndreptar de bun-simţ am avut eu aroganţa să îl numesc.


În prima lui poză, doi cetăţeni. Muncitori se mai numesc dumnealor, iar ceea ce fac pe acoperişul construcţiei de vizavi nu se cheamă gimnastică lombară, ci muncă. Muncă pe bune, muncă de şantier, sau, cum mai era odinioară cunoscută în construcţii şi prin puşcării, munca lui Berilă.

...cu toate că e opt jumate seara, iar de lucrat, lucrează cam de pe la şapte dimineaţa. Dar asta n-are a face.


Interesant însă în cazul domniilor lor, în ciuda caniculei şi a noilor tendinţe care par a se fi ivit în ultima perioadă pe piaţa muncii de la noi din ţară, este că iată, dumnealor continuă să nu se ceară afară. Continuă să muncească mai departe sistematic, susţinut, rupându-şi oasele şi articulaţiile (câteodată, din nefericire, la propriu) pe un salariu uneori de mizerie, alteori plătit cu întârziere, în nişte condiţii (praf, toxicitate, risc de accidentare, stres, temperaturi extreme, ş.a.m.d.) în care n-aş prea vedea mulţi angajaţi ai MAI sau ai MApN să se înghesuie a presta.

Sigur cei mai... dintre voi, citind postarea până aici, şi intuind cam încotro se îndreaptă ea, ar putea ricana: păi ce vrei, co@$e, dacă nu le-a plăcut cartea... sau ar putea da direct drumul unui laconic: hai sictir, că deja puţi a comunist!

Şi ar fi dreptul lor să o facă, n-ar fi cu supărare. La urma urmelor, fiecare cu părerea lui. Oricum, nu lor mă adresez.


Dar, să mergem mai departe şi să zicem că totuşi, la un moment dat, istoviţi de atâta muncă şi incapabili fizic să mai lege armături, să mai monteze cofraje sau structuri metalice, să mai vibreze betoane sau să se mai lupte cu baloturile de vată minerală, ajung şi în ziua în care trebuie să se retragă din... „sistem”. Cu alte cuvinte, să iasă la pensie.

Cât vor mânca din ea? Cu certitudine nu mult, fiindcă bolile contractate în urma unei vieţi de câine, vor tinde, adesea cumulate, să îi trimită în croazieră pe Styx ceva mai repede decât ar face-o, de pildă, un simplu reumatism sau o obişnuită hipertensiune arterială cu muritorul obişnuit.

Cuantumul ei? Evident, unul după chipul şi asemănarea salariului, adică unul ridicol.

Tratament, vacanţe la băi, o bătrâneţe liniştită? P%#a! Sărăcie, mizerie, familii dezbinate de nevoi şi de violenţă, alcoolism cronic în unele cazuri, blazare definitvă în aproape restul.

Echitatea, moralitatea, normalitatea, umanul, omenia? Unde sunt ele? Habar nu am, să-mi spuneţi voi.

joi, 3 august 2017



Sigur, de ce nu, dacă ţineţi cu orice preţ. Fie ca voi.

Şi de la cincisprezece la douăzeci de ani pentru abuzurile funcţionarilor Statului, de la cinci până la zece ani pentru sancţiuni aplicate aiurea, de la treizeci de ani până la pe viaţă pentru corupţie, ş.a.m.d.

Sigur, repet, de ce nu?

Dar legea să fie la fel de aspră sau de blândă pentru toţi. Altfel se cheamă că facem discriminare şi ajungem negreşit ori la haos, ori la dictatură. Ambele la fel de de căcat, nu credeţi?!...

Pe urmă...



<<

Ca urmare, propunem modificarea articolului 371 - Tulburarea ordinii şi liniştii publice, astfel:

Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.”

>>


Mda, mi se pare mult mai mişto formulat şi mai puţin ambiguu decât articolul acela din Codul Penal pe care au tăbărât toţi cu furci şi cu topoare. Exact, pe ăla cu abuzul în serviciu.
Apropo de „Zootehnic 100%”


Nu e domne', mi se pare mie, sunt eu sandilău.

Cât despre recepţii, că sunt cel puţin două, cea de la terminarea lucrărilor şi cea finală, staţi liniştiţi, vi le semnează angajaţii C.N.I. pe nerăsuflate, nu-i panică. Pe urmă se mai schimbă un director pe la ei, se mai transferă doi, trei oameni de la un serviciu la altul... PLM. Se mai duce DNA-u' să vadă care-i treaba, îi mai vizitează ANAF-u', Corpu' de Control, mai stă STS-u' un pic cu geana pe câte-un blog... d'astea... ţaca-paca.

P.S.

În orice caz, ireproşabil supravegheată ctitoria. Pe diploma mea, nici dacă mă duceam cu staţia totală făcută pilaf, nu cred că „reuşeam” să las aşa ceva în urma mea. Felicitări, sunteţi ză best!

A, că era să uit, CNI-ul a avut angajat la un moment dat şi un geodez. Pe mine. Atât că nu mă angajaseră pentru abilităţile mele de topograf, ci pentru a le fi complice la mizerii.

Dacă într-adevăr, omul nu a fost despăgubit, cinste lui, este un luptător. Este pământul lui şi este sfânt, dosarul penal despre care se vorbeşte la finalul ştirii fiind unul gratuit şi care ne arată că o parte din legi continuă încă să fie gândite, scrise şi aplicate cu întrepicioarele.

Iar Legea 255 din 2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se vede treaba, nu face excepţie. Îndeosebi Secţiunea a 2-a, Etapa a II-a, deoarece, după umila mea părere, alineatele (2), (3) şi (4) din Articolul 9, nu au nimic comun cu Constituţia României. Cu atât mai puţin cu drepturile omului, ea fiind o lege adânc inechitabilă.

Citind-o, primul lucru pe care îl vom constata, şi asta fără să fie neapărat nevoie să fim experţi în domeniul juridic, va fi acela că omului i se ia pământul azi (independent la o adică de acordul lui), iar banii i se pot da şi peste trei luni. Ceea ce, socotesc eu, nu prea-i normal.

Să presupunem că pe respectivul teren omul „cultivă” râme. Le udă, le cântă, le spune bancuri, le învaţă să joace şotronul, iar după o vreme vine la ele, le extrage meticulos din pământ şi se duce cu dânsele la pescuit, spre a-şi hrăni familia. Or dacă legea îi ia mijlocul de autoîntreţinere azi şi îi dă banii, în cel mai fericit caz, peste 95 de zile (Art. 18 şi Art. 21), el ce rahat, ar trebui să facă? să îi invite la o ţuică pe muncitorii care i-au decopertat cin'şpe centimetri de vegetal în lipsă, cât l-a ţinut poliţia de vorbă pe la secţie?

Vedeţi?... utilitate publică, utilitate publică, io nu zic ba, da' să fie şi oleacă de dreptate, că altminterea ne întoarcem iar în vremurile în care boieru' lua cu forţa, iar pălmaşul tăcând şi înghiţind ca vita alături de care muncea pământul, dădea fără crâcnire.

Ori în cele cu haiduci. Sau cu... radicalizaţi, cum sunt numiţi mai nou.

miercuri, 2 august 2017

Berze şi berze. Destine şi destine.

Sunt aproape convins că dacă barza l-ar fi adus pe lume pe domnul Einstein la Făurei, Judeţul Brăila, acesta, mai ales dacă ar fi nimerit într-o casă de nevoiaşi, ar fi sfârşit în chip fatal ca paznic de noapte la biblioteca din localitate, iar nu ca unul dintre cei mai mari gânditori pe care i-a avut vreodată omenirea.

Şi vai, cât de mult am mai fi avut atunci cu toţii de pierdut!
Postare cu limbaj vulgar – nerecomandată minorilor

Problema cutiei

Fie o cutie, C, în care am pus un bilet, B, pe care scrie: sugi p$%a.

Cutia este a mea, e sigilată, iar tu, fără niciun drept vii, o deschizi şi citeşti.

Întrebare: Cine e vinovat că ai fost înjurat?
Compromis

Uneori omul ajunge cu spatele la zid şi musai să răspundă şi prostului şi nesimţitului. Or pentru asta, în ultimă instanţă, va trebui să devină cel puţin la fel de nesimţit.

Atenţie însă, nu şi la fel de prost.
Logică vs retorică

Pe termen scurt, retorica învinge. Pentru că are în ea ceva ce farmecă, ce acaparează.

Pe termen lung însă, cu pacienţă, cu observaţie şi cu o gândire susţinută, sistematică, din aproape în aproape, logica triumfă întotdeauna. 
Disidenţe

Disidentul tău este întotdeauna mai cinstit, mai bun şi mai frumos decât al meu.

Soljeniţîn, Mandela, Snowden, Goma, ş.a. - cu toate că se tinde în general către acordarea de sprijin disidenţilor de prin alte ţări, pe cei din interiorul propriilor graniţe părem a-i prigoni mai ceva ca pe Cristos.

Interesantă judecată posedăm, nu am ce zice.
Că tot a început să miroasă în lume a praf de puşcă, a rachete şi a exerciţii militare...

A ucide sau a fi ucis

Mentalitatea soldatului trimis pe câmpul de luptă împotriva unei armate net superioare, mai ales atunci când serveşte sub comandanţi incapabili şi potenţial corupţi, nu diferă cu mult de cea a condamnatului la moarte. Ambii merg, primul spre liniile inamice, cel din urmă către ştreang, sperând şi unul şi celălalt că poate o minune îi va salva.

Dar cum în chip tragic, minunile nu cresc ca muşeţelul pe marginea şanţului, probabil tocmai de aceea şi există atâte mausolee, osuare, obeliscuri...

*
Războiul... între hobby şi necesitate

Omul pleacă la luptă fie ca să se apere, fie mânat de foame, fie luat cu arcanul, fie, atunci când slujeşte într-o armată formidabilă, împins de la spate de setea de glorie şi ispitit de lucirile aurului pe care îl va lua cu sine înapoi acasă drept pradă de război.
Greşeala poate apărea şi unde lucrează unul, şi unde o fac mai mulţi. Gâlceavă însă nu iese decât unde sunt minim doi.

Aşa că iar, ferice de şahist, de lunetist şi de călugărul cel schimnic.
Partea viermelui din partea şacalului din partea leului...
...din partea mea, cu toată dragostea.

- un fel de aforism cu tentă -

Este adevărat, leul e cel care ucide de cele mai multe ori, şi nu şacalul. Dar noi, ca posesori de măcar minimă înţelepciune, atunci când îl vedem pe cel de al doilea clefăind la carcasa rămasă în urma regescului ospăţ, se cuvine să observăm că partea sa se trage totuşi de unde se trage.
Lucrurile complexe pot accepta o mulţime de definiţii – o chestie altfel obiectivă.

Cele elementare, de asemenea – cu observaţia că aici fundaţia discuţiilor prelungite o constituie fie partizanatul, fie prostia. Fie, cazul critic, ambele.
Când toţi gândesc la fel, de fapt nimeni nu mai gândeşte. Toată lumea acţionează instinctiv, unii conducând cu brutalitate, ceilalţi, majoritatea, sfâşiindu-se între ei şi supunându-se orbeşte şi îngroziţi celor dintâi.
Piramidele nu s-au ridicat din nisip numai cu ajutorul braţelor, cu forţa brută, ci şi cu pârghii şi cu scripeţi.

*

Şi tot legat de piramide...

Muncă multă, sclavie multă, suferinţă multă, pentru... pentru un fel de complex de cavouri supradimensionate şi inutile. Pe care, dacă nu au să le distrugă alte cauze, în câteva zeci de milenii le va înghiţi oricum deşertul.
Învăţăturii, cel puţin trei lucruri îi trebuie: condiţii prielnice, pasiune şi capacitate intelectuală. Dacă la toate astea se mai adaugă şi o intuiţie ghidată în parte de creier, în parte de suflet, atunci ea poate deveni completă, armonioasă şi mai presus de toate, vie.
Probabilitatea ca uliul şi porumbelul să se găsească în acelaşi timp pe aceeaşi cracă şi să fie amândoi în viaţă, am putea spune dragă cititorule, că e aproape nulă.
Out of the box

Gândirea out of the box place până la un anumit punct. Mai exact, până la cel în care începe să devină gândire out of the horde. Sau out of the clan.

*

Atunci când vizează profitul, în special pe cel financiar, să nu ne amăgim, gândirea out of the box devine doar o expresie bombastică şi răsuflată. Fiindcă atunci toţi judecă altfel; făcând din asta un tipar, ceva deci prin excelenţă in the box.
Lucrurile degenerează şi atunci când ele îşi uită menirea, când îşi uită scopul, când alegând să fie exclusiv pentru ele însele, încetează să mai fie şi pentru altceva, sau uneori, şi mai trist poate, când încep să existe total lipsite de ţintă, fiinţând aşa, pur şi simplu, în virtutea unei inerţii lipsite de vlagă, numai ca să nu se spună despre dânsele că nu mai sunt.
Unii chiar ar putea vorbi despre o „moştenire grea”

Sau despre cum sunt obligaţi urmaşii să gestioneze tâmpenia înaintaşilor

Sau, pentru că se mai poate da încă un titlu, de ce omenirea este o întreprindere cam lipsită de viitor

Partea proastă a lui MAD (Mutual Assured Destruction) este că după ce ambele tabere ating apogeul puterii militare, fiecare dintre ele va căuta să îşi elimine cu orice preţ aşa-zisul inamic. Asta, fireşte, pentru a se sustrage riscului de a ajunge la situaţia-prag, cea a luptei efective, în urma căreia, indiferent de rezultat, ar suferi pierderi la fel de catastrofale ca şi adversarul.

Pe de altă parte, atunci când cei puternici sunt doar câţiva, ei pot la fel de bine pune bazele unui monopol, luând frâiele puterii şi transformând tot restul lumii într-o masă de servitori şi de cobai.

Firea umană ne spune că în principiu, cam între aceste două variante, mari şi late, oscilează securile, topoarele şi buzduganele voinicilor planetei.

*

O aritmetică nebună, nebună

Cei 143.371.794 de ruşi se tem de cei 326.581.250 de americani. Aceştia, la rândul lor, se tem şi ei de cei 143.371.794 de ruşi. Noi, restul de 6.530.046.956 ne temem de ce s-ar putea întâmpla dacă cei 469.953.044 de ruşi şi de americani s-ar încăiera.

Şi astfel toată lumea trăieşte într-o neîntreruptă şi patologică stare anxioasă.

Vecinul se teme de mine, eu de el, ş.a.m.d. Practic ajungem ca toată lumea să se teamă de toată lumea.

Hm, ce nebunie!
Sub ochii lui Dumnezeu se prăbuşeşte muntele.

Şi tot sub ochii Lui, dă cea mai mică frunză.
Bănuieli aproape ştiinţifice

Dacă matematica şi vorba bună i-ar fi rezolvat omului toate problemele, atunci acesta nu cred că ar mai fi fost nevoit să inventeze parul, glonţul sau dinamita.

*

În realitate, 100% reprezintă aproape întotdeauna 99,999...%. Ceea ce înseamnă că rotunjirea o cam face fiecare pe barba lui.

...sau pe a altuia. Depinde.

*

Pentru prognozele eronate, de vină sunt întotdeauna „factorii externi”. Unii care... „erau absolut cu neputinţă de prevăzut”. Darămite de evaluat.

Niciodată prostia şi obtuzitatea celui ce le-a emis.

*

Este un lucru remarcabil că ştiinţa tinde de cele mai multe ori să segmenteze, să împartă cauzele mari în unele mai mici, pentru ca astfel să poată opera cu lucrurile ceva mai uşor.

Simplificare se cheamă chestia asta.

Păcat, al dracului, totuşi, că în natură lucrurile, cel mai frecvent, nu prea se găsesc astfel. Ci mai mult la grămadă.

*

Matematica are să mă farmece definitiv atunci (şi numai atunci) când un matematician are să câştige la fiecare extragere a loteriei, timp de un an întreg, şi jumătate din bani are să îi dea sărmanilor.
Oricât de repede s-ar face un lucru, parcă pentru om nu-i niciodată suficient de iute.

Şi, analog, oricât de mult ar dura ceva, omului tot i s-ar părea că n-a durat decât o clipă.
Omul contemporan trăieşte egoist.

Omul, în general trăieşte egoist.