Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

marți, 28 februarie 2017

Pe marginea obiectivităţii
(iarăşi)

Exemple de creaţii obiective: Abecedarul, prognoza meteo...

Deşi... dacă ne gândim mai bine, cea de a doua, nu de puţine ori...

...da', mă rog, acu' hai s-o lăsăm aşa!
Virtutea, seacă, maşinală, nu cred că este cu nimic mai nedăunătoare decât opusul ei, adică decât viciul.
Învăţătura... o chestie utilă

Învăţând mai multe, viaţa ta nu capătă în mod necesar, şi un sens anume.

Dar ar putea măcar să nu distrugă sensurile altor vieţi.
Gândirea ca pierdere de timp

Orice gând care te ţine cu mâna cât mai departe de par, este unul binevenit. Şi poate fi considerat orice altceva, numai o reală pierdere de timp, nu.
Halucinaţie, normalitate sau relativitate?

Dacă aş locui alături de o sută de oameni nevăzători pe o planetă oarecare, atunci aproape inevitabil ei ar putea spune despre mine că eu sunt cel care are o problemă. Că eu sunt acela care se abate de la normă, faptul că văd, putând fi socotit drept o infirmitate, o boală, senzaţiile încercate de mine prin această facultate apărând în „ochii” lor ca veritabile... halucinaţii.

Cu atât mai largă ar fi prăpastia dintre noi dacă acei oameni s-ar fi şi născut astfel, şi dacă nimeni, niciodată, nu ar fi încercat măcar să le spună că există şi acest simţ. Cât priveşte... succesiunea normală a evenimentelor, tectonica raţiunii bolnave, sau dacă vreţi, numai a celei incomplete, urmându-şi cursul ei firesc, va lăţi şi va adânci tot mai mult şi mai mult acest canion al ininteligibilului dintre noi, astfel încât accederea mea de la statutul de simplu bolnav la cel de unul şi deosebit de periculos, va deveni doar o chestiune de timp. Şi de aproape nimic altceva.

vineri, 24 februarie 2017

Asupra ideii de superioritate

Atunci când superioritatea ta este clădită pe noţiuni cum ar fi... culoarea pielii, convingerile (de orice natură ar fi ele – politice, religioase, etc.), ori pe apartenenţa la o anumită etnie sau grupare, atunci, ei bine, ea, superioritatea ta, este fundată pe nisipuri mişcătoare.

Şi la fel de solidă ca un adăpost din cartoane.
Lumea de azi se naşte pe ruinele celei de ieri, din iluzoria speranţă în mai bine. La fel are s-o facă şi cea de mâine.
Problema comenzii militare este, primordial, comună tuturor acelor segmente ale societăţii în care fiinţează germenul putinţei exercitării discreţionare a puterii: posibilitatea ca ea să încapă pe mâna unui prost.

...istoria fiind, în chip tragic, din plin punctată cu astfel de ocurenţe.

joi, 23 februarie 2017

Atunci când cel slab luptă împotriva celui puternic, glonţul, sau ghioaga, în funcţie de cât de... „bine utilat” este fiecare, sunt profund inutile; când însă cel din urmă, caută să se impună cu orice preţ în faţa celui dintâi, să îl reducă definitiv la tăcere, atunci, sus-amintitele... unelte, devin în plus, şi pe de-a întregul abominabile.

Triumful maimuţei



Dintru bun început, vreau să precizez că aici nu mă interesează nici naţionalitatea şi nici religia celor doi – a asasinului şi a victimei sale. La fel de bine, cel îmbrăcat în verde putea fi român, turc, neamţ, cecen, ş.a.m.d. De asemenea, cel întins pe jos putea fi la rându-i musulman, ortodox, catolic, şi din nou... ş.a.m.d. Ceea ce mă interesează aşadar, nu este apartenenţa etnică, politică sau religioasă a celor doi, ci mecanica brută, dezgolită de orice alt amănunt inutil, a interacţiunii victimă – călău, a hiatusului cât toate zilele dintre ideea de onoare militară şi ceea ce se vede în clip.

Or, una dintre diferenţele de căpătâi între luptătorul conştient şi educat (educat – a se reţine acest termen, nu spălat pe creier) în spirit militar, şi simplul animal purtător de armă, este aceea că de îndată ce pericolul încetează să mai existe, de îndată ce potenţialul de luptă al inamicului a fost redus la zero, soldatul încetează lupta, în vreme ce sălbaticul rămâne în continuare activat. Soldatul lucid înţelege că odată atins scopul misiunii sale, odată scos din luptă adversarul, odată consolidată poziţia ocupată, odată asigurată o oarecare stare de acalmie, etc., misiunea sa de luptă efectivă a luat sfârşit, trecând într-o altă etapă, într-una în care, într-adevăr, nivelul de alertă rămâne în continuare ridicat, dar în care degetul nu mai stă atât de psihotic îndoit pe trăgaci.

În cazul „eroului” nostru, în schimb... ceva funciar anormal, ceva bolnav rău, s-a declanşat sub casca lui, un fascicol întreg de impulsuri brăzdându-i în lung şi în lat întregul corp, determinându-l mai întâi să se pună în mişcare, apoi să se oprească lângă un camarad, să schimbe cu el câteva cuvinte, să armeze, să înainteze iarăşi trei paşi, să se oprească în poziţie de tragere, să ochească şi în final... să tragă de la trei metri în capul unui om pus în imposibilitatea de a se apăra, al unui om aflat poate chiar în stare de inconştienţă; ceea ce face din gestul său o crimă ordinară, un act care nu are nicio legătură cu ideea de luptă purtată în acord cu regulamentele militare. Oricum am încerca deci să interpretăm sau să justificăm ceea ce se întâmplă dincolo de minutul 1:53, ajungem invariabil să fim puşi a alege între doar două substantive posibile... crimă este primul, execuţie, cel de al doilea, conceptul de soldat, ideea de onoare, de glorie, nereieşind de nicăieri aici. Sau, fiind probabil prea fină, prea bine camuflată, s-ar putea să îmi scape mie. Căci repet, eu văd numai cum la un moment dat, un om ce poartă uniforma militară, lasă arma din mână, cedându-i-o maimuţei.

Apoi, mai văd trei firişoare subţiri de sânge, prelingându-se încet pe un asfalt gri şi neutru, pe care continuă să tropăie grăbite, cu bocancii lor, la fel de gri şi de neutre, alte... maimuţe.

Ce are a face virtutea militară, ce are a face ideea de soldat... de luptător, cu aşa ceva?...

Retoric, mă întreb: nu cumva, victoria ar trebui să fie urmată de îndurarea arătată inamicului căzut? Mai mult, atunci când el s-a arătat a fi şi unul redutabil, ea nu s-ar cere, aproape cu necesitate, însoţită şi de respectul cel mai sincer?

Îndurare şi respect – două chestii inexistente în acest thriller... Zero onoare, zero omenie, pe lângă un om aflat la pământ, trecând rând pe rând, cohorte întregi de alţi... oameni (?), fără ca măcar unul să îi întindă o mână, fără ca măcar pe unul singur să îl preocupe cât de puţin soarta unui om strivit, a unui om învins.

...şi mai vorbim, în PLM, de înţelegere, de pace, de omenie, de uman...

...sau şi mai absurd... de Holocaust, de Hitler sau de Stalin...

Probabil dacă acţiunea s-ar fi desfăşurat prin vreo pădure, prin vreun loc ferit de ochii lumii, asasinul şi-ar fi şi scalpat victima, ar fi şi măcelărit-o, pradă unui veritabil şi plenar delir maniacal.

Astfel, prin nebunia gestului său, cetăţeanul în verde nu a făcut nimic altceva decât să hrănească şi mai mult ura aşa-zisului său inamic, care dacă alege să atace cu un cuţit, un purtător de armă automată, ori dacă alege să se arunce în aer în mijlocul unei mulţimi, atunci înseamnă că ceva profund greşit s-a petrecut şi se petrece în continuare în acel loc. Dacă omul decide să poarte un atac sinucigaş, dacă el alege o manifestare atât de radicală, dacă optează pentru un atac atât de disproporţionat, în propria-i defavoare, atunci, aproape sigur, omul ăla a trecut demult de cele mai avansate avanposturi ale disperării sale. Şi mai înseamnă că un anumit lucru l-a împins într-acolo. Să cauţi a elimina efectul fără a te preocupa cât de puţin de cauză... îmi pare o dovadă de grea nerozie, dar în fine, ce mă pricep eu?!...

Cert este însă că acest gen de acte, în care oameni neînarmaţi, inconştienţi sau răniţi, sunt executaţi în stradă, nu face decât să cheme tot mai mult şi mai vocal la radicalizare, la răzbunare, la escaladarea violenţei. Actul în sine, N.B., şi nu clipul propriu-zis, fapta, iar nu înregistrarea şi postarea ei ulterioară pe Youtube, asta ca să nu-şi mai ia apă la moară toţi tâmpiţii siniştri care urlă ca piz&#le isterice că e prea multă violenţă pe net. Violenţa de pe net există pentru că există violenţă în societate. Este violenţă în virtual, pentru că ea se produce în real. Că alegi să închizi ochii strâns, să-ţi astupi urechile cu palmele şi să începi să baţi din picioare şi să ţipi ca un sifilitic, chinuindu-te penibil să acoperi ceea ce se întâmplă în jurul tău, sperând ca prin această metodă total contraproductivă să de rupi de realitate, nu face ca moartea să şi dispară de lângă tine. Faptul că alegi să fii orb, sau mai ştiu eu, idiot, nu opreşte conflictul. Mai mult, nici nu îl îndepărtează de la uşa ta.

Revenind acum din nou la scena descărcării armei, fiindcă tot a devenit atât de actual să se vorbească aproape în neştire despre terorism, găsesc că principial, în cazul de faţă nu există nicio diferenţă notabilă, sustenabilă printr-o argumentaţie logică, între ceea ce face persoana deghizată în soldat şi un act terorist autentic, reprezentând amândouă, practic... cam unul şi acelaşi lucru, unica diferenţă rămânând numai în câmpul formei – sau şi mai potrivit, în cel al... uniformei, fondul rămânând, după cum am zis, în mare, asemănător. Gestica, esenţialmente, diferă în foarte mică măsură de cea a unei execuţii făcute pe undeva printr-un colţ uitat al deşertului, de un nene descăpăţânător care îi retează fulgerător capul unui om ce are mâinile legate strâns la spate şi care din genunchi, cu numai câteva secunde mai înainte, privea rătăcit, sau îngrozit, un obiectiv rece de cameră de filmat, implorând îndurare, sau luându-şi doar rămas bun pentru totdeauna de la cei dragi.

Organic, ambele acţiuni au acelaşi unic motor – animalismul omului. Cel care se produce prin toate palierele minţii omeneşti, începând de la nivelul cel mai de jos al inconştientului şi culminând cu cel mai de sus al conştientului, al lucidului, şi care se manifestă prin două mari forme de cancer ale caracterului – prin prostie şi prin nesimţire, tare concretizate în situaţia de faţă, într-o unică rezultantă, într-o ură viscerală, într-una patologică. Într-o ură, parţial caracteristică omului, parţial inculcată lui (în cazul forţelor armate, prin însuşi procesul de formare a soldatului, care are drept fibră principală îndoctrinarea), ură ce acţionează bilateral, atât din inconştientul său animalic, cât şi din conştientul său pervertit, distrus, şi care spuneam, îşi află un teren deosebit de fertil în prostie şi în nesimţire.

...

Iar la final... ca ultimă concluzie... nu cred că m-aş înşela prea tare dacă aş spune că din punct de vedere psihic, uman, oricât de forţat, poate chiar de neobişnuit ar suna...

...cel întins pe spate, chiar şi după ce a fost împuşcat în cap, a continuat să fie cu mult mai viu decât acela care a tras...

miercuri, 22 februarie 2017

Postare cu limbaj vulgar şi potenţial impact psihic dur – nerecomandată minorilor şi nici persoanelor sensibile.

Contraintuitiv 1000%

Este suficient de sensibil / sensibilă încât să nu fumăm şi să nu pronunţăm cuvinte dure ca... p%lă, pi#dă, mori, sau altele asemenea în preajma lui / ei, însă în... situaţii mai... speciale, poate lua lejer o armă cu care să ne facă creierii muci...


*

Oamenii peşterilor, strămoşii noştri din vechime, nu aveau nici filme porno, nici seringi cu care să îşi facă venele ciur şi nici arme automate cu care să dea buzna prin licee sau prin hipermarketuri (poate doar din cauză că încă nu se inventaseră la ora aceea?) şi să tragă cu ele la întâmplare în tot ce mişcă şi respiră, şi totuşi, fiind de o violenţă barbară, ucideau. Şi nu numai că o făceau, dar o făceau chiar din tot sufletul. Cu toată pasiunea, ca să zicem aşa.

Pe de altă parte, noi, acum, avem de partea noastră marile cuceriri ştiinţifice, avem progres, avem civilizaţie, avem... lumină. Şi ce căcat, facem cu ele?...

https://www.youtube.com/watch?v=4sAirxyOZIo – material video cu potenţial impact psihic dur

...să-mi bag p%#a, dacă mai înţeleg ceva...

Textul de mai sus, conţinând limbaj vulgar şi un mesaj cu potenţial impact psihic dur, este nerecomandat minorilor şi celor sensibili.

luni, 20 februarie 2017

Exerciţiu de antiipocrizie


...de unde ar putea rezulta absoluta relativitate a opiniilor şi de ce nu, a abordărilor.
Problema ştirilor false

La drept vorbind, după umila mea părere, problema ştirilor false, una iată, foarte intens dezbătută în ultima vreme, este mai mult o pseudoproblemă. Sau, haideţi, de dragul de a scrie măcar câteva rânduri şi astăzi, să admitem că dacă ea ar fi totuşi o problemă reală, atunci ea l-ar privi îndeosebi pe omul-gâscă, numindu-l aici astfel, pe acela care în popor mai este cunoscut şi sub titulatura de cel prost. Pentru că numai dânsul cred că ar putea ingurgita cu lăcomie orice goangă.

Altminteri omul obişnuit, cel chibzuit, cel înzestrat de la natură, de la sine, şi, cu scuzele de rigoare pe care le prezint ateilor, de la Dumnezeu cu oarece înţelepciune, acela care nu alege să trăiască permanent cufundat în lumea ştirilor, de orice fel ar fi ele (autentice ori false), şi care nu ajunge deci să depindă neapărat de ele şi de... „ce se mai întâmplă în lume”, acel om care va căuta mai degrabă să se informeze decât să fie informat, de cele mai multe ori va şti să se pună cu succes la adăpost de „primejdia” pe care o reprezintă ştirea falsă. Şi apoi, pe el, propria-i experienţă l-a convertit de-a lungul timpului într-un lucid de profesie, într-unul obosit deja de atâtea şi atâtea minciuni, aşa încât nicio ştire de pe lumea asta nu l-ar mai putea zdruncina, nu l-ar mai putea dribla. Pentru el nu prea mai există fente care să îl poată lua prin surprindere, a văzut multe la viaţa lui, aproape infailibilul său sistem de discernere având drept punct central... răbdarea: „Hai s-o vedem şi p-asta!” îşi zice, şi apoi se aşează pacient mai la o parte, să observe şi să cugete.

În schimb, prostul, ca de obicei în această lume crudă şi câteodată tare încâlcită, va fi întotdeauna o victimă sigură, el având mereu lipită pe spatele hainei, o ţintă mare şi roşie care va invita la ţepe succesive şi la pagubă. Că va fi aşadar vorba despre o ştire fabricată integral, ori despre una numai puţin rujată*, doar o idee coafată*, el, săracul, va fi întotdeauna expugnabil, soarta sa fiind şi aşa decisă aprioric de un zar pe care îl va arunca întotdeauna altul. Că i se va trage deci, de la o ştire falsă, de la un neînsemnat abces, ori de la impactul planetei cu un asteroid uriaş... asta contează mai puţin, ţinând dacă vreţi, preponderent de conjunctură şi nu de capacitatea lui efectivă şi deliberat utilizată de a se autoapăra. O ştire veridică... una falsă... într-o minte înceţoşată, ambele posedă una şi aceeaşi valoare – zero.

În atare lumină, miezul problemei eu parcă l-aş vedea a fi cu totul altul, anume acela al dorinţei de a i se tăia potecă cenzurii, de a o insinua tot mai adânc şi mai obraznic printre noi, rod al unei „gândiri” de tipul... dacă nu îi pot controla direcţia de creştere, mai bine să îl smulg din rădăcini. Cam asta cred eu că ar fi destinaţia către care se doreşte a se marşa deşi, poate mai cuminte ar fi ca unici cenzori să se instituie deasupra tuturor, doar raţiunea şi măsura, cu ajutorul raţiunii ghidându-ne cum şi ce să căutăm, cum şi ce să verificăm, cum şi ce să credem, şi, în ultimă instanţă cum şi ce să asimilăm, iar prin măsură, putându-ne impune singuri, fiecare, pragul până la care i-am permite unei informaţii, repet: de orice fel ar fi ea, falsă ori reală, să ne conducă viaţa, să ne ghideze acţiunile într-o direcţie sau în alta.

Altfel, letale, cu mult mai mult aş zice, sunt şi poluarea, războiul sau sărăcia... Pe ele când le vom interzice, când vom hotărî să facem ceva decent şi în privinţa lor? Sau, judecând după acelaşi tipar, ar trebui să interzicem de acum încolo şi strănutul, că până la urmă, în situaţii excepţionale, şi acesta ne-ar putea ucide la rândul lui?...

Şi apropo, că tot veni vorba de ele, uitaţi, închei şi eu cu o ştire:

Acelora ce ne conduc, le pasă!

Ce ziceţi, asta o fi pe bune sau o fi la şto?

       
Notă

* este cred de notorietate faptul că şi o ştire adevărată, dacă este scrisă într-o anumită manieră (coafată sau rujată – cum am ales să mă exprim aici), poate fi distorsionată în aşa fel încât ori să nu se mai înţeleagă nimic din ea, ori să fie transformată într-o veritabilă capodoperă a stilului elucubrant, sau, pentru că probabil nici aşa ceva nu ar fi cu desăvârşire imposibil, printr-o construcţie sofistă, de la o ştire adevărată, cititorul lipsit de discernământ ar putea fi cu uşurinţă purtat de scriitor prin crăci, pe câmpii... prin alte galaxii... către concluzii şi prognoze mai curând contigue delirului decât unei realităţi acceptabile logic.

luni, 13 februarie 2017

Întrebări fără de sens, dar totuşi... întrebări

Mă întreb... mă întreb acum, privind la gerul de afară, dacă acei tâmpiţi siniştri care trimiteau oameni pe front să lupte, să se omoare fără niciun rost unii pe alţii, ştiau că iarna-i grea? Mă întreb dacă ştiau că gerul aspru şi dement al iernii nu iartă pe nimeni şi nimic, şi că îndeobşte omul, înainte de a-şi da sufletul de frig, suferă de îl găsesc toţi dracii de pe lume? Ori, mergând şi mai departe pe acelaşi fir al întrebărilor fără nicio utilitate, mă întreb din nou, oare se gândeau acei cretini sadici care construiau Canalul (şi) cu politici, sau cei ce-i chinuiau iarna la stuf pe deţinuţii de la Periprava, că este profund inuman să-i faci aşa ceva unei fiinţe, unui om?

...

Hm... se gândeau o p*&ă...

...

De fapt, cred că tocmai asta ar putea fi şi una din principalele probleme cu care noi ne confruntăm – anume aceea că nu prea ne place să gândim, aceea că odată ce ne vedem ajunşi la căldură, odată ce ne vedem puşi la adăpost, în siguranţă, odată pătrunşi într-o oarecare sferă de confort, începem să nu ne mai gândim. Începe să nu ne mai intereseze, şi ajungem astfel încet încet, pas cu pas, pornind în primă fază de la o atât de neînsemnată şi aparent inofensivă... dulce aţipire intelectuală, la ceea ce degenerează mai târziu într-o supremă formă de... repaos cogitativ absolut, de imbecilitate nudă, într-o chestie hâdă, care ne lasă ca unică mărturie a manifestării sale, numai un singur lucru – numai o „splendidă” radiografie ce ne înfăţişează frust, un creier... mort.

...un creier ce ne aparţine.

Ori, şi mai potrivit, un creier care ne-a aparţinut cândva.

vineri, 10 februarie 2017

Omul – un mozaic de definiţii mai mult sau mai puţin valabile, mai mult sau mai puţin apropiate de obiectul lor.

- iată, o nouă definiţie!
Obiectivitatea absolută, sau mai potrivit ar fi să zic, iluzia ei, este posibilă numai la suprafaţă. Odată ce cazmaua analizei începe să desţelenească primii centimetri cubi de dogmatism steril, de vorbărie doar corect politică şi atât, va începe să scoată la iveală tot mai multă şi mai multă subiectivitate. Tot mai multă şi mai multă... patimă.

Trudă, răbdare şi atenţie deci!
Cel mai tare banc de la inventarea amibei încoace

Ca o fatalitate, ca o glumă de prost gust făcută de soartă pe seama celor mai înalte şi mai susţinute eforturi ale gândirii omeneşti, urcând din ce în ce mai mult pe treptele abilităţii şi ale subtilităţii intelectuale, om pe om, tot mai uşor se poate induce în eroare, iscusit pe iscusit, tot mai uşor se poate păcăli, până când, tot aşa mergând, din aproape în aproape, se ajunge ca într-o bună zi să se întâmple lucrul probabil cel mai rău din toate câte s-ar putea petrece pe acest pământ. Se întâmplă ca deasupra tuturor să se înscăuneze atoateştiutor şi atotputernic... însuşi prostul. Care desigur, amarnic îi va păcăli pe toţi.

miercuri, 8 februarie 2017

Am cel puţin 200.000 de motive să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a făcut cu creier...

...şi pentru că tot a devenit atât de la modă datul din toate poziţiile cu ciocanul şi cu cheia franceză în Codul Penal, purtat alături de o parte a concetăţenilor mei pe creasta aceluiaşi impetuos tsunami lăcătuşeresc, parcă m-aş încumeta şi eu să-i dau vreo două - trei şurubelniţe pe portiere. Atât că eu am să o fac oleacă mai discret, mai cu perdea, la adăpost de ochii vigilenţi ai trecătorilor, pe undeva prin dreptul articolului 233. E cel cu tâlhăria.

Iată-l pentru început, în forma sa actuală.

Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

...şi iată ce ar ieşi din el, dacă ar încăpea pe mâna unui prost:

Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, numai dacă valoarea prejudiciului depăşeşte 200.000 de lei.

Ca să nu mai zic că...

...sintagma „interzicerea exercitării unor drepturi” este una ambiguă, şi care prin echivocul său incontestabil, prin lipsa specificării punctuale a acestor drepturi, îl privează pe subiectul de drept de facultatea aprecierii depline a implicaţiilor şi a riscurilor potenţialelor sale fapte.

De asemenea, formularea „violenţe sau ameninţări” nu statuează suficient de explicit complexul de acţiuni incriminabile, lacună care, din nou, îl privează pe subiectul căruia i se adresează de posibilitatea prevederii juste a interpretării faptelor sale, şi, in extenso, poate genera la fel ca şi formularea „interzicerea exercitării unor drepturi” - mai sus citată, interpretări abuzive.

Iată de ce, reiau, consider că am cel puţin 200.000 de motive să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a făcut cu creier...

...şi cu ceva mai mult bun-simţ.
Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

marți, 7 februarie 2017

Abuzul în serviciu, din nou la bară

Dacă aş fi doar o idee mai răutăcios, şi iată, împrejurările mă împing din nou să fiu, aş risca să spun că toată agitaţia asta care se face de câteva săptămâni încoace pe tema lui 297, reprezintă, pe lângă numeroase alte demersuri menite a-l şifona şi a-l ciufuli cât mai temeinic, şi o încercare, stângace foarte, este adevărat, de transferare a puterii din mâinile procurorului întors cu cheiţa, în cele ale judecătorului mişcat cu sforicelele. Coborând însă puţin mai în adâncime cu analiza, trecând puţin de suprafaţa fenomenului, nu are cum să ne scape totuşi esenţialul, el fiind, în viziunea mea, acela că o lege formulată mecanic (ceea ce se încearcă în prezent dindărătul unor justificări penibile), o lege desenată parcă în AutoCAD, cu un text extrem de limitativ, de încorsetant, devine inoperantă prin chiar precizia ei aneantizatoare, devine cu alte cuvinte, inertă, înţepenită; la fel cum bineînţeles, una formulată nepermis de ambiguu, cu cadre nepermis de vaste, va reprezenta un fel de malleus maleficarum cu care oricine va putea strivi pe oricine după bunul său plac şi după cum i-o vor dicta propriile sale interese, ambele abordări deschizând la fel de nedorit de larg porţile spre cele mai stupide şi mai caraghioase abuzuri şi aberaţii judiciare.

Judecând şi astfel situaţia, închei zicând că după părerea mea, ca de obicei, calea de mijloc este şi în cazul de faţă cam cea mai vrednică de a fi urmată, pentru că vezi tu dragă cititorule, pot croşeta eu cu mânuţele mele dibace, şapte mii de legi şi de ordonanţe, că dacă mi le aplică tot cel corupt, sau şi mai dramatic, tot descendenţii lui Pinocchio, atunci, din păcate, tot maculatură se cheamă că am... produs.
În mare...











...cam despre asta ar fi vorba.

joi, 2 februarie 2017

Am fost aseară în Piaţă

Adevărul este că, privind un pic în urmă la evenimentele de aseară, la cele violente mai exact, nu aş şti foarte bine să le decelez cauzele. Nu aş şti, spre exemplu, să spun dacă ele au fost sau nu rodul unei acţiuni deliberate şi atent orchestrate de a sparge manifestaţia. Habar nu am acum, când de abia încep să scriu aceste rânduri.

Dar, pot porni pe drumul aflării unui răspuns în acest sens, de la un fapt elementar, de la o primă constatare simplă. Anume de la aceea că aseară, în Piaţă, a existat o masă substanţial eterogenă de oameni, ea cuprinzând după părerea mea, cel puţin patru categorii distincte. Prima şi cea mai numeroasă, a fost alcătuită din manifestanţii paşnici, din cei ce au venit să îşi exprime punctul de vedere, să îşi arate indignarea faţă de măgăria unora dintre guvernanţi. O a doua, a fost compusă din jandarmi, veniţi acolo prin împrejurări ce au ţinut în exclusivitate de slujba lor, de obligaţiile lor de serviciu. Cea de a treia a fost constituită de cei veniţi din provincie (aduşi de cine şi în ce scop, sincer nu ştiu, şi tocmai de aceea mă şi feresc să pun aiurea etichete pe frunţile oamenilor – pentru că este foarte posibil ca în definitiv, şi ei ca şi mine, să fi fost acolo, mişcaţi de cele mai sănătoase şi mai normale deziderate), şi ultima, cea mai importantă în studiul mecanicii evenimentelor, cea compusă din cei ce nu au avut alt scop decât să îi provoace în mod constant atât pe jandarmi cât şi pe manifestanţi, din cei ce au încercat tot timpul să învenineze atmosfera şi să îi asmută pe unii împotriva altora. Acest lucru a fost cel mai uşor de observat, la garduri. Micile „dialoguri” provocatoare, micile şicane, micile înţepături, au căutat cu orice preţ acest lucru.

Cum însă nu le-a reuşit, oamenii, atât manifestanţii cât şi jandarmii, dovedindu-se cu mult mai inteligenţi decât ei (de aici şi calitatea incontestabilă a celei mai mari părţi a manifestaţiei), aceştia au fost nevoiţi să... „animeze” un pic lucrurile, şi astfel au început să zboare pe deasupra capetelor noastre, direct spre cele ale jandarmilor, primele sticle.

Ora, ca să fiu sincer, nu mi-o mai amintesc, dar îmi aduc aminte bine că mi-am luat tovarăşul cu care stăteam lângă gardul mobil de la Guvern, şi i-am spus: „Hai acasă că o să iasă încăierare. Mai bine să o vedem la televizor decât să o simţim pe cârca noastră”. Şi am plecat.

Reparcurgând acum firul întâmplărilor, făcând-o cu mai mult calm, mai la rece, fără a dispune, este drept, de informaţiile pe care le au, spre exemplu, un Minister sau o publicaţie, nu îmi rămâne decât să le pun cap la cap pe cele puţine pe care le-am cules chiar eu de la faţa locului şi să le dau o interpretare menită a-mi servi drept răspuns la întrebarea: „Ce s-a întâmplat aseară în Piaţă, de au luat-o lucrurile razna?”

De ce aceste lucruri s-au întâmplat aseară, şi nu s-au întâmplat în precedentele două duminici? De ce s-au produs la adăpostul unui paravan de o sută de mii de suflete şi nu după unul mai mic, de, să zicem, cincisprezece mii?

Ei bine... răspunsul cred că ni-l oferă tocmai amploarea manifestaţiei, numărul oamenilor adunaţi în Piaţă. Dacă o adunare de douăzeci, treizeci de mii de persoane, este cel mult deranjantă, cel mult sâcâitoare, una alcătuită dintr-o sută şi ceva de mii, se prefigurează ca începutul unui mic seism social, ca început al unui nou val de gândire şi de acţiune, ca o promisiune că oamenii vor fi de acum ceva mai ataşaţi de pârghiile de control ale cetăţii, că se vor implica mai mult.

Iar această tendinţă, în optica unora, trebuie cumva minată. Trebuie cumva disipată toată această energie, toată această forţă potenţial ameninţătoare, pe care o reprezintă omul care gândeşte. Omul care vede, care simte şi care o repet, gândeşte.

Şi atunci încerci să dezbini, să destructurezi, încerci să induci o permanentă stare de tensiune, să stimulezi cât mai intens agresivitatea nativă a individului, să cauţi cu tot dinadinsul să declanşezi acel declic al încăierării, al izbucnirii încleştării. Iar dacă nu îţi iese, dacă oamenii sunt suficient de raţionali încât să nu ajungă să-şi spargă capetele unii altora, atunci îţi alegi ca ţintă una dintre tabere şi iniţiezi tu însuţi conflictul care întârzie cu încăpăţânare să se producă. Faci tu primul pas, iar alegerea direcţiei de acţiune este una elementară, pentru că dacă ai agresa manifestanţii, cum ai făcut în '90... ai fi... de porc. Dacă în schimb ai ataca jandarmii, atunci ţi-ai putea ascunde după aceea cu uşurinţă manevrele ingenioase” în spatele galeriilor, în spatele ultraşilor, în spatele... „teroriştilor” sau în cel al „duşmanilor poporului”. Ai putea-o prin urmare, camufla perfid în spatele atât de generos şi de lat al lui... Bau-Bau.

Sau, cine ştie, poate că tot ceea ce s-a petrecut, să nu fi fost până la urmă decât un simplu şi nedorit accident?! Ori, dacă vreţi, rămânând fideli ideii de libertate a opiniei şi a exprimării ei, ar putea fi interpretat în zeci şi zeci de alte moduri. Orice este posibil aşadar, pentru că în cazul mecanicii sociale, nu numai că formularea „tertium non datur” este una fără aplicaţii, dar ea este chiar una cu totul de evitat, una ce poate lesne greşi prin simplismul şi prin obtuzitatea ei.

Iar ca post scriptum – din nou, ca şi în precedentele două duminici, nota 200 pentru Jandarmeria Română. S-au făcut progrese evidente în dinamica intervenţiei – cel puţin în cea de la manifestaţiile de stradă. Întregul set de acţiuni ale dispozitivului din Piaţă, felul în care jandarmii au ştiut să discearnă între manifestantul paşnic şi cel sălbatic, calmul arătat de „ţestoase” ;) în faţa provocărilor intense şi repetate, întărindu-mi afirmaţia de mai sus. Cinste lor, deci. Şi desigur, din nou, cinste nouă, cinste sutei de mii de oameni şi mai bine, care am fost aseară acolo.