Iniţial
mă apucasem să scriu despre altceva, însă tot forând prin
frontu' de idei, m-am pomenit la un moment dat faţă în faţă cu
un filon interesant. Dădusem peste ideea de „sistem de valori” –
cu ghilimele sau fără, după cum consideră fiecare de cuviinţă –
remarcând că ea reunea într-însa două adevărate nestemate:
sistemul şi valoarea. Descoperind deci eu aşa nepreţuit zăcământ,
văzând ce bogăţie mi se deschidea înainte, pur şi simplu nu
m-am putut abţine de la a-l lua voiniceşte la târnăcoape. Şi
astfel a ieşit...
Cum
pot fi luate ideile, cum pot fi ele făcute muci, şi mai ales, cum
pot fi mai apoi aşezate elegant şi cu grijă, pe post de hăţuri,
cetăţeanului obişnuit.
Mă
gândeam vasăzică, după ţi-am spus-o deja, prietene cititor, la
altceva. Mă gândeam la o iluzie. La una pe care omul şi-o făureşte
cu propriile lui mânuţe. Mă gândeam dacă nu cumva el, mai cu
seamă atunci când este ignorant şi artificial, îşi autogenerează
sau îşi cere de-a dreptul, şi ulterior îşi autoîntreţine,
propria himeră a unui pretins sistem logic, a unuia matematic şi
riguros întocmit, care să îi susţină faptele (şi nonfaptele,
desigur). Îmi puneam întrebarea, dacă nu cumva omul – în cazul
investigaţiei mele, pseudoomul, nu face de fapt nimic altceva decât
să îşi confecţioneze un fel de material sintetic cu care să îşi
acopere propria nuditate intelectuală şi sufletească, sau din care
să îşi facă la nevoie drapelul de sub care să lupte spre a-şi
impune... valorile?
(Astfel
am ajuns la subiectul textului pe care îl voi scrie în continuare.)
Şi
tot mergând eu aşa cu ideile din orizont în orizont, din întrebare
în întrebare, tot căutând să prind în definiţii cât mai
lămurite termenii cu care îmi propuneam să operez, am realizat că
practic niciun cuvânt, niciun concept aflat în sfera de lucru a
omului, nu este scutit de riscul ciuntirii, de cel al contorsionării
sau de cel al devierii lui.
Să
luăm bunăoară ideea de „sistem”.
Ei
bine, ea e menită să ne sugereze combinarea mai multor sub-elemente
într-unul final, unitar, aducerea laolaltă a mai multor
subansambluri în cadrul aceleiaşi unice maşinării, (maşinărie
mecanică, cibernetică, socială, biologică, etc.). Ne duce aşadar
cu mintea la colaborarea, sau cel puţin la coabitarea relativ
paşnică, a unor părţi ceva mai mici, care prin însumarea lor şi
implicit a proprietăţilor pe care ele le poartă, ajung să
alcătuiască un ceva mai mare şi mai complicat.
Acesta
ar fi sistemul.
Continuând
pe linia lămuririlor semantice, ideea de „valoare”, ne apare ca
un substantiv ce desemnează ceva ce merită să posezi, ceva ce face
să ai. Ceva ce poate trece în adjectiv şi care preţuieşte. Ceva
ce este de dorit, de asimilat... şi de ce nu, de dăruit.
Agregând
acum ideile de „sistem” şi de „valoare”, alipindu-le în
sintagma „sistem de valori”, ajungem la ceea ce ar putea
reprezenta, sigur, făcând o paralelă uşor fierar-betonistică,
însăşi structura de rezistenţă a unui om, armătura şi betonul
din care se clădeşte întregul său edificiu. Dată fiind prin asta
importanţa ei, ea, acestă structură, ar trebui neapărat să fie
una solidă şi sănătoasă, aptă să poarte toată greutatea
omului şi a complexităţii (sau dimpotrivă, în unele cazuri se
vede, a simplităţii) sale – pe el, pe acest sistem de valori,
bizuindu-se el. Şi odată cu dânsul, cetatea. De aici şi
importanţa lui incontestabilă.
...însă,
în acelaşi timp, şi vulnerabilitatea sa în faţa acţiunilor
oricărui virtual tâmpit degenerat, care dacă şi-ar propune să
iniţieze un soi de joc al formulărilor, un fel de jonglerie cu
sensurile termenilor, ar reuşi, într-o perioadă de timp nu tocmai
îndelungată, să facă totul terci şi să aducă lucrurile la un
asemenea grad de ambiguitate, încât negrul să fie cu uşurinţă
luat drept alb, iar jegul, drept cea mai aseptică chestie de pe faţa
pământului, clădind astfel din om un fel de zgârie nori, care-i
adevărat, se îndreaptă către cer, dar care o face la fel de
înclinat precum turnul din Pisa.
Iar
pentru a demonstra această periculoasă posibilitate, înşfac din
nou ideea de „sistem”.
Şi
vă întreb: Îmi spune oare definiţia ei şi în ce fel trebuie să
organizez lucrurile, în ce fel să le ordonez? Îmi reglementează
oare cineva mărimea... scopul unui asemenea conglomerat?
Se
vede bine că nu. În consecinţă, libertatea ca, potrivit
propriilor mele necesităţi şi dorinţe, să pot proiecta, construi
şi pune în mişcare orice fel de sistem, îmi revine în
totalitate.
Merg
mai departe şi îmi reîndrept atenţia asupra ideii de „valoare”.
Mi
se impune pe vreundeva ce şi cum anume să preţăluiesc? Îmi poate
da definiţia din DEX şi un mercurial al lucrurilor, al ideilor ori
al fenomenelor? Mă ţine oare cineva să plătesc o anumită sumă
în schimbul unui anumit lucru?
Iarăşi,
răspunsul pare a fi unul negativ.
Punând
cap la cap aceste ultime două răspunsuri, încet încet, parcă
începe să prindă contur însăşi esenţa problemei, fiindcă vezi
tu, dragă cititorule, astfel aşezate lucrurile, nimic nu mă poate
împiedica să creez sisteme de valori... pe minus. Cu alte cuvinte,
să generez... sisteme de nonvalori. Nimic, niciun DEX de pe lumea
asta nu mă poate împiedica să contorsionez orice concept, orice
idee, nimic nu mă poate reţine să maculez totul în jurul meu,
singurul limitator fiind doar abilitatea mea de a meşteri idei,
formulări şi acţiuni cu care să hrănesc animalul din om,
măiestria de a şti să îi dau acel ceva după care el tânjeşte
cu nesaţ... ceva care variază, se înţelege, de la individ la
individ, dar pe care un ochi exersat îl poate izola relativ iute şi
cu precizie în fiecare.
Este
o fire mai... complexă şi simte aşa, o acută nevoie de... „sistem
logic articulat”, de „legitate matematică”, pe care să o
poată suprapune ideilor şi acţiunilor sale? Perfect, eu sunt aici
exact pentru a i-o trafora: „colaborare”, „empatie”,
„echipă”, „valoare”, „promovare”... şi urcăm...
„dragoste”, „ideal”, „naturaleţe”, „integritate”...
mai vrea?... „grija faţă de semen”, „echitate”,
„normalitate”, „pace”...; le iau apoi, le împachetez frumos
în nişte principii ad-hoc şi i le livrez în cel mai...
bineînţeles, natural mod cu putinţă.
La
polul celălalt... se află primitivul. Omul de peşteră, adânc
elementar şi cu puternic reliefate apucături de satrap. Perfect, am
şi pentru el ceva. Pe el am să îl fac... şef, am să îl fac un
fel de mic stăpân.
Îi
e drag banul? Perfect, cui nu îi este? Poftim, i-l dau, dar pentru
el va trebui să...
Sau
poate că vrea numai să îl respecte lumea, să îl salute
respectuos şi să se încline cu smerenie dinaintea majestăţii şi
a virtuţilor sale nemaivăzute? L-am mirosit... râvneşte
afirmarea. Vrea să puncteze istoria cu existenţa lui. Îmi e egal,
la ceasul stabilit şi pentru el voi avea ceva care să i se
potrivească.
Îi
place viaţa, îi este drag să... „se simtă bine”? Excelent. Cu
el îmi este aproape cel mai simplu să lucrez.
Iată
prin urmare, cum doar ciupind cu oarecare pricepere coardele
sensibile ale omului, se poate fabrica aproape oricând un sclav, un
complice sau un laş. Unul pe care totuşi, umanişti fiind, nu îl
putem lăsa aşa, în curu' gol pe stradă, gol puşcă în faţa
lumii, nu, Doamne Fereşte, ci îl vom înţoli în ţesătura despre
care am făcut vorbire ceva mai sus, în acel material textil, numit
emfatic şi sistem de valori, din care cu multă dibăcie îi vom
croi o pereche de nădragi, fix pe măsura lui.
Crede
în el sau nu... credem sau nu în el... astea sunt amănunte.
Esenţial este să avem numai o chestie pe care să o aşternem cu
delicateţe peste noi şi peste ceea ce facem, astfel încât să îi
încropim arbitrarului nostru un oarecare sens şi să trăim după
aceea ceva mai lejer cu noi înşine şi cu ceea ce facem, să fim
mai împăcaţi cu noi.
Rezumând
aşadar, şi relativizând un pic lucrurile, aş risca să postulez
că... puţină iscusinţă însoţită de o laborioasă muncă de
convingere, ar reuşi în câţiva ani să facă Pământul iarăşi
plat la loc. Evident, trecând în prealabil printr-o întreagă
succesiune de faze pregătitoare (atenuatori de şoc, le-aş zice) cu
ajutorul cărora l-am considera mai înainte decaedru, pe urmă cub,
spre a-l aduce în final la forma lui... firească de... pătrat.
