Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 30 martie 2017

Despre avort, în alte feluri
...sau instigare la a nu fi tâmpit

Mi se pare una dintre cele mai imbecile şi mai extremiste chestii, mai ales atunci când nu ştii despre ce vorbeşti, să îi spui unui om cum să dispună de propriu-i trup sau cum să îşi trăiască viaţa. Sau, luat un pic altfel:

Atunci când ţi-o freci şi îţi împrăştii pe pereţii băii, ori prin alte părţi, tu ştii, materialul seminal, îţi mai pui şi în acele momente problema uciderii?

Sau...

Presupunând că familia este lipsită de resurse iar sarcina a apărut accidental şi este una nedorită, ar fi de preferat ca acel copil să fie crescut în scârbă de o familie care nu numai că îl priveşte ca pe o insuportabilă povară, dar care poate chiar îl şi urăşte cu patimă? Ori, mânat de mila creştină, l-ai lua tu să îl creşti? Sau îl va creşte cu toată grija şi iubirea, Statul?

Sau (din nou)...

În urma unor investigaţii medicale făcute pe perioada gravidităţii, mama este sfătuită să renunţe la sarcină, fătul prezentând probleme grave de sănătate. Aceeaşi întrebare: Ai creşte tu acel copil?

...

Atunci mai las-o-n PLM şi hai să vorbim din nou despre politică şi despre fotbal. Sau despre pescuit.

miercuri, 29 martie 2017

Puterea obişnuinţei


Scrisă de domnul Ion Dogar Marinescu şi recitată de regretatul domn Florian Pittiş.

E absolut genială.
Ori, ori

Frumos şi înţelept adevăr geometric: „Două linii drepte ce se intersectează între ele, nu pot fi ambele paralele cu o a treia.”

El îi este atribuit, dacă nu mă înşel, domnului profesor John Playfair.

Şi aplicat în uman, să iertaţi vulgaritatea, ar putea însemna că şi cu p&#a-n cur, şi cu sufletu'-n Cer... nu prea se poate.

marți, 28 martie 2017

Poliţist... uman

O spun cu toată sinceritatea: Decât să-ţi intre ca mitocanu', încălţat în casă deşi îl rogi insistent să nu o facă, ori să îţi dea amendă numai ca să îşi facă planu'... de o mie de ori îl prefer aşa:


Prefer poliţistul uman, poliţistul om, care între două lucruri greşite în timpul serviciului, alege să îl facă pe cel mai puţin dăunător. Prefer oricând poliţistul care în loc să rupă pulanul pe om, alege să mai întoarcă din când în când, clandestin, câte o friptură pe grătar, într-un depozit abandonat şi să asculte prin portbagajul deschis al Loganului de MAI, o muzică... de o calitate...

...dar, mă rog, să nu judecăm pentru a nu fi judecaţi – se ştie bine: românul nu ascultă Schumann când dinaintea lui sfârâie incitator cotletu' de purcel, aşa că...

P.S.

Şi apropo, ne-ar fi mai dragi astfel?...

luni, 27 martie 2017

Privirea atrage privire, înjurătura înjurătură şi parul par. Altcum nu se poate, părând că şi aici îşi află aplicare atât de faimoasa Lege a Atracţiei Universale, formulate acum câteva sute de ani de marele gânditor, Sir Isaac Newton.

Cât despre... vorbele frumoase şi bunele intenţii, ei bine, în spatele lor stau cuminţi şi ordonate, natural, alte vorbe frumoase şi alte bune intenţii. Şi cam atât.
Adâncimea până la care ajung întrebările tale este direct proporţională cu dorinţa ta reală de a descoperi ceea ce cauţi.

Altfel, te faci că întrebi. Simulezi căutări.
Când nu mai suntem în stare (sau nu mai dorim) să apărăm lucruri reale, începem să apărăm simboluri şi principii.
O lume din ce în ce mai surdă şi mai dislexică

Atunci când nu ţi se poate oferi acel lucru simplu pe care l-ai cerut, cel mai adesea ţi se oferă în loc, un sac cât toate zilele, plin cu tot soiul de sfaturi şi de explicaţii.

Iar când nu ţi se poate răspunde la o întrebare elementară, ţi se va răspunde în schimb la altele mult mai complicate, pe care de fapt, tu nu le-ai pus nicicând.
A greşi, e omeneşte

Nu de puţine ori, omul greşeşte. Nu de puţine ori, el îşi spune, şi în general o spune şi celor din jur, că dacă ar putea să îndrepte lucrurile, ar face-o cu dragă inimă, cu orice preţ şi fără să stea o singură clipă pe gânduri.

Cu toate astea, aproape niciodată nu o face.

Mai mult, atunci când ocazia se va ivi din nou, la fel are să greşească.

...e în firea omului să fie aşa.
Asupra radicalizării

Socot că de obicei, omul bate prima oară la Porţile Raiului. Abia apoi, după ce vede că acestea îi rămân închise, încearcă şi la cele ale Infernului.

joi, 16 martie 2017

Cea de a treia rotiţă din mecanismul conflictului

Un om care nu are de niciunele, este mai lesne de mânat la luptă decât unul care are măcar un colţ de pâine pe care să îl mănânce în tihnă, la masa lui. Iar dacă se mai întâmplă ca el să nici nu aibă mare lucru prin suflet ori prin cap, atunci e cu atât mai uşor să îl înrăieşti, să-l îndobitoceşti şi desigur, să îl manipulezi.

Pe de altă parte însă, sărăcia împinsă dincolo de anumite limite, înseamnă oricum anihilare. Înseamnă foamete, boală... înseamnă inuman.

Aşadar, fie că omul este sărăcit până când ajunge să consimtă la a pune mâna pe par şi a-şi mutila cu el semenul, fie că este înfometat până ajunge să se usuce literalmente, de unul singur, pe picioare, se obţine în final, cam acelaşi unic şi relativ previzibil efect. Se ajunge la ceea ce am mai putea numi, fără să fim nevoiţi a uzita neapărat de termeni academici, a lose – lose situation, pentru marea majoritate a lumii.

...şi, colateral, la... a win – win situation pentru câţiva tâmpiţi absurzi şi sceleraţi.
Manipularea constă, principial, în alegerea şi folosirea materialelor, a momentelor şi a metodelor potrivite, pentru a-ţi atinge propriile scopuri, uzând de alţii. Mai mult, făcând-o într-o manieră cu totul perversă şi bolnavă – practicând un fel de Aikido deformat – prin punerea în operă a unor idei şi tehnici bune în esenţă, dar făcând-o spre a atinge nişte ţeluri absolut infecte.

Aşa stând, după părerea mea, lucrurile, nu îmi rămâne decât să presupun că remediul ei nu îl constituie antimanipularea, sau manipularea executată în scopul contracarării efectelor manipulării efectuate de adversar, ci, oricât de surprinzător, sau dimpotrivă oricât de banal ar suna, l-ar putea reprezenta... simţirea şi gândirea. Cu condiţia obligatorie însă, ca gândirea să fie una viguroasă. Iar a gândi viguros, înseamnă, iarăşi după părerea mea, în primul rând a nu gândi de plastic. Sau şi mai important poate, a nu gândi de lemn.

marți, 14 martie 2017

A

A descompune,

A demonta,

A secţiona,

A calchia,

A structura,

A remonta,

A algoritmiza,

A temporiza,

A prognoza,

A sistematiza,

A resistematiza,

A insista,

A fi...
iremediabil tâmpit.

A...
min!
Text cu potenţial impact emoţional dur şi cu limbaj vulgar.

 Blue Whale – cineva ne ucide tinerii 

 Sigur. Sunt nesimţirea şi prostia noastră. 

Se poate scrie mult.

Se poate gândi mult.

Se poate derapa. Şi mai mult.

Se pot bate câmpii. Se pot da sfaturi. Se pot interzice lucruri. Se poate închide internetul, cu totul. Se poate interzice circulaţia trenurilor. Se pot ţine prelegeri. Se pot ţine, de acum încolo, copiii legaţi. Se pot cita nenumărate studii comportamentale. Se pot...

Se pot... multe.

Îi putem interzice pe domnul Tolstoi şi pe a sa Anna Karenina. Putem interzice Inception.

Sau...

...sau am putea comunica.

Am putea încerca empatia... am putea încerca umanul... viul. Am putea (măcar) propune... alternative. Înţelegere...

...am putea... asculta.

Am putea... învăţa să observăm. Am putea învăţa să... vedem.

Am putea încerca să înţelegem.

Pentru că, privind îndelung şi cu luare aminte această fotografie...


...am putea vedea în ea, acel imens... „Mai daţi-vă-n pula mea, cu toţii! Voi şi lumea voastră infectă... Mi-e scârbă de voi... Mi-e silă de tot şi de toate!... Am obosit...”

Am putea astfel înţelege acel imens act de renunţare. Acea imensă tristeţe, acea uriaşă suferinţă. Acea... alegere.

Alegerea pe care un om, o fiinţă, în cazul de faţă... aproape un copil, o face pentru că nu ne mai suportă. Esenţa... fibra lăuntrică a gestului suicidal, altfel unul întâlnit şi la alte specii, nu numai la om, este aici, cred, adânca dezamăgire, abisala durere interioară. Vidul, sau şi mai bine zis, pârjolul pe care îl lasă minţile noastre meschine prin sufletele sensibile ale altora. Este declinul, ruina, colapsul structurii interioare a omului... implozia propriului eu.

Iar dacă într-adevăr, cineva ne împinge copiii să se sinucidă, şi se pare că o face, că altminteri nu am scrie despre asta, atunci acel cineva tâmpit şi sinistru... am putea fi chiar noi. Indiferenţa... prostia... Indiferenţa şi prostia noastră, bineînţeles.

De cealaltă parte... un suflet încă prea crud, încă în formare... o minte încă neîncercată... un... copil...

Textul de mai sus este unul cu potenţial impact emoţional dur şi conţine limbaj vulgar.
Spre o mai bună... tălmăcire a principalului mesaj pe care ar vrea să îl transmită acest blog, cam la asta mă gândesc atunci când scriu despre nesimţire şi despre prostie:




Apropo...

Dacă mă apucă o nebunie, pot să ies şi să trag din nou cu ea. Am tras şi eu la Revoluţie şi pot să trag din nou.”

...

Sunt absolut convins că ai face-o, nu am niciun dubiu. Însă niciodată, de unul singur. La adăpostul hoardei, alături de alte câteva sute care „gândesc” la fel ca tine, poate. Singur însă... eşti... aproape de neglijat. De fapt, nu reprezinţi nimic altceva decât încă un motiv pentru care cetăţeanul normal, cel zdravăn atât la minte cât şi la trup, ar trebui să îşi cultive permanent, atât abilităţile cognitive cât şi pe cele fizice care îi înlesnesc manevrarea răngii sau a bâtei de baseball. Cu alte cuvinte, constitui un soi de invitaţie bipedă, repetată şi insistentă la o continuă şi susţinută îmbunătăţire a tehnicilor de autoapărare ale omului.

...şi, desigur, în măsura în care nu avem aici de a face cu o ştire falsă, şi un accident nefericit al evoluţiei...

vineri, 10 martie 2017

La semnalul următor... va fi ora:

92.531,80... milioane EURO

Aceasta este, potrivit statisticilor Băncii Naţionale a României, datoria externă brută a ţării noastre, la nivelul lunii decembrie a anului trecut.

http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx

Şi de aici, cu voia voastră, am să-mi permit o serie de calcule... oleacă mai năstruşnice.

În primul rând, să lămurim un pic aspectul sumei în sine, fiindcă exprimarea asta cu mii de milioane ar putea să îi deruteze întrucâtva pe aceia dintre noi care au terminat umanul. De altfel, mărturisesc că spre marea mea ruşine, în ciuda formaţiei tehnice de care am beneficiat, şi eu m-am agăţat un pic prin virgule la început. În fine. Ideea e că suma de mai sus, înseamnă de fapt, vreo nouăzeci şi două de miliarde cinci sute treizeci şi unu de milioane opt sute de mii de EURO. Sau, în cifre...

92.531.800.000 EURO

Luând această sumă şi împărţind-o la câţi suntem, adică la douăzeci de milioane, deşi acest fel de a pune problema este unul cu totul greşit, pentru că din motive ce ţin de evident, şi de normal aş adăuga, nici pensionarii şi nici minorii nu au posibilitatea reală de a participa la efortul comun de achitare a acestui debit, obţinem aparent nesemnificativa cotă de 4.627 Lei per capita.

Cum ar veni, fiecare dintre noi, are, n-are treabă, are de plătit la un moment dat această sumă.

Mergând mai departe cu socotelile, dacă am presupune că locuiţi într-un bloc cu zece etaje, care are cam patru apartamente pe palier, şi dacă am adăuga imobilului şi parterul, ar rezulta un număr de patruzeci şi patru de apartamente. Admiţând că nu locuiţi într-un bloc situat într-o zonă sever depopulată, am putea găsi ca acceptabil raţionamentul potrivit căruia în medie, în fiecare dintre aceste apartamente, ar locui măcar două persoane.

Deci...

44 apartamente x 2 persoane = 88 de oameni

Dacă înmulţim această valoare cu datoria individuală, ajungem la concluzia că blocul în care locuiţi dumneavoastră, are o datorie externă brută de...

407.140 Lei.

Cam asta este, dacă vreţi... „restanţa” (inbuilt) cu care figurăm cu toţii la întreţinere, la avizierul blocului.

Ce-am cumpărat de aceşti bani?

Păi, din păcate, se vede treaba, aproximativ nimic. Nu e mişto?...

miercuri, 8 martie 2017

Definiţii, categorii, şabloane şi alte calamităţi ale gândirii care vlăguieşte

Lucrurile nu au fost făcute în eprubete şi nici nu au primit la naştere, certificate, etichete sau manuale de utilizare. Că încercăm noi acum să le facem unele, asta este o altă chestiune.

*

Mintea închisă nu are cum să nu închidă, la rândul ei, toate obiectele asupra cărora cade. Este în firea lucrurilor. Anapoda ar fi să fie altcumva.

*

Gândirea în şablon nu descoperă şablonul lucrurilor, căci am văzut, ele nu au aşa ceva, ci le închide în şablon. Ceea ce constituie mai mult o caricatură a lor decât lucrurile în sine, redate cu fidelitate.

*

Omul (matematic, organizator, poate) va stoarce atât de mult de sens cuvintele şi ideile, încât are să rămână la un moment dat, şi mut şi prost.
Cred că o bună parte din întrebările cu adevărat esenţiale nu pot accepta niciodată un singur răspuns. Mai mult, nu acceptă decât răspunsuri provizorii, răspunsuri-treaptă, răspunsuri care la rândul lor, constituie numai pe jumătate un răspuns, cealaltă jumătate fiind mai degrabă un fel de altă întrebare.
Omul ajunge exact acolo unde îl poartă mintea şi sufletul său, soarta, ori vreo revelaţie de la Dumnezeu. Nici mai aproape, nici mai departe. Ci exact acolo.
Omului îi pot fi date, evident, o sumedenie de definiţii. Însă în mod absolut arbitrar, pentru că de fapt, cred eu, omul nu este un lucru definibil. Ori, în tot cazul, s-ar putea accepta, la limită, că el este un lucru ce ar putea suporta un număr aproape nesfârşit de definiţii – în funcţie de stările lui, de momentele lui existenţiale, de conjuncturile cărora el le este anexat, ş.a.m.d.

Astfel, omul devine în acelaşi timp un lucru pretabil la un milion de definiţii, şi în acelaşi timp la niciuna. Devine un fel de du-te-vino al cuvintelor, al conceptelor şi al trăirilor – ale sale şi ale celui ce încearcă să îl definească.

marți, 7 martie 2017

Despre ură, răzbunare, materiale explozibile şi alte... „terorisme”


...ştiu, ca de obicei, sunt eu tendenţios, şi fie scot lucrurile din context, fie le inventez unul convenabil mie. Ce vreţi?! fire manipulatoare...

vineri, 3 martie 2017

A fi prost...


...din absolut toate punctele de vedere.

Sau, întreprinderea de covrigi

Vedeţi boieri, domniile voastre, Articolu' 397 Cod Penal, în prezent, arată cam aşa:

(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

...fiind în opinia mea – una de nespecialist, recunosc – unul destul de sănătos la cap şi de potrivit să opereze într-un Cod Penal dintr-o ţară normală, în care nu pute (încă) de la şai'şpe poşte a prostie şi a bolşevism. Căci în ciuda unor mici scăpări – chestii de detaliu – asupra cărora, având în vedere propriul meu... stil literar, mai de bun-simţ ar fi să nu insist, îmi pare unul suficient de bine echilibrat şi de clar. Noţiunile de „acţiune armată” şi „acţiuni violente” statuează în chip satisfăcător caracterul pe care trebuie să îl îmbrace acţiunile pentru a fi susceptibile de incriminare. Ele trebuie cu necesitate, potrivit actualei forme a textului, să fie întreprinse cu mână armată şi / sau cu violenţă, articolul având deci, după cum ziceam, o logică, un contur, şi implicit o oarecare închidere terminologică, ceea ce repet, în viziunea mea, îl face unul decent.

Acu' însă, dacă ai tăi mai au pe acasă pe pereţi, înrămate, alături de „Răpirea din serai” şi portrete mai vechi de ale tovarăşului Ceauşescu, şi dacă ţi-e un dor nebun de acele vremuri de împliniri măreţe, atunci iniţiativa ta, da, are un oarecare sens, iar acest apendice neghiob...

(3) Întreprinderea de acţiuni împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de una sau mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori a îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

...ar putea avea la mintea ta, toate justificările din lume.

Altfel, fii drăguţ şi explică-ne şi nouă... „Întreprinderea de acţiuni...” ?

...de acţiuni de care? De acţiuni la SIF? de acţiuni la bursă... la purtător? De care acţiuni, Gogoaşă, pupaţi-aş studiile tale de jurist?... care eşti tu jurist!

Fiindcă, vezi tu, răbdătorul meu cititor, alineatul ăsta nou, alineatul (3), aşa cum este el redactat, debutând cu... „întreprinderea de acţiuni împotriva...”, prin suprimarea termenului regulator, descriptiv, care ar trebui să completeze substantivul comun plural „acţiuni” şi care astfel ar veni să definească mai riguros ipotetica faptă penală, e unul cum nu se poate mai comisarnic şi mai deschis către abuz, vădind prin întreaga lui alcătuire, o puternică mentalitate de aparatcic, de ţărănuş pus pe rele, pregătit să înhaţe în orice moment kalaşu' şi să îi alinieze repede la zid pe toţi „inamicii poporului”, pe toţi „duşmanii de clasă”, pe toţi „trădătorii de neam şi de patrie”, părând a fi fost scris mai mult scrâşnind din măsele, în pripă, pe colţul unei mese de crâşmă, de o mână nervoasă, încleştată pe pix gata să-l rupă, decât de una mişcată ordonat de un creier treaz şi creativ.

Asta ca să nu mai zic că prin confuzul formulării, îi lasă oricând mână liberă oricărui cap de lemn, să poată face cam orice vrea fizicu' lui cu existenţa ta, pentru o perioadă de timp cuprinsă între prima zi în care ai trecut dincolo de gratiile arestului, şi undeva între 6 luni şi 3 ani – după cum binevoieşte muşchii săi.

joi, 2 martie 2017

Iniţial mă apucasem să scriu despre altceva, însă tot forând prin frontu' de idei, m-am pomenit la un moment dat faţă în faţă cu un filon interesant. Dădusem peste ideea de „sistem de valori” – cu ghilimele sau fără, după cum consideră fiecare de cuviinţă – remarcând că ea reunea într-însa două adevărate nestemate: sistemul şi valoarea. Descoperind deci eu aşa nepreţuit zăcământ, văzând ce bogăţie mi se deschidea înainte, pur şi simplu nu m-am putut abţine de la a-l lua voiniceşte la târnăcoape. Şi astfel a ieşit...

Cum pot fi luate ideile, cum pot fi ele făcute muci, şi mai ales, cum pot fi mai apoi aşezate elegant şi cu grijă, pe post de hăţuri, cetăţeanului obişnuit.

Mă gândeam vasăzică, după ţi-am spus-o deja, prietene cititor, la altceva. Mă gândeam la o iluzie. La una pe care omul şi-o făureşte cu propriile lui mânuţe. Mă gândeam dacă nu cumva el, mai cu seamă atunci când este ignorant şi artificial, îşi autogenerează sau îşi cere de-a dreptul, şi ulterior îşi autoîntreţine, propria himeră a unui pretins sistem logic, a unuia matematic şi riguros întocmit, care să îi susţină faptele (şi nonfaptele, desigur). Îmi puneam întrebarea, dacă nu cumva omul – în cazul investigaţiei mele, pseudoomul, nu face de fapt nimic altceva decât să îşi confecţioneze un fel de material sintetic cu care să îşi acopere propria nuditate intelectuală şi sufletească, sau din care să îşi facă la nevoie drapelul de sub care să lupte spre a-şi impune... valorile?

(Astfel am ajuns la subiectul textului pe care îl voi scrie în continuare.)

Şi tot mergând eu aşa cu ideile din orizont în orizont, din întrebare în întrebare, tot căutând să prind în definiţii cât mai lămurite termenii cu care îmi propuneam să operez, am realizat că practic niciun cuvânt, niciun concept aflat în sfera de lucru a omului, nu este scutit de riscul ciuntirii, de cel al contorsionării sau de cel al devierii lui.

Să luăm bunăoară ideea de „sistem”.

Ei bine, ea e menită să ne sugereze combinarea mai multor sub-elemente într-unul final, unitar, aducerea laolaltă a mai multor subansambluri în cadrul aceleiaşi unice maşinării, (maşinărie mecanică, cibernetică, socială, biologică, etc.). Ne duce aşadar cu mintea la colaborarea, sau cel puţin la coabitarea relativ paşnică, a unor părţi ceva mai mici, care prin însumarea lor şi implicit a proprietăţilor pe care ele le poartă, ajung să alcătuiască un ceva mai mare şi mai complicat.

Acesta ar fi sistemul.

Continuând pe linia lămuririlor semantice, ideea de „valoare”, ne apare ca un substantiv ce desemnează ceva ce merită să posezi, ceva ce face să ai. Ceva ce poate trece în adjectiv şi care preţuieşte. Ceva ce este de dorit, de asimilat... şi de ce nu, de dăruit.

Agregând acum ideile de „sistem” şi de „valoare”, alipindu-le în sintagma „sistem de valori”, ajungem la ceea ce ar putea reprezenta, sigur, făcând o paralelă uşor fierar-betonistică, însăşi structura de rezistenţă a unui om, armătura şi betonul din care se clădeşte întregul său edificiu. Dată fiind prin asta importanţa ei, ea, acestă structură, ar trebui neapărat să fie una solidă şi sănătoasă, aptă să poarte toată greutatea omului şi a complexităţii (sau dimpotrivă, în unele cazuri se vede, a simplităţii) sale – pe el, pe acest sistem de valori, bizuindu-se el. Şi odată cu dânsul, cetatea. De aici şi importanţa lui incontestabilă.

...însă, în acelaşi timp, şi vulnerabilitatea sa în faţa acţiunilor oricărui virtual tâmpit degenerat, care dacă şi-ar propune să iniţieze un soi de joc al formulărilor, un fel de jonglerie cu sensurile termenilor, ar reuşi, într-o perioadă de timp nu tocmai îndelungată, să facă totul terci şi să aducă lucrurile la un asemenea grad de ambiguitate, încât negrul să fie cu uşurinţă luat drept alb, iar jegul, drept cea mai aseptică chestie de pe faţa pământului, clădind astfel din om un fel de zgârie nori, care-i adevărat, se îndreaptă către cer, dar care o face la fel de înclinat precum turnul din Pisa.

Iar pentru a demonstra această periculoasă posibilitate, înşfac din nou ideea de „sistem”.

Şi vă întreb: Îmi spune oare definiţia ei şi în ce fel trebuie să organizez lucrurile, în ce fel să le ordonez? Îmi reglementează oare cineva mărimea... scopul unui asemenea conglomerat?

Se vede bine că nu. În consecinţă, libertatea ca, potrivit propriilor mele necesităţi şi dorinţe, să pot proiecta, construi şi pune în mişcare orice fel de sistem, îmi revine în totalitate.

Merg mai departe şi îmi reîndrept atenţia asupra ideii de „valoare”.

Mi se impune pe vreundeva ce şi cum anume să preţăluiesc? Îmi poate da definiţia din DEX şi un mercurial al lucrurilor, al ideilor ori al fenomenelor? Mă ţine oare cineva să plătesc o anumită sumă în schimbul unui anumit lucru?

Iarăşi, răspunsul pare a fi unul negativ.

Punând cap la cap aceste ultime două răspunsuri, încet încet, parcă începe să prindă contur însăşi esenţa problemei, fiindcă vezi tu, dragă cititorule, astfel aşezate lucrurile, nimic nu mă poate împiedica să creez sisteme de valori... pe minus. Cu alte cuvinte, să generez... sisteme de nonvalori. Nimic, niciun DEX de pe lumea asta nu mă poate împiedica să contorsionez orice concept, orice idee, nimic nu mă poate reţine să maculez totul în jurul meu, singurul limitator fiind doar abilitatea mea de a meşteri idei, formulări şi acţiuni cu care să hrănesc animalul din om, măiestria de a şti să îi dau acel ceva după care el tânjeşte cu nesaţ... ceva care variază, se înţelege, de la individ la individ, dar pe care un ochi exersat îl poate izola relativ iute şi cu precizie în fiecare.

Este o fire mai... complexă şi simte aşa, o acută nevoie de... „sistem logic articulat”, de „legitate matematică”, pe care să o poată suprapune ideilor şi acţiunilor sale? Perfect, eu sunt aici exact pentru a i-o trafora: „colaborare”, „empatie”, „echipă”, „valoare”, „promovare”... şi urcăm... „dragoste”, „ideal”, „naturaleţe”, „integritate”... mai vrea?... „grija faţă de semen”, „echitate”, „normalitate”, „pace”...; le iau apoi, le împachetez frumos în nişte principii ad-hoc şi i le livrez în cel mai... bineînţeles, natural mod cu putinţă.

La polul celălalt... se află primitivul. Omul de peşteră, adânc elementar şi cu puternic reliefate apucături de satrap. Perfect, am şi pentru el ceva. Pe el am să îl fac... şef, am să îl fac un fel de mic stăpân.

Îi e drag banul? Perfect, cui nu îi este? Poftim, i-l dau, dar pentru el va trebui să...

Sau poate că vrea numai să îl respecte lumea, să îl salute respectuos şi să se încline cu smerenie dinaintea majestăţii şi a virtuţilor sale nemaivăzute? L-am mirosit... râvneşte afirmarea. Vrea să puncteze istoria cu existenţa lui. Îmi e egal, la ceasul stabilit şi pentru el voi avea ceva care să i se potrivească.

Îi place viaţa, îi este drag să... „se simtă bine”? Excelent. Cu el îmi este aproape cel mai simplu să lucrez.

Iată prin urmare, cum doar ciupind cu oarecare pricepere coardele sensibile ale omului, se poate fabrica aproape oricând un sclav, un complice sau un laş. Unul pe care totuşi, umanişti fiind, nu îl putem lăsa aşa, în curu' gol pe stradă, gol puşcă în faţa lumii, nu, Doamne Fereşte, ci îl vom înţoli în ţesătura despre care am făcut vorbire ceva mai sus, în acel material textil, numit emfatic şi sistem de valori, din care cu multă dibăcie îi vom croi o pereche de nădragi, fix pe măsura lui.

Crede în el sau nu... credem sau nu în el... astea sunt amănunte. Esenţial este să avem numai o chestie pe care să o aşternem cu delicateţe peste noi şi peste ceea ce facem, astfel încât să îi încropim arbitrarului nostru un oarecare sens şi să trăim după aceea ceva mai lejer cu noi înşine şi cu ceea ce facem, să fim mai împăcaţi cu noi.

Rezumând aşadar, şi relativizând un pic lucrurile, aş risca să postulez că... puţină iscusinţă însoţită de o laborioasă muncă de convingere, ar reuşi în câţiva ani să facă Pământul iarăşi plat la loc. Evident, trecând în prealabil printr-o întreagă succesiune de faze pregătitoare (atenuatori de şoc, le-aş zice) cu ajutorul cărora l-am considera mai înainte decaedru, pe urmă cub, spre a-l aduce în final la forma lui... firească de... pătrat.
– Atunci, haideţi să ne aşezăm cu toţii la masa dialogului!

– Ştiţi... dacă nu vă supăraţi... noi... am prefera-o mai degrabă... pe aceea a Tăcerii. Sau, vi le-am sugera pe cele ceva mai retrase, de la separeuri. Pe cele ale... monologului.

miercuri, 1 martie 2017

În general, acela care scrie legea, are să stea întotdeauna deasupra ei.

În situaţiile critice însă, capul său va fi printre primele retezate de ghilotina propriei lui creaţii.