Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 27 aprilie 2017

Cu omul, ca şi cu vita. Îl păcăleşti o dată, îl păcăleşti de două ori... A treia oară însă îşi pierde încrederea în tine şi îţi va fi ceva mai greu să-l dai pe gheaţă.

E adevărat totuşi că îţi rămân copiii lui, îţi rămân cei tineri, cei încă neexperimentaţi...
Este cum nu se poate mai adevărat, omul trăieşte doar o viaţă. Iar cei mai năpăstuiţi, sărmanii, nici pe aia.
Complexul deget omenesc...

poate ciupi cu măiestrie corzile unui instrument muzical, sau, cu lejeritate poate apăsa... trăgaciul armei.
Dumnezeu îţi dă. Dar trebuie să mai vrei şi tu să primeşti.
Multe încep prin a fi frumoase şi naturale, pentru ca mai târziu să sfârşească prin a deveni frumoase şi artificiale.
Comanda militară sau sentinţa judecătorească nu ţi le dau nici vreun robot omniscient, nici Dumnezeu. Ci de cele mai multe ori, tot un om (aproape) ca şi tine. La fel de ros de vicii şi de limitat la cugetare pe cât ai putea fi şi tu la o adică.
Jugul nu se leapădă niciodată. Se mută numai de pe un grumaz pe altul.
E bine ca omul să mai ia câteodată seama şi la cele trecătoare. Căci odată cu ele se trece şi dânsul.
Obiectivitatea, draga de ea, aproape niciodată nu poate merge mână în mână cu interesul material.
Mulţi au tupeu să înjure dictatorii şi zbirii răposaţi.

Dar şi mai mulţi îi pupă-n cur pe cei ce-s încă printre noi.
O fi şi clovnul fericit, nu zic că nu. Dar cei mai fericiţi din toţi, sunt popa şi groparul.
Să foloseşti împotriva unui oponent incomparabil mai puternic decât tine aceleaşi arme şi aceleaşi tehnici cu care el te atacă sau ameninţă să te atace, este dovadă a unei uriaşe lejerităţi mintale. Este suicidar, şi uvertură în acelaşi timp pentru un viitor şi iminent dezastru.
Una din problemele aproape insurmontabile ale lui „dezbină şi cucereşte” este aceea că dacă nu te opreşti la timp cu dezbinatu', rişti să nu-ţi mai ajungă banii să îi şi cumperi pe toţi cei pe care i-ai fărâmiţat. Pe urmă, natural... rămân antipatiile, poliţele mai vechi, deranju', ş.a.
Oho, de ar fi stat cu noi la bere domnul Freud, ce de minunăţii ar mai fi scris!
Aproximând omul după viciile lui, ţi-ai putea da oarecum seama de ceea ce va face mâine.

Cumpănindu-l însă după calităţi, n-ai şti să spui nici ce face acum şi nici de ce o face.
Nu Dumnezeu închide căile omului, ci patimile şi lipsa de cugetare ale acestuia din urmă.

Nu Dumnezeu arde cărţi şi nu Dumnezeu interzice credinţe, ci nebunia şi prostia omului.
La cum e întocmită viaţa omului în general, acesta nu de puţine ori e pus în situaţia de a alege între două sau mai multe păcate, pe care să-l comită.

Tocmai de asta cred că nici Dumnezeu nu ne mai judecă aşa de aspru, prinzând a se obişnui cu noi, cu neputinţa noastră.
Demnitatea, un bun aşa dorit de vulg, este de cele mai multe ori accesibilă doar celor mari.

Care, din nefericire, deşi dacă am spune lucrurilor pe nume, mai curând din ignoranţă, ajung să-şi bată joc de ea cu nonşalanţă. Ori şi mai rău, să o transforme în cruzime.
Cu banul şi cu puterea, precum cu drogul şi cu băutura. Să dea omul puţin de gustul lor, că după aia...
La judecată, priveşte-l pe sărman la fel ca şi pe cel avut. Pedeapsa, în schimb, să-i fie una mai uşoară, ca să o poată duce omeneşte.
Cel bun, nu poate fi bun cu şi pentru toată lumea. La fel şi lucrurile, unele-s bune pentru unii şi rele pentru alţii.
Eu mă rog ca tu să faci infarct, tu faci mătănii ca să-mi crape fierea.

Ce-ar trebui să facă Dumnezeu? Pe care dintre noi să îl trăsnească, pe mine sau pe tine?

Sau şi mai potrivit ar fi să ne lovească pe amândoi?...

Ori să ne lase-n pace ca pe proşti, să ne înfigem unul altuia, sălbatic, degetele-n ochi?

Umm... matale, frate credincios, cam ce părere ai?
Dumnezeu ne-a dat Viaţa. Iar noi, să nu rămânem mai prejos, i-am dăruit perfecţiunea.
Cea mai grea cruce e cea pe care o meriţi.
Cel mai puţin pe lumea asta păcătuieşte, poate, cel ce-i orb.

Apoi cel ce e surd şi după el, cel mut.

Şi mai puţin ca toţi, păcătuieşte mortul.
Observă cu atenţie animalele şi vei învăţa câte ceva şi despre om.

Observă omul şi vei începe să înţelegi mai bine animalele.
Oile se urmează, este adevărat, unele pe altele, dar până nu se porneşte una...

Mai rău e când şi aia, săraca, o apucă spre fălcile lupului.
Dacă acel ce te îndeamnă să ai grijă la limbaj ar fi avut aceeaşi prevedere şi cu privire la propriile-i fapte, atunci este aproape sigur că în unele cazuri înjurătura nici n-ar fi existat, nu sunteţi de acord?
Unele societăţi au, cred, o viziune foarte ciudată asupra sărăciei. Căci mi se pare mie, mai tare caută să scape de sărac decât de sărăcie în sine.
Despre limba de lemn şi despre rădăcina ei

O formulare lemnoasă nu poate decât să preceadă sau / şi să urmeze îndeaproape o gândire tot la fel de lemnoasă. Au şi mai şi.
Puţin din ce eşti cu adevărat seamănă cu ceea ce crezi tu că eşti. Iar chestiile astea două, seamănă cu atât mai puţin cu ceea ce percep alţii atunci când te privesc.
Dacă nu ştii să împarţi dreptatea, atunci mai bine las-o aşa, neîmpărţită.
Având în vedere frecvenţa cu care omul este gratulat cu fel şi fel de imprecaţii, este probabil mai înţelept ca el să se antreneze mai cu osebire în arta de a răspunde invectivelor decât complimentelor.
Din punct de vedere militar şi politic, alianţele sunt la fel de perisabile ca alimentele, ele neconstituind sub nicio formă garanţii pentru cel chibzuit. Sunt doar mişcări tactice raportate la varii conjuncturi. Şi nu în ultimul rând, înţelegeri mâzgălite pe petice de hârtie, prin care vasalii jură (in extremis) credinţă suveranilor de moment.
Cine aleargă după doi iepuri... e un tâmpit sadea, de vreme ce s-au inventat capcanele şi puşca.
Sărmanul ticălos!

Cel netrebnic trăieşte tot timpul cu cel puţin două angoase capitale. Prima, că stăpânul s-ar putea descotorosi de el, lăsându-l la mila sorţii, a doua, că sluga l-ar putea sugruma oricând în somn.

luni, 24 aprilie 2017

Mecanica uciderii
sau...
tratat” uşor simplist despre nesimţirea care ucide

Şi iată, mi-am ţinut promisiunea.

Spuneam, într-o postare anterioară, că voi încerca la un moment dat să scriu câte ceva despre mecanica uciderii. Şi fără să îmi arog remarcabile talente psihanalitice, fără să emit nicio clipă absurda pretenţie că aş putea produce aici vreo... revelaţie, vreo lucrare de referinţă, mă voi încumeta numai la o scurtă, şi sper nu din cale afară de stângace, abordare a acestui foarte sensibil subiect, postulând, acum ca şi atunci, că nimeni nu ucide doar pentru că i-o cere cineva pe un blog, şi că omul de regulă ajunge să omoare ori ca urmare a unui concurs nefericit de împrejurări (culminarea unei anumite stări psihice, accident, autoapărare), ori prin natura ocupaţiei sale, (soldat, terorist, călău, judecător, torţionar, etc.) sau ca o combinaţie între cele două.

În plus, mai intuiam, şi încă îmi susţin această hai să-i spunem părere, că ar mai fi demnă de luat în calcul şi posibilitatea existenţei a încă unei cauze, a uneia ceva mai aparte, ceva mai greu de decelat, în speţă, aceea a indiferenţei, care afirmam eu, naşte din nesimţire şi care prin manipulare, uneori cea din urmă nemaifiind nici măcar necesară, ajunge să ucidă, direcţie de gândire, sau dacă doriţi numai de speculaţie, în care voi încerca să marşez în cele ce urmează.

Odată stabilită ţinta aşadar, am să încep (abrupt, ca de obicei) prin a spune că atunci când omul ucide neprovocat, nesimţirea constituie dacă nu rădăcina în sine a acţiunii, măcar o vână importantă a ei.

Intuind însă de pe acum potenţialele obiecţii şi desigur justificatele pretenţii la o mai limpede lămurire a termenului „neprovocat”, un termen recunosc destul de relativ, de generos, şi poate insuficient de prudent ales, nu am să merg mai departe înainte de a-i da acestuia o cât mai clară definiţie.

Astfel, prin a ucide neprovocat, înţeleg a ucide fără să fi fost tu însuţi victima unei agresiuni iniţiale, fără ca viaţa ori integritatea ta sau a celor ce-ţi sunt dragi, să fi fost ori fără să se afle, într-un trecut, prezent sau viitor, definit, real şi iminent pericol. A ucide, cu alte cuvinte, fără ca tu şi ai tăi, împreună cu bunurile voastre, de orice natură ar fi ele, să fi fost puşi vreo clipă sub semnul vreunei autentice ameninţări.

Cât despre adjectivul „real”, căci poate se vor cere lămuriri şi asupra sa, ei bine, lui îi asimilez tot ceea ce iese din sfera imaginaţiei luxuriante, a speculaţiei exagerate, circumscriindu-se cuviincios şi sănătos la cap în aceea a sondabilului, a vizibilului, a verosimilului. În contrapondere, ireal aş considera prin urmare, orice scenariu fantasmagoric ce ar veni să îmi umple pereţii camerei cu cai verzi, sau să îmi predice pericole apocaliptice, scenariu în genere indigest oricărui creier zdravăn şi cu pretenţii îndreptăţite la a fi considerat apt de judecăţi critice decente.

Rezumând deci, sau formulând dacă vreţi, un pic altfel, înţeleg prin a ucide neprovocat, a ucide efectiv... a idiot. Fără motiv legitim. A ucide... ca animalul.

Cu privire la nesimţire, un alt termen ce consider eu, merită la rându-i, cel puţin tot atâtea explicaţii, şi cel puţin la fel de fundate pe cât au fost şi acelea oferite în încercarea de a lumina termenii de dinaintea sa, prin el aş identifica pur şi simplu lipsa de simţire. Fără niciun alt artificiu, fără nicio altă subtilitate intelectuală. Doar atât. Nesimţit putând a fi pe drept cuvânt considerat acela căruia fie îi lipseşte cu totul, sau numai parţial, facultatea de a simţi, fie alege cu bună ştiinţă, pe baza unor raţiuni proprii, în acord cu propriile-i convingeri, să renunţe la ea. Sau în tot cazul, să facă însemnate eforturi spre a o împinge undeva într-un plan cât mai îndepărtat al existenţei sale.

Descrişi, zic eu mulţumitor, principalii termeni cu care voi opera în continuare, am să încerc să intru ceva mai adânc în ceea ce bănuiesc a fi însăşi esenţa problemei.

Şi voi începe cu ideea de conştientizare a vieţii, de înţelegere a valorii ei, de sesizare a condiţiei ei inimitabile şi precare, aici presupunând eu că se află cheia lămuririi chestiunii. Sau şi mai precis, cu inexistenţa, sau în cel mai „fericit” caz, cu alterarea gravă a acestor funcţii, pentru că am sentimentul că printre noi există (îngrozitor de multe?) persoane care ori nu sunt organic capabile să înţeleagă ce anume reprezintă viaţa, viul, – ca rod al unei conformaţii biologice mai aparte, ori care aleg în mod deliberat să nu acorde o prea mare atenţie acestei realităţi – opţiune la care ajung fie pe cale experimentală, (experienţe negative în viaţă) fie ca urmare a instruirii primite (copilul – adolescentul – tânărul – maturul, convertit treptat în raptor prin educaţie).

Indiferent însă de forma prin care ia naştere această, până la urmă, nesimţire, ea are ca fundamentală trăsătură caracteristică, puternica desensibilizare a individului faţă de problemele aproapelui, faţă de însăşi existenţa acestuia din urmă. Altfel spus, semenul încetează să mai fie semen, el basculând subit în starea de obiect, în cea de... număr, de cod de bare, de CNP, de inamic, etc. Odată cu această anormală şi dezolantă rotaţie, porţile raţiunii se vor deschide atât de larg, şi vor lăsa să treacă pe sub ele cu atâta generozitate atât de multe inepţii şi abominaţiuni, încât oricât de nebunească ar fi în realitate o anumită idee, ea va reuşi totuşi să se impună cumva până la urmă şi să seducă mintea omului în aşa măsură încât acesta, printr-un întreg ansamblu de sofisme şi de stereotipii o va adopta în final ca pe una... deplin justificată, sustenabilă şi... mai ales... corectă. Pentru că după cum spuneam, odată făcută substituţia om-obiect-număr/termen, totul devine mult mai uşor. Mult mai anormal de uşor. Astfel, nu se va mai ucide un om. Se va înlătura un... obiect. Se va şterge un... număr, se va răzui un cuvânt, se va modifica o statistică, un... tabel.

În tot acest joc însă, ego-ul nu va conteni nicio clipă să-şi ceară drepturile. Cu toate că omul va prefera să îşi întoarcă sistematic privirea de la cel de lângă, ori să îl vadă strict ca pe o materie primă din care el să îşi confecţioneze propria satisfacţie, nu va înceta niciun moment să se vadă pe sine ca pe o existenţă cât se poate de reală, de palpabilă, de... nematematică, de vie şi de preţioasă, de inimitabilă, de fragilă şi de demnă de a fi tratată... uman, toată această aproape jalnică piesă de teatru animalic având drept punct culminant, atingerea apogeului subiectivităţii, şi odată cu asta, a celor mai crâncene şi mai hidoase forme de egoism.

Cuplând acum cele două elemente – egoismul cu nesimţirea, simţirea exagerată orientată către sine, cu lipsa aproape totală a oricărui sentiment uman faţă de semen, vom vedea cum rezultatul nu poate fi altul decât o accelerată şi geometric progresivă escaladare a pretenţiilor care mai de care mai bizare, care mai devreme sau mai târziu vor debuşa în adevărate torente de dorinţe, unele dintre ele de un absurd şi de o lipsă de sensibilitate dintre cele mai crunte. Ca o previzibilă consecinţă a acestui neplăcut fenomen, vom vedea cum omul îşi va diversifica generos şi paleta de metode prin care va urmări să-şi satisfacă toate aceste fantezii nebuneşti. Sau reale necesităţi, în cazul unora.

Prin urmare, că vreau doar ceva mai multă mâncare şi un pat mai bun (cazul clasic al vechiului sistem penitenciar), că urmăresc să obţin un grad superior, implicit mai multă putere, mai mulţi bani şi mai mult respect din partea subalternilor (cazul sistemelor organizate militar), ori că fac tot posibilul să las o ţară întreagă în curu' gol (cazul politicilor... oarecum inabile), indiferent aşadar de dezideratele mele, toate mă au în centrul lor pe mine, iar la periferie... pe ceilalţi. Important, decisiv aş spune, sunt eu. Restul...

Restul este... neglijabil, restul este... nimic, este nedemn de interesul meu, de grija mea.

Şi odată ce s-a pornit pe acest jalnic drum, cale de întoarcere, tare mă tem că nu mai este, fiindcă de îndată ce nesimţirea din om a început să facă primele victime – întotdeauna începutul este cel mai greu, o ştim cu toţii – restul va curge aproape automat, aproape ca operaţiile unui algoritm, în aceeaşi unică şi predictibil-inumană direcţie – în aceea în care omul va deveni după un timp atât de abrutizat, atât de animal şi atât de... idiot, ca să spunem lucrurilor pe nume, încât cufundându-se din ce în ce mai adânc în bezna din noaptea sa mintală, va începe să pună cu aceeaşi terifiantă lejeritate semnul egal între ruperea unei scobitori, aprinderea luminii de la baie şi împrăştierea creierilor unui alt om pe un zid.

Tocmai aici cred eu că stă esenţa uciderii, piesa centrală a acestui întreg mecanism infernal, tocmai în această „abilitate” a omului de a substitui, de reuşi cumva să simplifice cu atâta brutalitate ideea de crimă, şi de a reuşi să o treacă mai apoi rapid din teorie în practică, iar de acolo mai departe în... rutină.

Aici văd eu una din „legile” principale ale mecanicii uciderii.

Faptul că individului îi este imposibil să simtă şi altceva decât propriile-i nevoi, propriile-i dureri, propriile-i frustrări, faptul că este cum s-ar zice... nesimţit, şi că ajunge să privească la un moment dat uciderea ca pe un fel de... exagerare pardonabilă, ca pe un fel de violenţă ceva mai... intensă, dar scuzabilă şi necesară, constituie o primă concesie făcută ideii de a ucide. De aici până la a o şi face cu adevărat, fizic... nu mai este decât un pas. Uneori, poate nici măcar atât. Că omul o va înfăptui din postura de purtător de uniformă, ori din aceea a civilului înregimentat politic, religios, ş.a.m.d., importă mai puţin. Esenţial rămâne faptul în sine. Anume, faptul că ucide, prin asta alegând să abdice de la condiţia de om şi optând ireversibil pentru cea de hienă, alegând să aibă mai multe puncte comune cu zoologicul decât cu umanul.

Că vreodată, undeva, poate, azvârliţi printr-un colţ întunecat de suflet cenuşiu şi uscat, sau ascunşi printre nişte sinapse dereglate ale unui creier întunecat, ar mai rămâne câţiva germeni din care ar putea răsări oarece angoase, că ele ar putea accede cândva la statutul de mistuitoare conflicte interioare, sau poate nici măcar atât, omul rămânând tot la fel de bine până la finalul zilelor sale împăcat cu ceea ce a lăsat în urma lui, găsindu-şi gesturile perfect legitime, asta găsesc că este cu totul neinteresant. Atât pentru cel omorât şi pentru cei rămaşi în urma lui, cât şi pentru textul de faţă. Fapt ce mă determină să nu insist cât de puţin în această direcţie.

Voi porni, în schimb, în alta. În aceea a cercetării rolului jucat de indiferenţă în mecanica uciderii.

Astfel voi pomeni, numai în treacăt este adevărat, de marile răni lăsate, pentru început, prin sufletele românilor, cum ar fi: colectivizarea forţată, cu prigonirea şi suprimarea brutală a oricăror forme de opoziţie, Canalul, şi munca forţată în general, ca mijloc de exterminare a dizidenţei, sistemul penitenciar de dinainte de '89 în integralitatea sa, ca exemplu barbar de coerciţie, apoi de cele lăsate prin sufletele altor popoare, şi chiar în cel al întregii umanităţi – fenomenul Gulag, fenomenul nazist, cel fascist, holocaustul, Hiroshima şi actualul dezastru din Orientul Apropiat.

Ce rol are indiferenţa în toate astea?

Păi, unul foarte lesne intuibil. Dacă eu nu aş fi indiferent la nedreptatea ce i se face aproapelui, la barbaria căruia el îi este supus, dacă alături de mine un altul s-ar ridica şi el, apoi un altul şi tot aşa, om după om, rând pe rând, dacă am înceta să mai fim indiferenţi, dacă am înţelege că sărăcia, mizeria, disperarea şi în general moartea, ne pot ajunge pe oricare dintre noi, dacă am pricepe că anumite lucruri i se pot întâmpla oricui, atunci... ştiu şi eu?!...

Atunci, poate că am mai avea o şansă. Atunci, poate că ar mai avea şi ei o şansă. Cei ce sunt azi prinşi ca într-o menghină între interesele meschine şi stupide ale unor conducători tâmpiţi pe de o parte, şi complicitatea noastră laşă şi cupidă pe de alta.

Pentru că atât timp cât aleg să pun mâna pe o armă şi să o îndrept spre un necunoscut care până la urmă, judecat la rece, nu reprezintă pentru mine niciun fel de ameninţare, atât timp cât caut cu orice preţ să-i iau farfuria din faţă săracului, ori să-i las în faţă doar atât, adică numai un blid cu mâncare, atâta vreme cât nu sunt receptiv decât la propriile-mi nevoi, ei bine, în tot acest timp trebuie să fiu pe deplin conştient că undeva, altcineva, la fel de „inteligent” ca mine, însă poate ceva mai puternic, „gândeşte” la fel, „cugetă” în aceeaşi notă. Situaţie în care nu ar fi cu totul deplasat să-mi pun următoarea întrebare...

Dacă mie nu îmi pasă cu adevărat de cel slab, dacă sunt orb, surd şi mut la suferinţele lui, atunci de ce ar trebui să-i pese vreodată celui puternic de mine?

...la urma urmelor, aceleaşi pârgii meschine scârţâie în amândoi. Suntem făcuţi cam din aceeaşi carne, cam din aceleaşi oase, cam din aceleaşi celule, şi aproape cam acelaşi fel de sânge ne curge prin vene. Deci?...

Căci intuiesc eu, fără indiferenţa noastră masivă, fără comoditatea noastră mintală in corpore, este destul de plauzibil să nu se fi auzit niciodată pe faţa pământului de termeni şi expresii precum „Hitler”, „munca te eliberează”, „Stalin”, „Steplag”, „Ozerlag”, „Pechorlag” şi alte lag-uri, „Tiananmen”, şi altele asemenea. Iar faptul că decidem să asistăm pasiv, stupid, aproape vegetal la toate aceste..., nu face nimic altceva decât să edifice bazele solide ale următoarelor tragedii – tragedii care într-un viitor nu tocmai îndepărtat ne-ar putea conţine; pentru că sistemele politice, la fel ca şi cele de gândire, vin şi pleacă. Se transformă permanent. Sunt într-o perpetuă curgere. Odată cu asta, şi puterea trece dintr-o mână într-alta, iar cel ce ţine azi strâns în mâinile sale încleştate mânerul sabiei, mâine, dacă împrejurările îi vor fi potrivnice, s-ar putea afla de cealaltă parte a ei.

Soarta, deh! Hazardul...

Cât despre utilizarea violenţei ca justificare a efortului de a păstra, de a conserva şi de a dezvolta societatea... chestia asta mi se pare de un nefiresc şi de o stupizenie înfiorătoare. În fond, istoria ne-a arătat, şi asta nu în puţine rânduri, că orânduirile cad oricum la un moment dat, că indiferent de măsurile luate pentru salvarea lor, imperiile se vor prăbuşi într-o bună zi pentru ca din resturile lor să se ridice altele, şi apoi altele, şi tot aşa până în cel din urmă ceas al omenirii, că lucrurile în general sunt oricum efemere şi sortite perpetuei transformări.

De ce nu am putea alege atunci drumul mai plăcut, drumul mai paşnic, drumul mai puţin violent, pe cel mai puţin animalic? De ce, în drumul nostru aproape invariabil către acelaşi deznodământ, către acelaşi punct terminus, trebuie să o luăm de fiecare dată prin toate prăpăstiile şi prin toţi mărăcinii? de ce trebuie să săpăm pe sub toate zidurile, să ne târâm prin toate mlaştinile, ori să ne sfâşiem hainele de pe noi, sărind peste toate gardurile, în loc să mergem omeneşte, civilizat?... uman?...

De ce?...

*

Pornind de la...

https://www.youtube.com/watch?v=4sAirxyOZIo – material video cu potenţial impact psihic dur

Se poate ajunge cu uşurinţă la...


Sau, spre a acoperi întregul spectru al nebuniei omeneşti, la polul celălalt, la...

vineri, 21 aprilie 2017

Trimiteţi, vă rog, balanţa la metrologie!

E drept că nicio crimă nu-i ca alta, la fel cum încă n-am găsit pe lumea asta două amprente la fel, dar dacă nu haina îl face pe om, dacă nu banul trage sforile şi dacă nu judecăm mult prea ades părtinitor şi după aparenţe, atunci spuneţi-mi voi, cum s-ar putea întâmpla aşa ceva?


vs


&


Dacă ştirea este una adevărată, e păcat! Şi primitiv deopotrivă, căci credeam că au trecut suficiente mii de ani pentru a putea fi ceva mai toleranţi cu convingerile religioase ale semenilor.

Se vede treaba că m-am înşelat.

Din nou.
Strategie, te halesc!




Este exact ce ne lipsea mai tare. Şi în egală măsură, o mişcare tactică de geniu. Aşa a reieşit cel puţin din punctul de vedere al analizei cheltuieli – riscuri. Ca să nu mai spunem că şi prin prisma istoricului rezultatelor întâlnirilor directe România - Rusia, era cel mai înţelept să procedăm astfel. Serios. Ce să mai, nici Napoleon, von Manstein şi cu Alexandru cel Mare, înmulţiţi între ei şi ridicaţi cu toţii la pătrat, nu puteau veni cu o idee mai strălucită.

Atât că în cazul de faţă strategia nu prea pare a se potrivi cu logica şi cu instinctul de autoconservare, care ambele ne recomandă cu prudenţă ca atâta vreme cât vecinul nu ne inundă, nu caută să ne intre încălţat în casă şi nu dă muzica prea tare, mai cuminte ar fi să nu îl enervăm. Că nu se ştie când şi cum s-ar putea să ne prindă pe casa scării ducând gunoiul la ghenă, şi să ne spargă un pic, nasu'.

În plus, un alt aspect interesant de punctat ar fi şi acela matematic, aritmetic dacă vreţi, aspect care ne spune că atât timp cât tu deţii, să presupunem, o sută de rachete Patriot, un inamic de talia Rusiei va avea întotdeauna grijă să aibă măcar o sută unu Scud-uri.

Cu toate deci că până şi runele, dacă le-am cerceta, ne-ar arăta că manevra ce-am făcut-o, sau ce suntem pe cale să o facem, e una cel puţin neinspirată, aproape că mi-aş paria un coi că-n clipa asta, în loc să îşi facă probleme din ce în ce mai multe şi mai mari, strategii şi analiştii noştri exultă şi se felicită vânjos unii pe alţii pentru ceea ce ei consideră a fi o afacere excelentă, dar care, de fapt, cel puţin după părerea mea (adevărat, nu una avizată, şi tocmai de aceea vă rog să o priviţi cu neîncrederea cuvenită), repet, constituie o eroare strategică uriaşă, şi în acelaşi timp o mare provocare adresată Rusiei. Pentru că se ştie, tu îl provoci pe celălalt, el îţi răspunde, plusând la rândul lui, ţie-ţi alunecă puţin degetul pe trăgaci, şi de aici... există riscul să ajungem cu toţii la vorba domnului Einstein, cea care profeţea un al Patrulea Război Mondial purtat cu băţul şi cu piatra.

joi, 20 aprilie 2017

Dumnezeu, nici nu îl leagă pe om şi nici nu îl bate cu parul, ci acesta din urmă, în neghiobia şi în orbirea lui, aproape fără margini câteodată, singur se automutilează şi-şi face viaţa iad.
Costisitoarea agricultură omenească

Virtuţile costă exagerat de mult să le plantezi şi să le întreţii, viciile sunt aproape imposibil de stârpit. Stare de fapt ce face din cultivarea omului, o agricultură al dracului de dificilă.
Viciile oamenilor seamănă mai mult între ele decât calităţile.
Omul este, omul face, omul drege...

Păi dacă omul e aşa de important, atunci haideţi să ne aplecăm asupra dumnealui cu ceva mai multă atenţie, nu?
Nu te supăra, frate!

Oamenii râgâie, scuipă, se băs, înjură, se scobesc în nas şi-n cur, de când se ştiu. Aşa că nu prea văd de ce ne-am ofusca atâta, atunci când ne mai bagă cineva câte o p#%ă-n gât sau când ne mai trezim c-o flegmă pe tricou.

În fond, şi noi le facem cam aceleaşi lucruri celor mai slabi şi mai lipsiţi de apărare dintre congeneri.
Deşi cu mare greutate o acceptăm, mulţi dintre noi avem exact ceea ce merităm.
Curioasă este ţaţa, curios a fost inchizitorul, curios şi domnul Copernic.

Atenţie, deci la curiozităţi! Să nu care cumva să le confundăm, şi nici fructele pe care ele ni le oferă.
Hoţ printre oameni de omenie mai poate sta. La priveghi, la rând la pâine...

Da' om cinstit printre şnapani...
În materie de cugetare, presupun că este recomandabil să iei şi tu ce e mai bun de la cei înţelepţi, şi să nu laşi în urmă-ţi doar cenuşă.
Nu ştiu dacă neapărat opusurile se atrag sau nu, dar am cel puţin impresia că dacă ele-s chiar aşa opuse, atunci ar putea sfârşi prin a nu se mai înţelege de nicio culoare între ele.
Liniştea înţelepciunii, liniştea prostiei, liniştea simţirii... liniştea nesimţirii... Liniştea neputinţei...

...ce de linişti!...
Nu suntem cu mult mai inteligenţi şi mai sensibili decât animalele, la fel cum nici ele nu-s cu mult mai animale decât noi.
Un om cu minte este cu atât mai de dorit, cu cât el înseamnă în acelaşi timp, şi un imbecil în minus.
Omul?

Iarăşi?!

...o chestie bipedă cu sporadice veleităţi de filozof.
Omul judecă şi pedepseşte cu asprime fiindcă îşi cunoaşte propria ticăloşie.
Mulţi vorbesc despre bine, despre... omenie... despre dreptate...

Atât că se pornesc să caute după dânsele prin cele mai ciudate locuri. Şi o fac folosind unelte dintre cele mai năstruşnice.
Demagogia, ca politică de Stat, are cel puţin o latură criminală. Anume aceea că slăbeşte sistemul imunitar intelectual al omului prin inocularea falsei idei că instituţiile îi apără acestuia interesele şi/sau existenţa. Or, într-o societate în care fiecare funcţionează pe pilot automat şi este numai pentru sine, să te laşi păcălit de cuvinte mari şi de fraze pompoase, ţi-ar putea fi la fel de priincios ca TBC-ul netratat.
Tre' să mă adaptez.”

...şi uite aşa începi să perpetuezi tâmpenia, aproape obligându-l şi pe celălalt să se.

...Adapteze...

vineri, 14 aprilie 2017

Ca şi conducător, trebuie să îţi pui încă de la bun început următoarea întrebare capitală: Conduc muncitori, conduc ingineri, conduc excavatoare, conduc camioane, sau... conduc oameni?
Omul care nu luptă astăzi cu mintea şi cu cuvântul pentru a-şi apăra drepturile, o va face mâine cu pumnul şi cu ghioaga spre a şi le recupera, odată pierdute.
Undeva între supunerea oarbă, cea care favorizează apariţia regimurilor dictatoriale şi care le susţine mai apoi cu un fanatism cel puţin tembel, şi nesupunerea totală, cea instauratoare a haosului absolut, ar fi cred oportună introducerea unui nou concept. A aceluia de supunere selectivă. Adoptarea lui, este drept, ar presupune o lungă şi anevoioasă perioadă premergătoare de... şcolarizare, de formare a omului, a celui viu, a celui apt să gândească umanist, să judece pacifist şi nedistructiv, a celui capabil să observe, să cugete şi să acţioneze mai aproape de registrul domnului Mahatma decât de cel al domnului Timur. Însă eu cred că tot acest travaliu, face, şi că oricât de solicitant ar fi el, în final, ar fi unul util umanităţii.
Ura prostului

O bună parte din ura celui prost izvorăşte din faptul că pur şi simplu acesta nu poate suporta ca un alt semen de-al său să judece cu lejeritate, în chip natural, lucruri pe care el, nici cu cele mai însemnate eforturi nu şi le poate măcar contura cât de cât în cap, reprezentând, cu voia voastră, un fel de ură a celui neputincios îndreptată împotriva celui ce poate.

joi, 13 aprilie 2017

Macroeconomie cu căluş


Eu nu zic că nu s-ar putea ca la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, toată şandramaua asta cu pensiile, de orice fel ar fi ele, de stat ori private, să se prăbuşească. Este un risc cu care, vrem nu vrem, trebuie să trăim. Dar să amendezi o companie pentru aşa ceva...

Sau şi mai şi, dacă în felul ăsta te-ai gândit să aduni bani la buget, atunci începem să avem probleme mari. Mari de tot. 

Înseamnă că începe iar să pută a bolşevism prin partea asta a Europei. A stalinism infect şi a AK.
Cel ce nu spune răul, nu înseamnă şi că nu-l gândeşte. Iar cel ce nu-l gândeşte, nu înseamnă neapărat că nu-l şi face.
Înţeleg să nu înţelegi mare lucru din greşelile altuia, că poate-s prea sofisticate, dar nici din ale tale să nu pricepi mai nimic?!...
Lumea – un ospiciu cu şapte miliarde de pacienţi.
- Te lepezi de Satana?

- ... Aş vrea totuşi să îmi sun avocatul.
Când ţara sărăceşte împreună cu cei ce o conduc, putem într-adevăr discuta despre... prostie, despre soartă, ş.a.m.d.

Atunci când însă numai prima sărăceşte, în vreme ce mai marii ei prosperă, ei bine, cred eu că soarta nu mai are nimic a face. Cât priveşte prostia, ea este doar pe jumătate cauză, cealaltă jumătate fiind ticăloşia. Ticăloşia multă.
(Şi) Sărăcia îl face pe om să se umilească.

marți, 11 aprilie 2017

A învăţa să trăieşti pe repede înainte, înseamnă de fapt a învăţa să nu trăieşti.
Să nu îl punem pe mâine înaintea lui azi şi să nu luăm promisiunea drept fapt împlinit.

Că tare păgubiţi am putea ieşi, făcând aşa.
Un rahat!

Glosând într-un registru ce contopeşte golănia cu scolasticul preţios... un rahat cizelat rămâne până la urmă tot un rahat. Că dacă lucrurile ar fi stat altcum, şi el ar fi putut fi totuşi cumva înnobilat prin simpla lui cioplire, atunci poate că domnii Fidias, Rodin sau Brâncuşi şi-ar fi încercat inegalabilele dălţi şi pe atare material. Cum însă n-au făcut-o...

joi, 6 aprilie 2017

Nu toate felurile de lupte, pot şi trebuie să fie purtate, la fel cum iarăşi, nu toate pot şi trebuie să fie evitate.

Alegerea lor, precum şi cea a taberei, vor spune multe despre tine.

Atât adversarilor cât şi aliaţilor.
Asupra utilizării judicioase a resurselor

Tot ce spui, ce gândeşti, ce taci, ce faci, ce caci, ce strănuţi, poate, trebuie şi cu necesitate va fi folosit împotriva ta.

E musai.
Măsura gândirii de lemn

intervalul din clip cuprins între minutele 1:47 şi 2:10


Bine că nu l-au trimis pe bietul om să sape în Valea Jiului.

Şi ştiu, de vină sunt din nou Soroş, sunt cei ce ne manipulează, sunt cei ce ne plătesc să scriem fel şi fel de mizerii pe internet... de vină sunt întotdeauna alţii, niciodată noi. Niciodată prostia şi nesimţirea noastră n-au schilodit pe nimeni, nu. Şi aproape întotdeauna imaginile sunt prezentate într-o manieră tendenţioasă iar textele sunt scrise cu venin.

În rest, în general, noi suntem nişte oameni de omenie care îşi văd cuminţi de treburile lor, fără să-şi bage nasul pe sub capacele ce acoperă oalele încinse ale altora, care respectă întocmai şi la virgulă legile şi care îşi plătesc la timp impozitele.

De vină sunt aşadar, alţii. Întotdeauna alţii.

...sau şi mai... elegant: nu este nimeni vinovat pentru... nimic. Pentru că... ni se... pare.

De fapt... nu s-a întâmplat nimic.

miercuri, 5 aprilie 2017

Vezi tu, cinstite cititor, centrul pământului îi este mai aproape omului ca luna. Cu toate astea, el a ajuns întâi pe cea din urmă. Ceea ce, pe lângă multe alte exemple asemănătoare, îmi spune că frecvent, omul, ce o fi el, judecător sau procuror, zugrav sau clopotar, etc. preferă cu o regularitate aproape de ceas atomic, calea cea mai uşoară.

Care nu este întotdeauna garantat, şi cea corectă. Sau cea mai scurtă.
Dubla dramă a omului ce gândeşte minuscul – prea laş pentru a se opune luptei, prea prost pentru a învinge.

marți, 4 aprilie 2017


Ce ar mai fi de spus? Îţi scoţi pălăria, te înclini respectuos, ţi-ai luat notiţe şi ai plecat mai departe. Foarte tare, omul.
Privită cât se poate de obiectiv, violenţa de pe internet este de fapt o simplă continuare a violenţei obişnuite a omului, reprezentând, dacă vreţi, o altă formă de manifestare a animalului din el. Violenţa teroristului, violenţa soldatului, violenţa torţionarului, violenţa călăului, violenţa mea, violenţa ta... violenţa celui care tastează, etc. O sumă întreagă de violenţe.
Analizat riguros, se va vedea că uneori „nu pot” este în realitate „nu vreau”.
A face muci

Şefu' face pe deşteptu', muncitoru' pe prostu'... şi uite aşa, se duce totu' pe ~ulă.


...uneori mă gândesc, aproape cu un uşor sentiment de autoinutilitate, că blogul ăsta s-ar putea scrie şi de unul singur, numai aşa, din link-uri – aproape ca o colecţie de fapte mai mult sau mai puţin monstruoase, care ar veni să dea măsura fiarei din noi. A răutăţii şi a indiferenţei noastre. Sau, mă rog, să nu fiu chiar atât de general şi de aspru, a unora din noi...
NO COMMENT


&


&


&


vs

Un altfel de terorism


Ca temă pentru acasă, vă rog să studiaţi cu atenţie micul reportaj şi să comentaţi în grup, sau de unul singur, de ce nu, dacă din când în când mai resimţiţi nevoia să urlaţi, următoarele aspecte:

1. Compartimentarea interioară, făcută din plasă de sârmă;

2. Copiii ţinuţi goi;

3. Reacţia paznicului stabilimentului în faţa oaspeţilor neaşteptaţi şi a camerei lor de filmat;

4. Felul în care îngrijitoarele vârau practic mâncarea pe gâtul copiilor, hrănindu-i cu aceeaşi delicateţe cu care îşi hrăneau curcile din ograda de acasă;

5. Faptul că în aceeaşi încăpere, la doar câţiva metri distanţă unii de alţii, unii copii mâncau în timp ce alţii îşi făceau nevoile;

6. Eram în anul 1990. Nu eram nici la 1907, nici la 1848 şi nici în Epoca de Bronz.

sâmbătă, 1 aprilie 2017


În mare, cam despre asta este „Zootehnic 100%”, cu micul dezavantaj că nu-i făcut de un mare trust media, ci de un amărât pe un blog găzduit moca de Google.

Cu marele atu însă, că este scris de cineva care a reuşit vreme de două luni să pătrundă dincolo de nişte uşi ce de obicei rămân închise atât publicului larg cât şi presei. În fond, nimeni nu spune pe Tv-u', da, co%#e, am luat şpagă, sau, da, Cocoş, am semnat pe naşpa. E vreo problemă?...

Iar „Păienjenişul”, este despre cei ce ţin de şase.

...ca să nu mai avem niciun fel de dubii.