Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

luni, 22 mai 2017

Nu toţi cei care încalcă legea, o fac animaţi de gânduri criminale.

La fel cum nu toţi cei care pretind că o respectă la literă şi o slujesc, poartă pe sub haină blana albă şi imaculată a mielului.

Descheie-le puţin nasturii de la gât şi vei vedea că unora le va ţâşni afară părul cenuşiu şi aspru al lupului.
Ziua secretelor

Secretul este nu doar o sabie cu două tăişuri, ci una la care şi mânerul poate tăia câteodată.

Chestiunea arhivei SIPA
(şi a altor arhive de gen, în general)

Logica lucrurilor e, sau ar trebui să fie, una destul de simplă, zic eu – stai cu luneta pe mine, stau cu luneta pe tine. Mă „scormoneşti” pe la rude şi pe la cunoştinţe, te caut şi eu pe la ale tale. Mă judeci, te judec. Mă numeri, te număr. Este elementar şi rezonabil. Se cheamă reciprocitate şi atât timp cât omul este supravegheat, la rându-i are tot dreptul din lume să îl supravegheze pe supraveghetor. Omul are deci dreptul să ştie de cine-i judecat, de cine e condus şi alături de cine trăieşte. Desigur, cu condiţia de bun-simţ ca înainte să îl judece pe celălalt, să se cerceteze în primul rând pe sine. Pe urmă, nu încape vorbă, ne putem inventaria, compara şi discuta defectele – demers care într-o lume civilizată, sau într-una care măcar încearcă să devină astfel, făcut cu calm, la o masă de pe care să lipsească pistoalele, cuţitele şi alte obiecte potenţial provocatoare de plăgi, excoriaţii şi alte neajunsuri anatomiei umane, ar putea aduce şi oarecari beneficii.

În consecinţă, una peste alta, eu sunt pentru desecretizarea integrală a arhivelor SIPA. Şi nu numai a lor. Să se mai desecretizeze şi altele, nu doar acelea, fiindcă toate aceste depozite de informaţii ne-ar putea servi ca oglinzi. Unele în care să ne privim cu luare aminte şi să ne admirăm în toată splendoarea noastră, în toată măreţia caracterului nostru.

Desigur, util şi bine ar fi ca ele să fie scoase la lumină neperiate, adică fără să se mai scoată din dânsele şi alte lucruri, căci din câte am înţeles, unele piese... s-au mai rătăcit, s-au mai... pierdut... Aşa, cu ele aproape întregi, am avea prilejul să ne completăm mai bine studiile despre om. Atunci am avea ocazia să vedem printre altele, şi cum oameni mâncaţi până în adâncul oaselor lor de vicii şi de alte reumatisme sufleteşti, au compus veritabile capodopere de stil în sfera logosului moralist, sub formă de rechizitorii sau de sentinţe, trimiţând cu operele lor după gratii oameni care până la urmă nu comiseseră păcate cu nimic mai grave ori mai numeroase decât acelea care încărcau până dincolo de sarcina maximă, însele conştiinţele juzilor lor. Hm, ce ironic! Mă rog, ar fi ironic, dacă n-ar fi sinistru. Şi mai cu seamă, dacă n-ar fi al dracului de nedrept. Dar asta-i situaţia, ce să-i faci?!

Om trăi şi om vedea.

Deşi... parcă m-aş băga la un pariu:

Nu va desecretiza nimeni nimic. Sau se va practica cenzura la greu. Pentru că sunt atât de multe secretele urâte, atât de multe persoane şantajabile şi atât de bine înfipte ele prin părţile de sus ale cetăţii, încât...

*

Arhivele distruse

Partea... hai să-i zicem bună, atunci când se hotărăşte (legal sau nu) distrugerea unei arhive, este că dacă de la gând la faptă nu e întotdeauna o distanţă foarte mare, cel puţin de la intenţia iniţială până la rezultat este, în sensul că e practic imposibil să distrugi cu totul una, indiferent de mărimea ei. Mereu se va găsi cineva care să pună deoparte măcar o filă, măcar o foaie mai prost prinsă, să îşi noteze sau să reţină măcar un nume sau două, să copieze, fie şi ca o simplă amintire, măcar un bit de informaţie. Iar ceea ce va fi astfel salvat, va constitui amprenta defunctei arhive.

Şi la fel cum o amprentă papilară, un fir de păr sau o urmă de încălţăminte pot sluji ca indicii pentru identificarea unei persoane, tot la fel, câteva pagini, câteva fotografii, câteva asocieri de CNP-uri, pot realcătui scheletul arhivei topite.

Aşa se pot face unele conexiuni. Aşa se poate afla, spre exemplu, cine a decis distrugerea ei.

După, având omul, vei avea şi motivele.

Având motivele, te reîntorci la om. Însă de astă dată nu cu mâna goală, ci cu pârghiile cu care îl vei convinge să îţi... povestească mai multe lucruri.

*
Arhivele distruse - II

Dacă în cazul celor ţinute în format fizic, lucrurile sunt mai complicate, în cazul celor aflate în format digital sau electronic, ele devin ceva mai simple.

Pe de o parte, o arhivă electronică nu stă într-un singur loc şi nu e la discreţia unui singur om. De fapt, ca o măsură de siguranţă, în general despre arhive şi despre conţinutul lor ştiu întotdeauna mai multe persoane.

Iar pe de alta, ca să o zicem şi p-aia dreaptă, de obicei arhivele nu dispar, fiind până la un anumit punct foarte asemănătoare celorlalte lucruri de prin natură, în sensul că prezintă mai curând tendinţa de a se transforma.

Prin urmare, şi în cel mai rău caz, ceva ceva tot mai rămâne dintr-însele.

Altfel, o altă chestie îmbucurătoare, e că la un perete nu ascultă aproape niciodată o singură ureche, iar într-o cameră privesc întotdeauna mai mulţi ochi. Care printr-o gaură de cheie, care pe deasupra tocului ferestrei, care printr-o crăpătură din zid, ş.a.m.d. Ceea ce va să însemne că date similare se pot regăsi la o adică în cel puţin două, dacă nu chiar în mai multe arhive, ce au relativ acelaşi obiect de... arhivare, ca să zicem aşa.

*

Cópiile ilegale după piesele din dosare

Că s-au făcut cópii ilegale după dosare, asta iarăşi nu mă deranjează foarte mult. Ba dimpotrivă, ar putea fi un lucru bun, fiindcă în felul ăsta, orice posibilă tentativă de muşamalizare ar fi ţinută cu abilitate în şah.

*

A asculta” sau „a nu asculta”? Mai nou, aceasta pare a fi întrebarea.

Dacă serviciile n-ar mai avea şi... „mici scăpări”, atunci cum am putea afla, noi, restul, despre corupţia şi ticăloşia unora dintre mai mari?

Sau dacă ele, aceleaşi servicii, n-ar sta cu geana pe noi tot timpul, cum ar putea afla ce se mai întâmplă prin târg?

E cam la mintea omului, nu credeţi?

Problemele apar în schimb, atunci când la unul se uită din an în paşte, şi atunci o fac aşa, mai la mişto, mai mult cu coada ochiului, pe fugă, în vreme ce la altul se uită permanent. Şi o mai fac şi cu binoclu'.

Aici îmi pare mie a fi una dintre probleme.

*
Problema secretului

Problema secretului este că de foarte multe ori, el poate ajunge să fie mânuit de oameni mânjiţi sau stupizi.

De aia zic, poate ar fi mai indicat să o lăsăm mai moale cu secretu' şi să încercăm să fim un pic mai deschişi.

*
Dragi ascultători...

Încă o dată: nu găsesc exagerat de deranjant faptul că toată lumea ascultă sau supraveghează pe toată lumea, ci pe acela că unele dintre informaţiile obţinute cu acest prilej sunt utilizate într-un mod cu totul mizerabil. Una este să am înregistrări din care rezultă că tu, demnitarul X, eşti un abces de om şi un corupt abject, şi să te iau frumos mai într-o parte, să-ţi spun discret, la ureche, „ştiţi, poate că a cam venit vremea să vă retrageţi...”, şi alta e să scot, direct sau indirect, bani sau alte foloase de pe urma lor.

Mai mult, dacă noi cetăţenii de rând suntem monitorizaţi, consider normal ca acei ce ne conduc, ce ne scriu legile şi ni le aplică, să fie încă şi mai supravegheaţi. Iar asta este până la urmă, datoria (şi a) serviciilor.

Că o mai fac şi pe sub lege, că o mai fac pe lângă sau deasupra ei... PLM, drepturile omului şi puseurile de paranoia ale statului se vor bate întotdeauna cap în cap. Dezirabil ar fi totuşi ca primele să prevaleze, iar statul să găsească metode inteligente şi eficiente prin care aceste servicii să nu devină un fel de păpuşar nebun, scăpat de sub control.

*

Picanterii de tabloid

Cât priveşte detaliile „picante” pe care aceste dosare le-ar adăposti complice între coperţile lor de carton umed şi îngălbenit de vreme, nu prea văd de ce ar trebui musai privite cu ochi de stareţ. În fond ele ne-ar putea da, printr-o uşoară extrapolare, frescele propriilor noastre apucături animalice.

Să cădem acum în extrema cealaltă, să arătăm cu degetul şi să începem să râdem ca proştii în târg de nişte slăbiciuni pe care cu toate că nu dorim să o recunoaştem, chiar unii dintre noi le posedăm, mi s-ar părea, iarăşi, o dovadă de nemăsurată ipocrizie. Şi pe urmă, să nu începem să trăim de acum cu impresia contraproductivă că genul „evlavios”, cel „virtuos”, ar fi cu mult mai de dorit. Ba dimpotrivă, câteodată astfel de „sfinţi” lasă în urma lor mai multă pagubă decât lasă în urma ei trecerea unei cirezi întregi de vicioşi.

Mai nasol o să fie însă, cu picanteriile de psihiatru...

...sau cu alea de puşcărie.

*

Micile noastre neajunsuri cotidiene

Din păcate, la fel ca la orice maşinărie, atunci când un lucru începe să meargă anapoda, şi altele tind a-i urma. Aşa se face că într-o societate coruptă, în care se cumpără examene, diplome, sentinţe, legi, ş.a. nu prea mai ai cum să beneficiezi nici de servicii necorupte.

Şi atunci îţi mai rămâne doar să speri (desigur, câteodată a prost) ca procentul subansamblelor dezaxate din mecanismele lor, să se situeze sub cel mediu al restului organelor defecte din maşinăria cea mare a cetăţii.

Altfel... n-ar fi rău să te gândeşti să începi să participi şi tu la extragerile de la loterie. La cele de la cea a vizelor, bineînţeles.

luni, 15 mai 2017

- Atunci, am să te rog pe dumneata să-mi spui câţi oameni a ucis Ceauşescu cu mâinile lui, şi câţi au masacrat absurzii stupizi care sub o formă sau alta, au pus cu toţii umărul la construcţia mitului său oligofren?

- ...?!

- ?!...

- Auzi, ia mai du-te bă, dracu d'-aci, cu filozofia ta cu tot!...
Câteodată mă întreb, dacă dinţii celui bătrân nu s-ar toci, i s-ar mai ascuţi oare vreodată mintea?
Între a îmbunătăţi şi a fărâma definitiv

Dacă” rostit între oameni de omenie, vine să îndrepte puţin lucrurile acolo unde se constată că e loc şi de mai bine, sau să umple un gol într-o lege uşor neclară sau nedreaptă.

Vânturat însă pe la urechea lacomă a celui ticălos, îi făgăduieşte acestuia exact portiţa de care avea nevoie ca să mai facă una nefăcută.
De cele mai multe ori, „dacă” are utilitate numai în ceea ce priveşte viitorul, pentru prezent fiind uşor tardiv, pentru trecut... fiind o simplă vorbă-n vânt.
Ai toate drepturile şi libertăţile din lume. Atâta doar, să nu vezi, să nu auzi, să nu gândeşti şi să nu vorbeşti. În rest, după cum ţi-am mai spus, eşti liber să faci absolut tot ce doreşti.
La război, se ştie. Toată lumea vine cu ce are – bogatul cu averea şi săracul cu viaţa.

Da', o fi drept, mă-ntreb, să fie aşa?...
Pe lumea asta nu există numai înţelepciunea ta.

Şi din păcate, acelaşi raţionament este valabil şi în cazul prostiei.
Atunci când tace înţelepciunea, începe să vorbească prostia.

Atunci când începe să vorbească şi înţelepciunea, prostia începe să răcnească.
Prin multe locuri am găsit scris că este înţelept ca omul să vorbească mai puţin, tăcerea, sau vorba împărţită cu parcimonie fiind printre virtuţile de seamă ale celui cu minte.

Dar ce te faci că atunci când tace înţeleptul, începe să vorbească prostul?!

Şi apoi, tăcând, cum ar putea să împartă la rându-i din puţina sa pricepere şi celui ce are atâta nevoie de pătrundere?...
Nu toţi tac din înţelepciune. Unii o mai fac şi din mediocritate.

Slavă Domnului, însă că o fac.
Suprema formă de manifestare a infirmităţii intelectuale – să judeci în termeni absoluţi ceea ce nu înţelegi, sau ceea ce înţelegi într-o foarte mică măsură.
Între Dumnezeu şi om nu cred să existe alte obligaţii în afara celor de bun-simţ:

Tu nu-mi distrugi munca, Eu n-o distrug pe a ta.”

...

Şi altele asemenea.
Un fel de compliment porcesc – sunteţi de o inteligenţă crasă.
Întreabă omul despre om!
...sau între „sărmanul” şi „alege-s-ar...”

Dacă l-a cunoscut puţin sau chiar deloc, dacă drumurile lor nu prea s-au intersectat, atunci... „a fost un om, pâinea lu' Dumnezeu, să ştiţi”.

În schimb, dacă o dată i-a greşit... „a fost un ticălos şi jumătate, alege-s-ar... de el şi de tot neamu' lui”.
- Probabil că...

Probabil.

Atunci... poate c-ar trebui...

Cu siguranţă.
Viaţa celui sărac se scurge ca nisipul din clepsidră, monoton şi blazat, trecând încet, uşor abraziv din „mai ai şi dumneata răbdare” în „vezi bine că n-avem, că nu se poate...”

Apoi, când curgerea s-a încheiat, o mână nevăzută întoarce abil clepsidra şi migraţia nisipului reîncepe la fel de uşor abraziv, de încet, de blazat şi de monoton.

Până când?

Până când omul moare.

Pe urmă... un alt om, o altă clepsidră... o altă mână...

Curgerea însă, rămâne constantă. Rămâne... singura constantă.
Uneori insistenţa reprezintă o calitate.

Alteori, o grăitoare dovadă de dobitocie.
Şi despre bou se poate spune că are capul mare. Dar asta nu-l ajută să rezolve ecuaţii. Şi nici să joace şah.

La fel cum este de adevărat şi faptul că deşi unii dintre noi se pricep destul de bine atât la şah cât şi la matematică, asta nu-i face cu nimic mai folositori umanităţii. Fireşte, tot comparându-i cu umilul rumegător.
Absurdul vieţii este absurdul omului.
Omul sfinţeşte locul.

Sau după caz, îl spurcă.
Omul

Omul este cel care a inventat religia, bomba atomică, pasta de dinţi, operaţia pe creier, tratamentul furunculului cu foaia de varză, ş.a.m.d.

Omul este...

Omul este ş.a.m.d.
În multe privinţe, omul este de fapt cam tot un fel de copil. Atât că posedă ceva mai multă forţă fizică şi mai multe prejudecăţi.
Să creadă fiecare, sau să nu, în ce şi în cine crede dânsul de cuviinţă. Atâta doar, să nu-şi silească aproapele să îl urmeze.
Educaţia copilului începe cu cea a părinţilor lui. Mai mult, rădăcinile ei îşi trag seva din cea a bunicilor, a străbunicilor şi, într-un context ceva mai generos, din chiar aceea a strămoşilor săi.
Legea, birocraţia şi nevoia sunt lucruri de care trebuie să se teamă numai cel sărac.
Superiorităţi, raţiuni, simţiri...

Mai auzi câteodată de oameni salvaţi de la moarte de animale. Sau de vreun câine care a aşteptat cuminte într-un loc, până la sfârşitul zilelor lui, întoarcerea stăpânului decedat.

...şi nu poţi să nu vezi în genul ăsta de lucruri, amprenta Divinului, urma unui ceva nobil, aparte. Nu poţi să nu observi loialitatea, mila poate, nu poţi să nu remarci virtutea. Fie ea şi una... animală. Care-i cu atât mai de apreciat cu cât vine tocmai de acolo de unde te-ai aştepta mai puţin. Sau chiar de acolo de unde nu te-ai aştepta deloc.
Principiu' scuză mijloacele

Omul, oricât de curios ar suna, nu este singura vieţuitoare care ucide din principiu. La fel fac câteodată şi leul şi maimuţa. Ucid din principiu. Ucid pentru a-şi asigura „spaţiul vital”, ucid pentru a-şi „perpetua moştenirea”, ucid pentru a „îndepărta pericolul”, pentru a „cultiva alianţe”, ş.a.m.d. Ucid, prin urmare, cu un... scop, dintr-un... principiu.

Chestie care luată ca atare, fie le face pe ele să se apropie foarte tare de noi, de... înţelepciunea noastră, fie nu ne lasă pe noi să ne îndepărtăm prea mult de cea pe care ele o posedă.
S-ar putea ca pe om să nu îl deranjeze foarte tare nedreptatea care i se face, atâta vreme cât semenului său i s-ar face una şi mai mare. Sau cel puţin, una egală.
Sunt, bănuiesc, pe lumea asta lucruri care nu se pot face nici cu parul şi nici cu vorba bună. Şi atunci cel mai cuminte-i să le laşi aşa cum sunt.
Manevrele omului meschin sunt ceva mai uşor de intuit decât cele ale restului oamenilor.
Priveşte cu atenţie la căutarea lui, iar dacă eşti puţin isteţ şi ai şi ceva noroc, atunci ai să afli şi ce caută omul. Şi mai ales, de ce o face.
Cu capul gol şi uşor aplecat

Capului gol îi este cel mai lesne să se aplece, fiindcă neconţinând mare lucru într-însul ca să îl ţină într-un loc, devine genul de obiect susceptibil a fi foarte uşor de înclinat în orice direcţie.

*

Un cap plecat, poate însemna sau nu şi un cap cruţat, asta nu o pot spune. Cert este însă că aproape de fiecare dată el prefigurează debutul fulminant al unor usturimi în cur, cel puţin atroce.
Acolo unde e prostie multă, este şi mult egoism.

...şi viţăvercea.
Odată cu evoluţia omului, ajutate de acest acest proces transformator al vieţii, se mişcă şi viciile.

Calităţile, săracele de ele, sunt cele care nu prea mai reuşesc să ţină pasul.
Mita din regnul animal? Hrana şi sexul.

În regnul nostru? Cam tot aceeaşi, însă ceva mai... fină, mai fardată.

Care, sigur, mai poate fi augmentată şi cu alte lucruri, căci nu-i aşa, omul e întâia dintre lighioane.