Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

Despre prostie


Dacă vă sunt necesare lămuriri suplimentare din partea mea, pentru a înţelege cât mai clar ce este aceea o prostie autentică, apăsătoare, sau crasă, cum se mai cheamă ea pe la noi prin popor, atunci să ştiţi că vă aflaţi în faţa posibilităţii ca în această clipă să fiţi într-un loc nepotrivit. Adică să vă pierdeţi vremea de pomană pe acest site, vizionând această pagină.

Altfel, vreau să se înţeleagă foarte clar faptul că prostia nu este totuna cu lipsa de cultură.

Nu în puţine rânduri am avut ocazia să întâlnesc oameni care probabil nu au citit în viaţa lor decât Biblia, poate nici pe aceea în întregime, dar care ar fi putut oricând, prin înţelepciunea lor aşezată, adâncă şi cuminte, să dea pilde de înţelepciune multora ce şi-au stricat vederea de pomană, citind biblioteci întregi fără să înţeleagă mare lucru din ele.

Aşa că...

                                                                              

Prostul, neînţelegând câteodată nici el prea bine ceea ce face, se apucă să bată iapa ca să priceapă şaua.

Şi nu se opreşte, sărmanul de el, până ce nu leşină animalul.
                                                                              

Doamne fereşte, să reuşeşti. Doamne fereşte, să arăţi că se poate. Că ţi-ai aprins paie în cap cu prostul.
                                                                              

Ca o nefericită lege a compensaţiei, acolo unde mintea e puţină, vei găsi în locu-i o fiere cât Everestul.
                                                                              

Privind la unul şi acelaşi lucru groaznic, deopotrivă şi prost şi înţelept s-ar putea speria. Însă ar face-o din motive probabil cu totul diferite.
                                                                              

Prostia, bat-o păcatul s-o bată, nu-i ca guturaiul, să te ţină o săptămână-două la pat şi-apoi să te ridici iar în picioare şi să-ţi vezi de ale tale. Nu nu... Asta, dragule, e boală ticăloasă. E beteşug din acela care te ţine o viaţă întreagă, şi care te face din om neom.
                                                                              

Nici prostului nu-i este cu totul străină dialectica. De fapt, la drept vorbind, de foarte multe ori el se vădeşte a fi unul dintre cei mai mari admiratori şi practicanţi ai ei. Cel puţin, al părţii sale formale, de suprafaţă – al discuţiei adică; esenţa, găsirea efectivă a unei soluţii în schimb... miezu' cum s-ar zice, rămânând pentru el o... chestiune colaterală, căzând cumva într-un plan secund, rostogolindu-se cumva ca o biluţă din aceea de sticlă colorată, din ce în ce mai repede la vale, pe scările tot mai abrupte şi mai slab luminate ale logicii întortocheate şi ştirbe din mintea sa de filistin... „ştiţi? esenţial este să discutăm, să vedem ce-i de făcut...”

Realităţile, concluziile, faptele... coboară astfel în... „maculatură, în deşeuri... în detalii, în chestii... nesemnificative”.
                                                                              

Din mai multe minţi înţelepte strânse laolaltă, ar putea ieşi uneori şi câte o idee proastă.

O mie de proşti însă, la un loc, nu vor da în veci vreo idee mai de Doamne-ajută.
                                                                              

Prostul este singurul reprezentant al regnului animal care reuşeşte incredibila performanţă, de a judeca... fără să judece.
                                                                              

La drept vorbind, nu sunt tocmai puţine şansele ca prostul, chiar dacă ar trăi şi o sută de ani, să rateze atingerea maturităţii intelectuale.

Ar rămâne astfel un etern copil al raţiunii. Un soi de veşnic minor al gândirii, suspendat într-o perpetuă stare de copilărie mintală.
                                                                              

Singurul complet imparţial pe lumea asta este numai prostul.

Lui totul îi este egal.

O biluţă de muc sau o viaţă de om, în balanţa sa, toate cumpănesc la fel.
                                                                              

Prostul – o chestie deosebit de utilă multora, profund inutilă, chiar dăunătoare aş zice, lui însuşi.
                                                                              

Aşa cum n-ai s-auzi în veci cuvânt din gura peştelui, tot la fel, din gura prostului n-ai s-auzi în viaţa ta: „mă scuzaţi, am greşit” sau „îmi cer scuze, s-ar putea s-aveţi dreptate”.
                                                                              

Nici nu ai terminat de rostit primul cuvânt, că prostul ţi-a şi încheiat fraza.

Deh', ştie el mai bine ca tine ce vrei tu să spui, şi mai ales, unde anume vrei să „baţi”.
                                                                              

Prostul este un rezervor aproape nesecat de accidente şi de catastrofe. Este dacă vreţi, apocalipsa în forma ei bipedă.
                                                                              

Prostul este un fel de ecuaţie cu şapte necunoscute.

N-ai nici de unde să-l apuci, nici cum să-l rezolvi.
                                                                              

Singura armă cu care te poţi apăra cu adevărat de prost este distanţa.

Stai deci, cât mai departe de el.
                                                                              

Numai două tipuri de comportament pot fi prognozate aproape fără greş. Cel al nesimţitului şi cel al omului mort.

Prostul în schimb, este un monument în carne şi oase, închinat aleatorului.
                                                                              

Contrar tuturor aşteptărilor, ori poate dimpotrivă, venind pe deplin în întâmpinarea lor, încă nu m-am lămurit, atunci când îi spui prostului, cu temei bineînţeles, că este prost, nu pe-o carte caută dragu' de el să pună mâna mai iute. Ci pe-un par.
                                                                              

Crocodilul. O sută de milioane de ani în care în fiecare zi, cinci metri de forţă brută şi numai câteva grame de creier, au redefinit ideea de „succes”.

Iată de ce, măcar şi numai din punctul de vedere al viabilităţii, viitorul pare să aparţină celui prost.
                                                                              

Ceea ce nu poate explica ştiinţa, poate explica lesne şi fără greş prostul. Şi nu vă temeţi, o va face. Cu lux de amănunte, încă.
                                                                              

Privind la prost şi la muscă, nu mă pot împiedica de la a constata cel puţin o asemănătoare izbitoare între dânşii – geamul.

Şi musca şi prostul, au fiecare geamul său, de care continuă să se dea cu capul cu o voluptate şi o dobitocie greu de înţeles, asta în ciuda faptului că mai întotdeauna există, fireşte, o ieşire – în cazul muştei, aceea prin care a intrat iniţial în încăpere, iar în cazul prostului, aceea prin care s-a vârât de la bun început într-o anumită problemă.
                                                                              

În ciuda faptului că vorbele prostului pot părea uneori frumoase şi convingătoare, nu trebuie să scăpăm niciodată din vedere sursa lor.
                                                                              

Ascuţimea minţii prostului lasă numai cicatrici, peste tot pe unde se manifestă.
                                                                              

Să cauţi o idee bună în mintea prostului, este cam ca şi cum ţi-ai lua avânt să sari de pe Pământ pe Lună. Cam aceleaşi şanse de reuşită ai avea în ambele cazuri.
                                                                              

Nu căuta prin mintea prostului, căci nu vei găsi nimic altceva decât un nesfârşit ocean de citate, de sfaturi şi de judecăţi de valoare. Platitudini în general, nimic interesant sau cu adevărat folositor.
                                                                              

Adesea, rudimentul de creier al prostului vede organizare acolo unde predomină hazardul, şi aleatoriu acolo unde, de fapt, lucrurile se desfăşoară după un plan bine pus la punct. Interesant este că în mare, cam la fel judecă şi mintea celui care, din cauze ce ţin în special de psihopatologic, nu prea poate judeca normal.
                                                                              

Dă-i puţin timp prostului şi vei vedea că acesta nu va întârzia să-ţi facă proba măiestriei sale.
                                                                              

Pe unde calcă prostul, nu mai rămâne piatră pe piatră.
                                                                              

Că mă laudă prostul ori că mă înjură, cam tot aia îmi e.

...şi la fel de indiferent.
                                                                              

Fiecare om are câte-ceva în cap.

Din acest punct de vedere, nici prostul nu face excepţie.

Ce are el însă în cap...
                                                                              

Să te ferească Dumnezeu de ajutorul prostului!
                                                                              

Şi prostul poate avea idei.

Pe ale altuia, fireşte.
                                                                              

Mai auzi din când în când: „Nu deştepta prostu'!“

Fii pe pace! Stai liniştit! Acolo unde nu au reuşit alţii, natura, soarta şi Dumnezeu Însuşi, nu există „pericolul” să reuşeşti tu.
                                                                              

Prostul dacă-i prost, nu învaţă nimic nici după două'jde ani de şcoală.

Omul cu minte însă, învaţă câte-ceva şi din „Capra cu trei iezi”.
                                                                              

După ce va încerca prostul în fel şi chip să cuprindă realitatea cu toate şabloanele lui strâmbe şi ciuntite, dacă aceasta va continua să se sustragă cu încăpăţânare înţelegerii lui limitate, în cele din urmă, acesta va decreta sigur pe sine:

Realitatea este greşită.
                                                                              

Prostul nici nu a isprăvit de citit „Punguţa cu doi bani” şi dă fuga la Kant.
                                                                              

În mintea prostului, ideile se formează cam cum se formează imaginile în unele dispozitive optice, adică invers. Şi aşa rămân, din nefericire, pentru totdeauna.
                                                                              

Cu ce anume se făleşte prostul, cel mai tare?

Cu înţelepciunea lui, fireşte.
                                                                              

Nu lasă după el, roiul de lăcuste, ce lasă în urma lui, prostul.
                                                                              

Pe faţa pământului există fel şi fel de încuietori. Şi fiecare dintre ele va fi deschisă la un moment dat cu unealta potrivită.

Mintea prostului însă...
                                                                              

Ceea ce îl face pe prost să se distingă net de omul obişnuit, este faptul că în vreme ce ultimul, ar fi dispus, fireşte, în schimbul unor argumente solide să îşi mai schimbe pe ici pe colo câte o anumită părere, ei bine, el, prostul, nu ar fi dispus la a face acest sacrificiu cu niciun chip.
                                                                              

Fiecare caută să exceleze în arta lui.

Pictorul, spre exemplu, caută permanent să-şi perfecţioneze tehnicile, să-şi ascută simţurile. Neurochirurgul de asemenea, încearcă fără încetare să dobândească noi şi noi cunoştinţe, să înţeleagă din ce în ce mai bine complexa maşinărie care este creierul uman.

În această cheie trebuie înţeleasă şi existenţa prostului. El nu face nimic împotriva firii. Nu face nimic altceva decât să caute permanent să exceleze la rândul lui în ceea ce face – adică în a fi prost.
                                                                              

Un om cât de cât isteţ, poate simula prostia cu rezultate mult mai bune decât va reuşi vreodată prostul să simuleze... isteţimea.
                                                                              

Când un om isteţ o face pe prostul, în cel mai rău caz, ne-am putea alege cu o porţie zdravănă de râs.

Atunci când în schimb, un prost o face pe isteţul, în cel mai fericit caz, ne alegem aproape de fiecare dată cu un dezastru.
                                                                              

Care este celălalt nume al prostului?

Calamitate!
                                                                              

Deşi nu este recomandat s-o faci în niciun fel, totuşi, dacă ajungi în situaţia primejdioasă de a-i vorbi unui prost, atunci străduieşte-te şi fă-o pe limba lui. Vorbeşte-i pe priceperea lui. E drept, s-ar putea ca demersul să fie unul cu totul inutil, doar ţi-am spus de la bun început că nu e recomandat să-ţi pui în cârd cu proştii, da', dacă n-ai de ales... măcar fă-o „ca la carte”.
                                                                              

Ce spui tu şi ce-nţelege prostu'!

                                                                              

La urma urmelor şi de la prost poate învăţa omul câte ceva. Poate învăţa printre altele, ce anume să nu facă şi cum anume să nu procedeze.
                                                                              

Pixul din mâna prostului face mai multe victime ca mitraliera.
                                                                              

Avantajul, atunci când încerci să speli prostu' pe creier, este că nu-ţi trebuie mult „detergent”.

                                                                              

Prostul nu are nici cele mai mici dubii asupra corectitudinii părerilor şi acţiunilor sale. În viziunea lui, toate sunt clare, sunt de netăgăduit şi sunt aşa cum le spune el.

                                                                              

Ce leagă un prost, nu mai pot dezlega o mie de înţelepţi.

                                                                              

Practic, dacă stăm să ne gândim puţin, periculos este şi băţul de chibrit. Dacă eşti suficient de idiot, cu el îţi poţi aprinde casa.


Pe de altă parte, în condiţii normale, cu acelaşi umil băţ, îţi poţi aprinde liniştit focul în sobă.
                                                                              

Fii tu însuţi!”

... şi i-ai dat apă la moară prostului...
                                                                              

Numai omul prost se naşte ştiindu-le pe toate.
                                                                              

Folosirea prostului este o sabie cu două tăişuri.
                                                                              

Cel ce manevrează prostul, ţine de fapt în palmele sale un cărbune încins cu care îşi poate da singur foc la casă dacă nu este suficient de atent.


...şi cine, în vremurile noastre, mai poate spune despre sine că este suficient de atent?!
                                                                              

Să te ferească Dumnezeu de prostul care a citit mult.

                                                                              

A nu se lăsa butoanele la îndemâna proştilor!

                                                                              

Habar n-are înţeleptul câte idei are prostul.