Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

Păienjenişul


28.01.2017

Petiţia

<<

Petiţie către S.T.S.

Bună ziua,

Subsemnatul Bogdan xxxxxxxxxxxx, fiul xxxxxxxxxxx şi al lui xxxxxxxxxxx, născut la data de xxxxxxxxxxxxxxxxx, domiciliat în xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx, posesor al cărţii de identitate seria xxxx nr. xxxxxx şi al CNP xxxxxxxxxxxxx, fiind cel ce scrie pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro,

în baza Art. 1, al. (3), (4) şi (5), Art. 15, al. (1), Art. 16, al. (1) şi (2), Art. 20, al. (1) şi (2), Art. 29, al. (1), Art. 30, al. (8), Art. 31, al. (1), (2), (3) şi (4), Art. 51, al. (1) şi a Art. 57 din Constituţia României, luate punctual, dar sprijinit în principiu, pe toate celelalte prevederi ale sale, prin prezenta, vă adresez respectuos următoarele întrebări:
  1. În data de 25 mai 2016, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, prin IP-ul xxxxxxxxxxx, uzând de infrastructura sa informatică, a facilitat vizualizarea sau / şi achiziţionarea de material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. În situaţia unui răspuns afirmativ, am rugămintea să specificaţi ce anume a declanşat acest prim contact al Dvs. cu site-ul meu – (aţi identificat vreun anumit cuvânt ţintă, aţi primit vreo sesizare cu privire la conţinutul blogului, a fost o simplă acţiune de monitorizare rutinieră...?);
  1. În data de 25 mai 2016, la aproximativ o jumătate de oră de la această primă vizualizare a blogului https://aproapeanonim.blogspot.ro, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a luat legătura cu furnizorul meu de internet, spre a obţine informaţii suplimentare cu privire la persoana mea?
  1. În data de 26 mai 2016, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, prin IP-urile xxxxxxxxxxx şi xxxxxxxxxxx, uzând de infrastructura sa informatică, a facilitat vizualizarea sau / şi achiziţionarea de material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. În datele de 29 mai, 2 august, 19 septembrie şi 17 octombrie 2016, precum şi în zilele de 11 şi 14 ianuarie 2017, prin interpuşi interni şi / sau externi, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, uzând de infrastructura sa informatică, a monitorizat material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. În ziua de 23 noiembrie 2016, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, prin IP-ul xxxxxxxxxx, identificat ca aparţinând şi Institutului Naţional de xxxxxxxx, precum şi prin infrastructura sa informatică proprie, a facilitat vizualizarea sau / şi achiziţionarea de material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. În momentul actual, în opinia dumneavoastră, ca structură militară specializată a Statului Român, ca soldaţi practic, în baza datelor pe care le deţineţi şi a analizelor pe care presupun că le-aţi făcut deja, consideraţi că blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro, sau / şi persoana mea, constituie un pericol real pentru siguranţa acestei ţări?
În speranţa primirii unor răspunsuri care să nu-mi sfideze foarte tare inteligenţa, este adevărat, una cu totul medie, nu înainte totuşi de a vă mulţumi pentru timpul acordat citirii acestei petiţii, vă adresez rugămintea să binevoiţi a mi le comunica la adresa: aproapeanonim@gmail.com.

Bogdan xxxxxxxxxx                                                                                         
17.01.2017

P.S. - unul peste care desigur, puteţi sări lejer, el nemaiobligându-vă de astă dată în niciun fel, însă care sub o formă sau alta, dimpreună cu răspunsul, sau dimpotrivă, cu nerăspunsul ce îl voi primi din partea domniilor voastre (cenzurat bineînţeles, dacă acesta va exista totuşi, acolo unde situaţia o va cere cu necesitate), coroborat şi cu alte informaţii şi raţionamente, va constitui alături de pagina https://aproapeanonim.blogspot.ro/p/zootehnic-100.html şi de postările cu subiectul Despre legi şi despre cei ce lucrează cu ele” din pagina principală a blogului meu, începutul unei noi pagini ce se va alătura celor deja existente, un nou pas, util sper eu, în înţelegerea unor fenomene, care chiar dacă nu se anunţă a fi neapărat catastrofale pentru ţară în sine, pentru că, una peste alta, România a fost capabilă să supravieţuiască oricărei dictaturi, oricât de îndelungată sau de scelerată a fost aceasta, ele ar putea deveni totuşi* extrem de neplăcute pentru o parte dintre cetăţenii acestei ţări – în particular pentru aceia pe care-i mănâncă târtiţa nu numai să gândească, dar să mai şi ridice... pliscu' atunci când o fac.

Ştiut este, din nenorocire, faptul că atunci când societatea eşuează în a-şi stăvili propria corupţie, atunci când promovează... hoţia, dar mai ales atunci când i se atrage atenţia asupra acestor deranjante aspecte, ea îşi va încleşta întotdeauna nervoasă pumnul, şi cu el, mânată de o frustrare şi de o ură sălbatice, dar şi profund tâmpe, îi va astupa, până dincolo de esofag, gura celui ce va avea tupeul obraznic să protesteze, pericolul cel mai grav în această direcţie, constituindu-l însuşi faptul că pentru a o face, ea nu va sta nicio clipă pe gânduri, când va veni vorba să o facă uzând inclusiv de pârghiile sale cele mai dure, de structurile sale cele mai... contondente, ca să le numim astfel – una dintre ele, fiind desigur şi armata. 1907, asistarea colectivizării forţate şi 1989 sunt numai câteva dintre** exemplele care ne arată ce înseamnă, pe de o parte, supunerea oarbă („ştiţi... aşa mi s-a ordonat”, „ei, alea erau vremurile”, „vedeţi dumneavoastră, situaţia a impus-o”, ş.a.m.d.), iar pe de alta, lipsa de discernământ şi învrăjbirea oamenilor (a se vedea în sprijinul acestui ultim argument, perioada luptelor anticomuniste din munţi, fenomenul Piaţa Universităţii '90, mineriadele, ş.a.).

Dezideratele: putere economică, progres, civilizaţie, se puteau atinge şi altfel (probabil mult mai paşnic, mai trainic şi mai normal, aşa cum s-a întâmplat de altfel în unele ţări din Vest), şi fără să fie distruse atâtea vieţi, şi fără să se facă atâtea abuzuri, şi fără atâtea rapturi şi cu siguranţă, fără atâtea crime. Iar dacă ne-ar fi fost dat de istorie şi de soartă să rămânem de-a pururea săraci, atunci măcar să o fi făcut în linişte, în pace, în înţelegere reciprocă şi în demnitate. Fără lagăre de muncă, fără constrângere şi fără manipulare.

Altminteri, prezentul (cu o datorie externă destul de generoasă), cu o infrastructură... cu o mentalitate primitivă şi cu penibile apucături mitocănesc-ciocoieşti în rândul multora dintre aceia ce ajung să aibă cât de cât contact cu puterea, să se... îmbibe într-o oarecare măsură de ea, toate acestea, şi încă multe altele asemenea, ne arată că de foarte mulţi ani încoace, mergem, mai mult mânaţi orbeşte de la spate decât gândind conştient, o mare parte dintre noi cel puţin, într-o direcţie... cred eu... greşită. Dar mai cu seamă, că eforturile celor de dinaintea noastră, mai ales sacrificiile lor, au fost... aproximativ... degeaba.

Iar datele pe care cu siguranţă le deţineţi, atât dumneavoastră cât şi celelalte servicii de informaţii ale acestei ţări, analizate obiectiv, atât în parte cât şi în ansamblul lor, am motive întemeiate să cred că probează cu vârf şi îndesat spusele mele, context în care, întrebarea mea de căpătâi, şi în consecinţă cea a blogului pe care scriu, devine una cum nu se poate mai simplă: ne este ruşine de ceea ce facem, sau ne deranjează doar faptul că se se vorbeşte despre asta? Ne deranjează tonul dur, vorba aspră, sau faptul că se fură ca în codru, din banul public? Ce anume ne deranjează, mai exact, domnilor?

Pe de altă parte, întorcându-mă acum la problema blogului meu, nu puteţi pretinde în mod raţional şi sincer, că statul dispune de timpul şi de resursele tehnice şi financiare necesare monitorizării unui biet site, ale cărui vizualizări civile, luate toate, într-un an, se pot număra pe degetele unei singure mâini, dar nu dispune în schimb, de infrastructura necesară stăvilirii (măcar a) corupţiei uriaşe care distruge şi schimonoseşte exact lucrul pe care, o parte din domniile voastre aţi jurat cândva să îl apăraţi – adică, ţara.

Mai mult, şi asta iarăşi, nu o puteţi tăgădui, chiar o parte dintre cei ce ar trebui să apere legile, le încalcă, exemplele în acest sens, fiind atât de numeroase şi atât de flagrante, încât, sincer... dacă am sta să facem o listă doar cu linkurile şi cu citatele din presă...***

Închei, prin urmare aici, şi din dorinţa de a nu fi greşit înţeles, o fac prin a repeta iarăşi un lucru pe care l-am mai spus cred şi pe aiurea, nu mai reţin pe unde anume, în speţă, acela că eu nu sunt un patriot, sau cel puţin, nu sunt unul în accepţiunea clasică a termenului. Uitaţi, spre exemplu, eu nu ştiu versurile Imnului Naţional (ruşine, mie!), nu cunosc zilele principalelor evenimente istorice ale neamului căruia îi aparţin (ruşine, mie, din nou!) şi nu sărut drapelul pe la diverse manifestări (onor mie, de astă dată! măcar nu sunt făţarnic).

Dar nu pot fi tratat nici de trădător sau de delator. Faptul că prin prestaţia unei părţi a personalului angajat în instituţiile sale, statul a reuşit să îmi inculce o neîncredere aproape (şi reţineţi, aproape) vecină paranoiei în mecanismele sale legale, în... omu' legii, faptul că o zic din nou, nu dau buzna plin de încredere şi de entuziasm prin porţile instituţiilor statului să le aduc acestora la cunoştinţă, lucruri pe care... hm, le ştiu şi singure de atâţia ani, se datorează în primul rând, corupţiei cu care se confruntă o bună parte dintre ele. Dar nici să tac nu pot, şi atunci**** scriu. Mai dur. Mai tăios. Mai din bardă. În fond, scriu despre oameni vânduţi, despre oameni fără pic de caracter, despre oameni care au ales să îşi vândă conştiinţa, despre oameni pentru care omenia se măsoară în procente, în cinci la sută, în zece la sută, ş.a.m.d. Când am să scriu despre fluturi şi despre grădinărit, dacă am să ajung să o fac vreodată, deşi-i puţin probabil, am să o fac poate mai altfel, acum când însă scriu despre... ceea ce scriu, o fac mai... zootehnic, o fac mai abraziv.

Şi o voi face, atât cât voi mai putea, credeţi-mă, fără nici cea mai mică... apăsare.

O zi bună, şi sănătate s-aveţi,
Bogdan xxxxxxxxxx

>>

După două zile, S.T.S.-ul nu numai că a avut amabilitatea de a-mi răspunde, dar a şi făcut-o într-un stil concis şi echilibrat, aşa cum de altfel îi şi stă bine unei astfel de instituţii. Răspunsul domniilor lor, într-o postare viitoare.

        
Note:

* mi s-a părut mai potrivită formularea „totuşi” decât cea iniţială „însă”;

** în petiţia trimisă am scris greşit „dinte”;

*** frază cu final uşor modificat faţă de forma iniţială, schimbare care însă nu a adus nicio alterare de sens;

**** iniţial „atuncea”. Actuala formă, deşi nici prima nu era greşită, mi se pare mai potrivită.
                                                                         

31.01.2017

Un răspuns util


...şi de la care, în zilele următoare, vom porni din nou la drum – la unul sper tot la fel de interesant precum îmi place să cred că a fost şi cel parcurs în pagina „Zootehnic 100%”.
                                                                         

11.02.2017

Scurtă analiză pe text

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale furnizează servicii de internet pentru o gamă largă de beneficiari legali – instituţii publice, asigurând doar acele aspecte de ordin tehnic necesare bunei funcţionări şi securităţii reţelelor.

Instituţia noastră nu controlează modul în care beneficiarii utilizează respectivele servicii pentru informare şi comunicare în spaţiul virtual.

STS nu are atribuţii şi nu este interesat de platformele web personale de tip blog.”

Iată-ne aşadar, bunule cititor, din nou la drum. Doar noi doi. Doar eu şi cu tine*. Iată-ne din nou alături, într-o nouă călătorie. Într-una care va începe cu o scurtă analiză pe text menită să asigure un fel de cadru dacă vrei, un fel de fond pentru ceea ce intenţionez să zugrăvesc mai departe înaintea curiozităţii tale şi a spiritului tău critic, în această nouă pagină a blogului meu.

Şi voi porni, prin a împărţi răspunsul S.T.S.-ului în bucăţi, prin a-l împărţi pe paragrafe, exact aşa cum de altminteri este el şi redactat. Făcând-o, şi citindu-l cu atenţie de câteva ori, înţeleg pe rând, următoarele trei lucruri:

Unu, că în principiu, dumnealor se ocupă numai cu... conductele, iar ceea ce curge printr-însele, cine învârte de robinetele vanelor şi cine stă cu găleata la capătul celălalt al ţevii, nu prea e treaba mea. Ar fi, cum ar veni... geheim. 

Doi, că mai departe beneficiarii fac cu informaţiile vizualizate sau / şi colectate, cam ce doreşte pregătirea lor, şi că asta iese din sfera de control a S.T.S.-ului, şi...

Trei, că practic oamenii nu au nici atribuţii şi nici vreun interes anume în ceea ce priveşte blogosfera.

Acestea ar fi deci, la o primă strigare, cele trei idei principale ce s-ar desprinde cu cea mai mare uşurinţă din textul citat, ele constituind interpretări elementare, directe şi explicite ale unor afirmaţii cât se poate de deschise şi de limpede formulate.

Ceea ce însă nu este tot atât de limpede formulat, ba aş zice chiar că nefiind formulat de nicio culoare, dar N.B. nici negat, lasă loc de speculaţii exuberanţei mele, este că...

Unu, prin infrastructura informatică a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, cel puţin un funcţionar al cel puţin unei instituţii a Statului, a accesat calea https://aproapeanonim.blogspot.ro.

Doi, că respectiva instituţie ar putea fi Ministerul Justiţiei sau cel Public, şi din nou...

Trei, că un serviciu de telecomunicaţii speciale aparţinând altui Stat mi-a accesat blogul.

Aşa că, oricum am pune problema, oricum ne-am întreba unii pe alţii şi oricum ne-am răspunde unii altora, un lucru a devenit cert. Ceea ce îmi propusesem pe data de 4 noiembrie 2015, am obţinut. O ştiam încă din seara lui 25 mai 2016, atunci când cu ajutorul unei mici secvenţe de cod inserate în conţinutul html al paginii mele, mi-am putut da seama că prin „ochelarii” Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, cineva citea ceea ce scriam. De aici şi primul meu e-mail trimis S.T.S.-ului, al cărui conţinut îl redau mai jos...

<<

Bună seara,

Numele meu este Bogdan xxxxxxxxxx şi sunt cel ce scrie pe blogul „aproapeanonim.blogspot.ro”, blog care văd că a reuşit să vă capteze atenţia.

Domniilor voastre, ori, în tot cazul, cuiva care beneficiază de internet prin intermediul serviciului Unităţii dumneavoastră.

Prin prezenta, doresc să vă asigur că nu este cazul să vă faceţi griji în chip inutil cu privire la acest blog. Sincer. El nu reprezintă nimic altceva decât un loc în care îmi exprim anumite opinii şi în care încerc să atrag atenţia asupra unor lucruri absolut infecte care se petrec în jurul nostru.

Pe de altă parte, este foarte probabil că până în acest moment, furnizorul care îmi asigură serviciile de net, să vă fi şi pus la dispoziţie adresa unde locuiesc. Eu ştiu acest lucru, dumneavoastră ştiţi că ştiu, deci... ne putem considera informaţi.

Altfel, dacă aveţi ceva nelămuriri sau simţiţi nevoia unor explicaţii suplimentare din partea mea, vă stau la dispoziţie. Aş prefera totuşi să utilizaţi în prealabil în acest sens, numărul de telefon de mai jos.

O seară bună,
Cu stimă,
Bogdan xxxxxxxxxx
+40 7xx xxx xxx

>>
trimis pe data de 25.05.2016 la ora 16:50

Avem, iată domnilor, nişte întrebări, nişte ferestre deschise, şi mai nou, am început să avem şi câteva răspunsuri, câteva puncte de sprijin, puncte care vor constitui într-un viitor sper eu, nu prea îndepărtat, veritabile centre de atracţie în jurul cărora vor gravita din ce în ce mai multe întrebări. Întrebări din ce în ce mai complicate, şi, din ce în ce mai indiscrete.

        
Notă:

* simplă figură de stil în cazul de faţă, pentru că nici tu şi nici eu, distinse cititor, nu suntem singuri aici. Alături de noi se mai află, uneori mai discret, alteori mai huidumeşte, şi... :)... miliţia.
                                                                         

15.02.2017

- Cioc, cioc!
- Cine-i acolo?
- #$%^&) * %^ &U^#$$! acu' ai înţeles cine e? 'r-eai al dracu' tu să fii, de haimana ce eşti!
...

După cum bine am văzut din răspunsul primit acum câteva zile, „STS nu are atribuţii şi nu este interesat de platformele web personale de tip blog”. Cu toate astea, totuşi, cineva se pare că este, până la urmă, interesat şi de aşa ceva, pentru că blogul nu mi-a fost vizitat nici de extratereştri şi nici de ştrumpfi, ci de oameni cât se poate de reali, de vii şi de angajaţi prin diverse instituţii ale Statului, detaliu destinat a-mi confirma încă o dată, certitudinea deja puternic cimentată, că cineva, un nene vigilent nevoie mare, stă negreşit şi zi şi noapte cu pupila dilatată cât mingea de golf, pe noi şi pe ceea ce... compunem. În ce scop însă, care-i mobilul acestei veghi neobosite? nu am putea decât să presupunem...

...sau, să descoperim noi înşine, cu propria noastră minte, prin intermediul unor mici... examinări.

Astfel, ca om predispus la analiză, la paralele, voi alege în continuare, să pun pe talerele balanţei raţiunii, două texte publicate chiar de mine pe acest blog. Primul îl constituie cel scris pe pagina „Zootehnic 100%”, al doilea, cel de sub titlul „Paul Adrian Ballea – sau cum se pregăteşte România pentru următorul Aiud... pentru următorul Canal... ş.a.m.d.”.

Deşi structural asemănătoare, la o comparare ceva mai exigentă, se poate observa că în vreme ce primul este extrem de precis alcătuit, destul de explicit, într-o manieră care nu prea lasă loc de fugă celor pomeniţi pe acolo, cel puţin nu de una raţională, articulată, cel de-al doilea este mai mult un fel de... caterincă la adresa tuturor Trahanachilor, a Caţavencilor şi a Dandanachilor care dau vârtos te toţi pereţii cu legile, cu raţiunea şi cu bunul-simţ. Este, dacă vrei bunul meu cititor, un fel de capac dat cu sete cefei mitocanului, un fel de pamflet închis între două paranteze cu caracter premonitoriu: prima, menită să ne spună că se apropie vremuri căc*#@oase, vremuri în care libertatea de gândire şi cea de expresie vor suferi avarii grave, iar cea de a doua, tot ca un soi de presimţire la fel de sumbră, vine să o întărească în aceeaşi cheie, pe cea dintâi. De altfel, trebuie să recunosc, cam toate textele reunite sub eticheta „Despre legi şi despre cei ce lucrează cu ele”, curg aproximativ în aceeaşi direcţie – în aceea (futilă la maximum – o admit) a indicării insistente, aproape obsesive, a obrazului din scoarţă de stejar ce îmbracă gros falca omului grobian.

Iată deci, cele două texte, aşezate în aceeaşi cumpănă. Primul, care-i arată cu subiect şi predicat porcului că este... „un mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt şi relativ rar, crescut pentru carnea şi grăsimea lui”, după cum lămurit ne-o spune însuşi DEX-ul, cel de al doilea, care îi spune, în mare, acelaşi lucru, dar pe un ton cumva mai... liric, cumva mai... la fel de ireverenţios, însă ceva mai lax argumentat.

Aşa că... fie şi principial vorbind, ca miliţian, nu prea ai avea ce-i face primului, nu prea ai avea ce puncte slabe să îi cauţi, fiindcă îi realizezi soliditatea, pricepi că el s-ar putea urca în orice moment pe interesele multor persoane, ştii că s-ar putea transforma într-un tăvălug care ar strivi în calea lui, multe minciuni, multe ipocrizii, multe lozinci goale, simţi că în spatele lui stau bine închegate laolaltă, un set de experienţe şi un eşafodaj logic, cu alte cuvinte, conştientizezi că respectivul text are la bază o infrastructură pe care se mai pot sprijini la nevoie, şi alte demonstraţii, cu mult mai ample, şi consecutiv, descoperiri cu mult mai... deranjante.

Cel de al doilea în schimb, îţi promite o portiţă. Ţi-o crapă exact pe aceea pe care strămoşul tău cincizecist o sfărâma odinioară cu bocancul său împuţit şi plin de noroi. Este aceea prin care va da buzna duhnind a prostie de la şai'şpe poşte, lemnoasa formulare... „Ia uite domne', ce zice ăsta dă noi, ia uite cum ne jicneşte... Păi ie posibil să zică, haimanaua dracului, aşa ceva dă noi, să-şi bată iel aşa, joc dă ieforturile noastre, dă truda noastră?... paştele... şi 'nezeii cui l-a-'nchinat...

Iar faptul că pagina „Zootehnic 100%” are o singură vizualizare, în vreme ce postarea „Paul Adrian Ballea – sau cum se pregăteşte România pentru următorul Aiud... pentru următorul Canal... ş.a.m.d.” a strâns nu mai puţin de cincisprezece, în mare parte făcute prin IP-uri diferite, unele dintre ele, din afara graniţelor ţării, relevă o latură, care în statistică mai poartă şi denumirea de... tendinţă.

Este adevărat, resursele limitate de care dispun nu îmi permit să demonstrez fără putinţă de tăgadă că toate cele cincisprezece vizite au fost făcute de ochiu' vigilent al instituţiilor, în consecinţă, cu generozitate, accept să le înjumătăţesc rezonabil, la... numai şapte, suficiente însă şi astea, zic eu, unui om îndeajuns de neprost, să tragă unele concluzii.

Cât despre latura economică a problemei, fiindcă în orice societate, oricât am arde-o noi de filozofic, aspectul material primează, iarăşi tind să privesc cu oarecare înţelegere mecanismele instituţionale, fiind ştiut că e mai ieftin, atât ca timp cât şi ca bani, noţiuni care de multe ori în zilele noastre înseamnă cam acelaşi lucru, să încropeşti un dosar pe genunchi pentru cai verzi pe pereţi, decât să te apuci de unul care să strângă între coperţile sale faptele de corupţie săvârşite într-o companie în al cărei acţionariat figurează nume grele. Aşa că... o repet, şi economic, e mai viabil aşa.

Prin urmare, toate astea, astfel cântărite, astfel analizate, mă îndreptăţesc să cred că de fapt, pe bună parte din lucrătorii cu informaţia, oameni prin definiţie pragmatici, nu îi interesează chestiile abstracte, ideile înalte, utopiile precum... „oprirea furtului din banul public”, „lupta împotriva corupţiei” ş.a. – cazul Hexi Pharma şi păţaniile bietului 297 fiind cutremurător de elocvente în acest sens – ci, că se află în urmărirea atingerii unor ţeluri mult mai mundane, mult mai trainic ancorate în real, înghesuirea deci, a încă unei perechi de trese pe epoleţi, poate chiar dobândirea unei perechi de steluţe, de ce nu, şi subsecvent obţinerea sporului salarial de rigoare, putând reprezenta în optica multora dintre domniile lor, deziderate mult mai uşor tangibile, şi implicit mai... de dorit.
                                                                         

17.02.2017

Alte şi alte întrebări

Bună ziua,

Subsemnatul Bogdan xxxxxxxxxxxx, fiul xxxxxxxxxxx şi al lui xxxxxxxxxxx, născut la data de xxxxxxxxxxxxxxxxx, domiciliat în xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx, posesor al cărţii de identitate seria xxxx nr. xxxxxx şi al CNP xxxxxxxxxxxxx, fiind cel ce scrie pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro,

în urma răspunsului primit din partea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale prin care mi s-a comunicat la data de 19.01.2017, într-un document ce poartă numărul xxxxxx, că...

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale furnizează servicii de internet pentru o gamă largă de beneficiari legali – instituţii publice, asigurând doar acele aspecte de ordin tehnic necesare bunei funcţionări şi securităţii reţelelor.

Instituţia noastră nu controlează modul în care beneficiarii utilizează respectivele servicii pentru informare şi comunicare în spaţiul virtual.

STS nu are atribuţii şi nu este interesat de platformele web personale de tip blog.”

...şi care răspunde astfel unei petiţii trimise de mine respectivei structuri în ziua de 17.01.2017,

în baza Art. 1, al. (3) şi (5), Art. 15, al. (1), Art. 16, al. (1) şi (2), Art. 20, al. (1) şi (2), Art. 29, al. (1), Art. 30, al. (8), Art. 31, al. (1), (2), (3) şi (4), Art. 51, al. (1) şi a Art. 57 din Constituţia României, luate punctual, dar sprijinit în principiu, pe toate celelalte prevederi ale sale, prin prezenta, vă adresez respectuos următoarele întrebări:
  1. În data de 25 mai 2016, uzând şi de infrastructura informatică pusă la dispoziţie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi achiziţionat material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. În situaţia unui răspuns afirmativ, am rugămintea să precizaţi ce anume a declanşat acel prim contact al domniilor lor cu site-ul meu – (spre exemplu: a fost identificat vreun anumit cuvânt ţintă, s-a primit vreo sesizare cu privire la conţinutul blogului?...);
  1. Presupunând din nou, că răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, în data de 25 mai 2016, la aproximativ o jumătate de oră de la acea primă vizualizare a blogului https://aproapeanonim.blogspot.ro, personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a luat legătura cu furnizorul meu de internet spre a obţine informaţii suplimentare cu privire la persoana mea?
  1. În data de 26 mai 2016, uzând şi de infrastructura informatică pusă la dispoziţie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi achiziţionat material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. Personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi prelucrat în orice fel date sau informaţii obţinute în urma vreuneia dintre vizitele făcute blogului https://aproapeanonim.blogspot.ro, în zilele de 29 mai, 2 august, 19 septembrie sau 17 octombrie 2016, respectiv în zilele de 11 sau 14 ianuarie 2017, de către terţi? În cazul în care răspunsul dvs. este „da”, am rugămintea de a menţiona ziua / zilele achiziţiei datelor; orele şi minutele ar fi nişte plusuri mai mult decât binevenite, pentru care v-aş fi extrem de recunoscător.
  1. În ziua de 23 noiembrie 2016, uzând şi de infrastructura informatică pusă la dispoziţie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi achiziţionat material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?
  1. În situaţia în care personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi prelucrat în orice fel date sau informaţii preluate de pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro, a întreprins acest / aceste demers / demersuri în virtutea vreunui mandat, a vreunei dispoziţii, a vreunei legi anume, sau doar din proprie iniţiativă?
Închei, nu înainte de a vă mulţumi pentru atenţia şi timpul acordate citirii acestor rânduri, dar mai ales nu înainte de a mai face unele mici precizări, consider eu, utile.

Prima este că blogul meu e unul public, cu acces liber la vizualizarea datelor, fără limitări impuse prin parole, prin subscripţii ori prin alt fel de mijloace, dovedindu-se deci, unul cât se poate de deschis cititorilor, circumstanţă în care petiţia de faţă nu trebuie interpretată ca o hărţuire, ca o presiune asupra dvs. ca instituţie, căci la fel ca oricare dintre potenţialii mei cititori civili, angajaţii şi colaboratorii domniilor voastre au tot dreptul din lume să citească orice le place şi orice apare în spaţiul public. Este un drept inalienabil al dumnealor. Totuşi, nu puteţi nega nici faptul că dacă cineva îmi citeşte... creaţia uzând de arhitectura informatică a S.T.S.-ului, nu o face tocmai în scop recreaţional, ci ar putea-o face preponderent în interes de serviciu, ceea ce pentru mine ar constitui un lucru de o mare însemnătate, mai cu seamă prin prisma noii pagini (Păienjenişul) pe care am adăugat-o site-ului de curând, şi în cuprinsul căreia voi încerca să fac o scurtă incursiune prin încrengăturile unui sistem care în ciuda evoluţiilor înregistrate, atât la capitolul tehnic cât şi la cel al pregătirii profesionale a personalului încadrat, totuşi continuă să lase în urma lui, printre altele... chestii uneori ininteligibile, alteori extrem de greu de descris.

O a doua precizare vizează ermetismul cu care mi-am formulat întrebările, caracterul lor rigid, mărturisindu-vă că principalul scop al acestei abordări îl reprezintă dorinţa mea de a elimina pe cât posibil orice ambiguitate din solicitarea pe care iată, v-o adresez.

Cea de a treia, şi ultima, este aceea că răspunsul dumneavoastră, (pe care mi-l puteţi trimite în format electronic la adresa de e-mail aproapeanonim@gmail.com) în cazul în care el va exista, cenzurat aşa cum a fost şi cel al S.T.S.-ului pentru a proteja datele pretabile la această operaţie (semnături, ştampile, etc.), îşi va găsi, alături de comentariile mele, locul pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro.

În speranţa unor răspunsuri... de fapt, în speranţa oricăror răspunsuri, vă mulţumesc anticipat.

O zi bună,                       
Bogdan xxxxxxxxxx
17.02.2017

...dublă petiţie, trimisă atât Ministerului Justiţiei cât şi celui Public
                                                                         

19.03.2017

Răspunsuri... răspunsuri...



Şi, desigur...


...cenzura îmi aparţine. Încă.
                                                                         

23.03.2017

Eu nu v-am întrebat ce este Dasein-ul

După cum se poate observa din postarea precedentă, dublei mele petiţii i s-a răspuns. I s-a răspuns, mă rog, este un fel de a spune, căci dacă începem cu Ministerul Justiţiei, vom vedea că de fapt mi s-a răspuns la alte întrebări. La unele pe care nu le-am pus. De exemplu, eu nu ţin minte să fi întrebat cine asigură serviciile de comunicaţii (internet) ale ministerului, cine administrează infrastructura de informaţii a acestui organism ori dacă Ministerul Justiţiei monitorizează activitatea pe internet a personalului propriu sau pe cea a personalului încadrat în alte instituţii.

Am întrebat eu aşa ceva? Nici pomeneală. 

Că S.T.S.-ul furnizează servicii de net Ministerului Justiţiei, era pentru mine o certitudine şi implicit un lucru inutil de întrebat, dat fiind faptul că pe de o parte, S.T.S. mi-o confirmase deja, iar pe de alta, dând oarecum întâmplător peste un fişier în care apăreau la o distanţă de doar câteva rânduri, sintagmele „Romanian Ministry of Justice” şi „Serviciul de Telecomunicaţii Speciale”, era mai mult o chestiune ce ţinea de mintea raţei decât de necesitatea posedării unor reale valenţe de ghicitor în stele, deducţia acestei cooperări. Tocmai de aceea am şi trimis petiţia unde am trimis-o. Altfel, ori umpleam toate ministerele din ţara asta cu petiţii, trimiţându-le la plesneală care încotro, orbecăind prin desişul birocratic al aparatului, ori făceam una şi bună, şi o trimiteam din prima la Spaţii verzi. Sau la Pompieri.

Continuând, la fel de inutil îmi e, mărturisesc, şi să ştiu cine-i administratorul reţelei ministerului, ori dacă acesta se ocupă, printre altele, şi cu monitorizarea informatică a propriului personal.

Acestea erau lucruri... nici măcar colaterale, ci cu totul neinteresante. La urma urmelor, serviciile de internet puteau fi asigurate tot atât de bine de către Moş Crăciun şi administrate de Zâna Măseluţă. Pe mine nu asta mă interesa, iar întrebările mele nu au coborât din înaltul tăriilor metafizicii, ci au fost unele simple, coagulându-se toate în jurul uneia singure, centrale: Băi, om bun, în ziua „ţ”, matale ori vreo cunoştinţă de-a matale, aţi dat au ba, vreunu' cu pupila prin blogu' meu? Atât. Repet: simplu, la obiect.

...ca dumnealor să îmi răspundă că e = mc^2...

În plus, ce aş fi putut hali, la limită (deşi m-am ferit să cad într-o asemenea capcană), ca răspuns întrucâtva plauzibil, din partea S.T.S.-ului, că noi nu vedem, nu auzim, nu ştim şi nu ne interesează, din partea Ministerului Justiţiei nu prea mai pot asimila. Bun, am priceput, unii sunt cu distribuţia, cu ţevăria. Da', pe bune acu'... Ministeru'...? Serios?! La poarta lui ajunge ditai conducta de DN 4000 plină cu tot felul de minunăţii şi el... nimic, nimic? Să fie oare cu putinţă ca nepreţuita substanţă să se irosească aşa, să se piardă ca apa în nisip? Ar fi oare posibil ca într-o lume în care informaţia valorează atât de mult să se admită o asemenea risipă?

Răspunsul este nu. Cu siguranţă, NU.

Şi atunci, fiindcă avem de bine de rău nişte răspunsuri, fie şi aşa... date mai lăturiş, mai într-o rână, date razant pe lângă întrebări ce nu s-au pus, le-om lua pe acestea şi ne-om servi de ele. Aşa s-ar face că dacă le-am pune laolaltă, citindu-le şi răscitindu-le, citindu-le literă cu literă, virgulă cu virgulă (mult mai puţine şi mai inspirat aşezate decât cele din textele mele – o recunosc şi o aplaud), reparcurgându-le apoi printre rânduri, citind printre cuvinte, am putea ajunge la concluzia că ele sunt în realitate, cu mult mai de folos prin ceea ce ascund decât prin ceea ce susţin.

Formulări ca...

Instituţia noastră nu controlează modul în care...”

STS nu are atribuţii şi nu este interesat de platformele web personale de tip blog”

Direcţia Tehnologia Informaţiei nu monitorizează...”

...

Zău? Atunci cum s-ar putea aşa ceva...





?...

Să se fi autodenuţat omu'? Să fi venit cu pieptul dezgolit, la poarta Tribunalului şi să fi strigat din toţi rărunchii: Gata, nu mai pot, ticălosul de mine, uitaţi ce am făcut! Sunt vinovat, sunt un mişel şi merit să plătesc. Legaţi-mă! Fiat iustitia, pereat mundus! Mă predau...?

Aşa să fi fost oare?

Bineînţeles că nu.

Să fi fost, în schimb, urmărite pe net unele cuvinte cheie care se regăseau şi în blogul lui? Să îi fi fost urmărit apoi traficul pe internet? Calculatorul chiar?

Cel mai probabil, dar despre asta, mai încolo. Şi tot atunci, despre cuvintele cheie, unele pe care le-am folosit eu însumi mai demult într-un e-mail, cuvinte care nu puteau să scape vigilenţei cerberilor informatici. Ce au făcut ei mai departe? Ei bine, o parte dintre dânşii... dar toate la momentul potrivit.

În concluzie, una desigur preliminară, socotesc că până aici, departe de a avea în faţă nişte răspunsuri deschise, oneste, am mai curând de a face, atât din partea S.T.S. cât şi a Ministerului Justiţiei, cu un soi de reservatio mentalis – al uneia bivalente (atât în sensul larg, prin omisiune, cât şi în cel strict, prin afirmaţii neadevărate). Iar elementul care se încăpăţânează din păcate, cu atâta înverşunare încă, să se sustragă înţelegerii mele, e scopul nobil pe care îl protejează această pseudotăcere. Sau dacă vreţi, această semiminciună. Pur şi simplu, nu reuşesc cu niciun chip să zăresc acel mobil înalt pe care îl urmăreşte sistemul, tratat de astă dată în globalitatea lui; acelaşi sistem care l-a „scăpat” aproape copilăreşte pe domnul Ghiţă printre degete pe deneu, care a tolerat existenţa fenomenului Hexi Pharma (unul despre care se poate afirma deschis că a participat la uciderea foarte multor oameni), sistem în care nu odată pila şi şpaga au deschis sau au închis nenumărate uşi, sistem în care Articolul 297 Cod Penal a fost făcut şoşon, cu generosul concurs al multora dintre cei ce ar fi trebuit să îl protejeze, sistem care de ani de zile priveşte suspect de îngăduitor la companiile naţionale care toacă fără milă banul public, lăsând după ele, fie autostrăzi pe care le ameninţă pământul să le înghită sau care nu tolerează un regim normal de viteză fără a pune în pericol siguranţa oamenilor, fie pârtii pe care stă zăpada doar cinci zile pe an, fie construcţii inutile ori prost făcute, acelaşi sistem grijuliu, care repet, că poate nu s-a înţeles din prima, nu controlează, nu are atribuţii, nu este interesat şi nu monitorizează, dar care a găsit totuşi nimerit să încalţe deja un blogger şi să aloce resursele financiare şi umane necesare monitorizării a cel puţin încă unui blog... aproape anonim, fireşte.

So?... Care-i treaba cu echitatea aia... cu binele cetăţii... cu dreptatea, cu sistemu' nostru de valori?... Să fie totul doar făţărnicie, să fie tot doar vorbe goale, doar minciună... numai ipocrizie?... Aşa să fie oare?

Hm!...

Însă cel mai frumos din toate, musai s-o recunoaşteţi, este răspunsul Ministerului Public. Despre el, în toată splendoarea sa, într-o postare viitoare.

Şi apropo, că aici nu umblăm nici cu şopârle şi nici cu ştiri false, ci aproape exclusiv cu materialu' clientului...


În fereastra de căutare, tastaţi „Ballea”. Vizualizaţi apoi informaţiile aferente dosarului 18890/281/2016 – soluţia pe scurt.

Pe urmă, dacă mai aveţi ceva vreme şi v-am stârnit curiozitatea...




Aş fi foarte curios să aflu dacă şi protagoniştii acestor rapoarte au fost trataţi de lege cu aceeaşi rigoare cu care a fost tratat blogger-ul nostru. De asemenea, calculatoarele de la care şi-au compus cu o neîntrecută măiestrie diversele documente în care... „au atestat aspecte necorespunzătoare adevărului” ce eufemism gingaş s-a aflat mai nou pentru fals! or fi fost şi ele la fel bine urmărite ca şi cel de la care Ballea şi-a publicat tiradele? ori ca acesta de la care scriu subsemnatul?...

...ei, nu e mişto legea?

Dar mai presus de toate, nu e cea mai mişto dreptatea?
                                                                         

30.03.2017

Procuror superlativ

La polul opus al spusului de nimic, se află nespunerea. Întunecata şi neclintita tăcere. Dacă în cazul S.T.S. şi al M.J. am asistat în mare, la două tentative, apreciez destul de reuşite, de praxis al „artei” răspunsului pe lângă întrebări, în cazul Ministerului Public lucrurile au stat ceva mai simplu, tratarea fiind mai... din topor.

Vă facem cunoscut că petiţia dvs. (e-mail din 17.02.2017, ora 12:37) a fost clasată, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002, privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.”

Să-'nnebunesc! mi-am zis. Pe unde oi fi comis-o? Oi fi trimis-o în engleză, oi fi încurcat-o cu vreo scrisoare de intenţie... le-oi fi trimis din greşeală CV-ul?

M-am mai uitat o dată prin sent-ul căsuţei de e-mail. Era acolo, cuminte la locul ei şi era aceeaşi cu cea trimisă Ministerului Justiţiei, natural cu schimbările de rigoare în ce privea destinatarul. Care să fi fost, atunci, neajunsul?

Fuga la Monitorul Oficial, (http://www.monitoruloficial.ro) să caut OG 27-le, să văd ce zice! Da', ghinion!

Produs electronic conţinând actele publicate, care poate fi accesat gratuit pe internet şi este disponibil, în varianta pentru citire, timp de 10 zile de la publicarea respectivelor acte.”

Ceea ce, părăsind preţ de numai câteva fraze tema de azi, îmi spunea că: 1. Dacă vrei să citeşti un text de lege mai vechi de zece zile, tre' să bagi mâna-n buzunar (în al tău evident, să nu se înţeleagă altceva), să dai cu multă dexteritate ariciul la o parte, şi de sub el să-ţi scoţi portofelul, et 2. Site-urile porno rămân în continuare o alternativă deosebit de atractivă, cel puţin prin dublul avantaj că şi accesarea lor este gratuită pe net, şi, în plus, sunt disponibile mai mult timp, nu numai în varianta pentru citire, ci şi în cea pentru... auz, văz, simţire (într-un context mai cuprinzător), (ne)simţire (la o adică), frecare, şi aşa mai la vale. Dar cum nu pentru a face reclamă site-urilor deocheate ne-am adunat aici, ci pentru a dezbate subiecte cu mult mai arzătoare pentru obşte, propun să ne întoarcem iarăşi la şeptelul nostru.

So:

Constatând eu canci (cacofonie deliberată) OG 27/2002 moca pe site-ul monitorului, am început să search pe Google. Aşa am dat peste mai multe site-uri...



...ultimul, din motive deloc complicate, fiind probabil şi cel mai vrednic de încredere.

Şi-am luat-o la citit. Pe ea. Pe ordonanţă. Pe toată, de la un cap al ei la celălalt, fiindcă Ministerul Public, bănuiesc un mare admirator câteodată al misterelor, al camuflajului, al cimiliturilor şi în general al textelor cifrate, a omis să dea acolo, fie şi un articol, două din actul normativ, care să orienteze mai bine cetitorul; să spună: bă, Coco, uite, conform articolului... alineatul... căci este drept, şi eu i-am scris sprijinit în principiu pe toate celelalte prevederi ale sale (ale Constituţiei)...” dar dacă ne vom pune ochelarii, vom vedea că am produs şi câteva trimiteri – să-l dumiresc pe adresant de temeiul legal pe care stă misiva mea. Altfel, privită deopotrivă logic şi lingvistic, exprimarea domniilor lor, una care atinge sublimul în ce priveşte ambiguitatea, îmi spune că petiţia a fost clasată în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei, ceea ce ar putea însemna că ori le-am încălcat pe toate, luate vrac, ori numai pe cele în care apare verbul a clasa şi care statuează exclusiv condiţiile în care se sistează cursul pretendelor cetăţenilor. Cum nu aveam cum, de exemplu, să încalc Articolul 4, pentru că efectiv nu îmi era în putere să o fac, şi cum prin asta mă sustrăgeam primei posibilităţi, nu îmi mai rămânea decât să socotesc că singurele pe care le-aş fi putut ciufuli ar fi fost doar 7-le şi 10-le, unicele în care apărea cu mai mult sens cuvântul buclucaş. Articole care glăsuiau după cum urmează:

Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi se clasează, potrivit prezentei ordonanţe.”

Art. 7

(1) În cazul în care un petiţionar adresează aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice mai multe petiţii, sesizând aceeaşi problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate petiţiile primite.

(2) Dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă petiţie de la acelaşi petiţionar ori de la o autoritate sau instituţie publică greşit sesizată, cu acelaşi conţinut, aceasta se clasează, la numărul iniţial făcându-se menţiune despre faptul ca s-a răspuns.”

Art. 10

Dar:

1. Petiţia nu era una anonimă, datele mele de identificare (nume, prenume, adresă, CNP, etc.) fiind completate corespunzător. Că blogul se cheamă aproapeanonim, asta-i o altă chestiune, ea neavând, până la urmă, nicio legătură cu documentul în sine.

2. Alineatul (1) al Articolului 10, iarăşi, nu are aplicabilitate, deoarece deşi am sesizat, este adevărat, aceleaşi aspecte în ambele solicitări, eu nu le-am adresat aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ci am avut grijă să le trimit către entităţi separate. Distincte, cum ar veni. Cât despre răspunsul primit, el nu vorbeşte nicăieri despre vreo conexare.

Şi apoi, să priceapă bine tot procurorul: Dacă pun o întrebare mai multor organisme, o fac conştient, şi înseamnă că aceasta i se adresează fiecăruia dintre ele. Nu ies în piaţă să ţip în gura mare: Bă', care staţi cu geana pe mine? ci bat politicos, pe rând, la toate uşile, căutând să îi înapoiez posesorului său de iure, binoclu' uitat pe pervazul ferestrei de vizavi.

figură de stil – puteţi considera că v-am făcut, complice, cu ochiul - ;|

3. Cât despre alineatul (2), găsesc că prin distanţa mare la care se situează el de descrierea situaţiei noastre, nici nu mai merită să ne batem capul cu dânsul.

Sigur, într-un acces de ultraortodoxie, extrapolând un pic, am putea aduce în discuţie Articolul 6^1:

Petiţiile greşit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre aceasta.”

Însă cum petiţia mea nu a fost una greşit îndreptată, iar dacă ea a fost judecată astfel, ei bine, eu nu am fost înştiinţat de o asemenea interpretare, acest ultim articol devine la rându-i inoperant.

Concluzii la final de episod?... Sugestii... reclamaţii?

Poate unele mici observaţii.

Am putea observa de pildă că antetul documentului primit de la Minister numără nu mai puţin de douăzeci şi opt de cuvinte, în vreme ce răspunsul în sine doar douăzeci şi cinci, restul fiind alcătuit din cifre şi din semne de punctuaţie. Am mai putea nota şi izul fin de nas pe sus, precum şi urmele adânci de cauciucuri de tractor lăsate de zigzag-urile repetate ale emitentului, peste trupul mutilat al Articolului 5 din Ordonanţa la care el însuşi apelează, articol care cu ultima lui suflare ne şopteşte că...

Pentru soluţionarea legală a petiţiilor ce le sunt adresate conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice sesizate vor dispune măsuri de cercetare şi analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate.”

Dar astea, fiind de acum detalii, am prins a ne obişnui cu ele. Atât că... sper totuşi, sincer, ca prin Ministerul Public să nu se redacteze toate documentele în acelaşi stil cuman, asta ar denota, pe lângă o serie de alte probleme, abordate deja prin mass media, şi unele despre care chiar nu vă pot povesti aici, însă pe care cu siguranţă cei mai isteţi dintre voi le-aţi intuit încă de mai demult şi singurei.

Şi uite, vă mai fac o dată, cu subînţeles, cu ochiu'. ;)
                                                                         

11.04.2017

Vorbirea spunătoare de nimic, practica tăcerii şi viciile noastre cele de toate zilele

În data de 25 mai 2016, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, prin IP-ul xxxxxxxxxxx, uzând de infrastructura sa informatică, a facilitat vizualizarea sau / şi achiziţionarea de material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?

Răspuns:

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale furnizează servicii de internet pentru o gamă largă de beneficiari legali – instituţii publice, asigurând doar acele aspecte de ordin tehnic necesare bunei funcţionări şi securităţii reţelelor.

Instituţia noastră nu controlează modul în care beneficiarii utilizează respectivele servicii pentru informare şi comunicare în spaţiul virtual.

STS nu are atribuţii şi nu este interesat de platformele web personale de tip blog.”

Sau...

În data de 25 mai 2016, uzând şi de infrastructura informatică pusă la dispoziţie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi achiziţionat material publicat pe blogul https://aproapeanonim.blogspot.ro?

Răspuns...

Serviciile de comunicaţii (internet) sunt puse la dispoziţia Ministerului Justiţiei de către Serviciul de Telecomunicaţii Speciale printr-o clasă IP destinată sistemului judiciar.

Infrastructura de comunicaţii ce deserveşte Ministerul Justiţiei este administrată de către Direcţia Tehnologia Informaţiei.

Direcţia Tehnologia Informaţiei nu monitorizează activitatea pe internet a personalului propriu şi nici a personalului din cadrul altor instituţii.”

Remarcaţi risipa literară? N-ar fi fost oare mult mai simplu să se răspundă cu „da”, cu „nu” sau „poate”?

Aţi prins-o?

Exact.

Asta-i ideea!

Atunci când doreşti să ascunzi un lucru, începi să vorbeşti cât mai pe larg, fie pe lângă el fie despre un altul.

Să luăm bunăoară întrebarea iniţială:

În data de X, Serviciul X, prin IP-ul X, uzând de infrastructura sa informatică, a facilitat vizualizarea sau / şi achiziţionarea de material publicat pe blogul X?

Din răspunsul...

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale furnizează servicii de internet pentru o gamă largă de beneficiari legali – instituţii publice, asigurând doar acele aspecte de ordin tehnic necesare bunei funcţionări şi securităţii reţelelor."

...dacă l-aş toca mărunt mărunt, cam ca pe mărarul de pus la tocăniţă, aş putea înţelege că... mmda... ar fi... întrucâtva posibil să se fi-ntâmplat şi aşa ceva. Dar mai multe nu-ţi vom spune.

Mai departe...

La întrebarea:

În data de X, uzând şi de infrastructura informatică pusă la dispoziţie de Serviciul X, personal din cadrul instituţiei dvs. sau / şi personal ataşat pe lângă aceasta a vizualizat sau / şi achiziţionat material publicat pe blogul X?

Se răspunde:

Direcţia Tehnologia Informaţiei nu monitorizează activitatea pe internet a personalului propriu şi nici a personalului din cadrul altor instituţii.”

Ceea ce iarăşi, seamănă izbitor cu primul răspuns.

Cu observaţia că aici, majoritatea cititorilor ar putea pleca pe driblingul verbal al Ministerului Justiţiei, spunând: Păi cum vrei domnule, să îţi răspundă oamenii, de vreme ce nu îşi monitorizează angajaţii?

Răspunsul este unul simplu: Ca să afli ce are un om în calculator (fişiere, directoare, etc.) şi ce site-uri web a vizitat, nu este necesară o monitorizare propriu-zisă, fiind suficientă doar o căutare ceva mai atentă şi mai aplicată. Iar în cazul în care respectivele date au fost şterse, ele au lăsat oricum urme pe undeva, aşa că...

De altfel, o vizită pe site-ul teachingprivacy.org, în special a secţiunii sale Principles”, ne-ar fi utilă chiar şi acelora dintre noi mai puţin iniţiaţi într-ale calculatoarelor.

Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de la subiect, şi cerându-vă scuze pentru scurta-mi paranteză IT-stică, socot că odată ajunşi în acest punct al „epopeii” noastre, este util să facem o mică recapitulare a metodelor de a o da lungă atunci când nu vrei să răspunzi unei întrebări deranjante, subliniind că ea poate fi parată în mai multe feluri: 1. Te poţi face că nu o înţelegi. 2. Poţi apela la sofism. 3. Poţi evita particularul rămânând într-un general cât mai eterat, sau, 4, în situaţia extremă în care începi să te simţi cu adevărat încolţit de ea, atunci când poziţia ţi-o permite (şi în cazul instituţiilor, întotdeauna poziţia o permite), zâmbeşti rece, politicos, şi te retragi fără a oferi niciun răspuns. 5. Dacă lucrurile se împut şi întrebarea continuă cu o tenacitate de berbec de asediu să-şi caute răspuns, dacă în încăpăţânarea ei ameninţă să sfarme uşile în care te propteşti cu toată îndârjirea şi cu toată puterea spre a ţine ferecat departe de ochii oamenilor, muntele tău de jeg, atunci, ca pe un wild card, o vei băga pe aia cu secretu', că se ştie: adesea, abuzul, corupţia şi hoţia se ascund sub... „Secret”. Secret de Serviciu, Secret de Stat, Protocol Secret, Tratat Secret, s.a.m.d.

...o manevră, după părerea mea, stupidă, fiindcă orişice secret, ca orice alt lucru de pe lumea asta, are o anumită durată de viaţă, la capătul căreia, devenind fapt cunoscut, va scoate la lumină felul de a gândi şi implicit va face ca acţiunile viitoare ale fostului său deţinător să nu mai fie chiar aşa absconse. Realitate ce mă conduce la deducţia că un secret poate fi descoperit pe cel puţin două căi: Una complicată – încercarea nemijlocită de a-l afla, săparea după el, şi alta, aproape la îndemâna oricui – analiza trecutului şi a prezentului; combinaţia celor două, fiind ceva gen... Ciocanu' lu' Thor, dacă îmi permiteţi desigur un asemenea trop.

Spre exemplu: Dacă vreme de pai'şpe ani ai furat şi ai minţit de te-ai căcat pe tine, este la mintea gărgăriţei că de mâine nu te vei apuca să creşti foci ori să plantezi garoafe. Nu?... Aşa gândeam şi eu, deci...

Reîntorcându-ne acum la imensa şerpărie informatică, am putea face unele mici speculaţii cu privire la felul în care omul enunţător de idei şi de texte pe net (dar nu numai) ar putea fi nemonitorizat, prilej cu care vom vorbi câte ceva şi despre aşa-numitele cuvinte cheie, cuvinte despre care v-am pomenit în postarea precedentă. De pildă, dacă te mănâncă în buricele degetelor să tastezi: ATENTAT, BOMBĂ, JIHAD, ori alte expresii similare, atunci am putea rezonabil presupune că uzând de nişte progrămele mai speciale, nişte persoane pasionate de informatică angajate prin felurite servicii ale Statului, o vor remarca. Tot astfel, mergând pe firul presupunerilor, utilizând alte progrămele, tot speciale şi ele se înţelege, aceşti cetăţeni ar putea identifica IP-ul site-ului (al blogului să zicem, pe care scrii). Luând apoi legătura cu cei ce îl găzduiesc, invocând varii pretexte de natură legală, de siguranţa cetăţeanului, de siguranţa statului, de siguranţa fuzibilă, ş.a. ar putea obţine de la ei IP-ul furnizorului tău de net. Consecutiv, în numai câteva minute, de la acesta din urmă, adresa ta de domiciliu, CNP-u' tău, şi mai departe, comunicând cu alţi colegi, de prin alte servicii ale Statului, la fel de felurite şi ele nu mai spun, cu cine o arzi, care au fost ultimele tale locuri de muncă, ce ai mâncat, ce te-ai... pe cine ai... şi de aici încolo, mă retrag umil, lăsând loc fanteziei voastre să umple ea locurile lăsate goale de exprimarea mea uneori stângace şi poate prea ades laconică.

Iar acesta reprezintă doar un exerciţiu copilăresc de imaginaţie în comparaţie cu metodele reale de supraveghere, unele despre care nu putem decât să ne dăm cu presupusul. În orice caz, site-uri ca wikileaks.org şi mărturii precum cele ale domnului Edward Snowden (http://topdocumentaryfilms.com/state-surveillance/ - fiind una dintre ele), v-ar putea lămuri mai bine în acestă chestiune, cu menţiunea că ar fi nerealist din parte-ne să pretindem că ţara noastră dispune de aceleaşi resurse ca Statele Unite, însă în calitatea ei de aliată a NATO şi de membră a UE, totuşi nici în Epoca de Fier nu cred că ne-am putea situa ca dotare şi know-how.

Sau, ca o bună paranteză şi un grăitor exemplu, încercaţi să vă puneţi o întrebare simplă: Cum se face că aproape toţi puştii zăpăciţi, dacă nu absolut toţi, care au dat telefoane aiurea să ameninţe cu bombe prin licee sau prin şcoli, după doar câteva ore erau la secţie şi dădeau declaraţii?

Şi atunci, întreb din nou:

Dacă monitorizarea individului este atât de facilă, atât de bine pusă la punct, dacă din punct de vedere tehnic am înregistrat atari progrese, dacă suntem atât de plini de camere de supraveghere, de telefoane inteligente, de reţele de calculatoare, de Servicii, de Ministere, de oameni care mai de care mai profesionişti, mai cu înalte calificări şi mai deontologi, atunci cum e posibil să se înfiinţeze pe bandă rulantă firme paravan care să-i dea ţepe la foc automat Statului, să se încheie contracte de falsă consultanţă prin care să se toace aiurea sume consistente de bani din buzunarul public, să se proceseze în timpi record documentaţii extrem de complexe şi de voluminoase, să se recepţioneze obiective de milioane de euro în doar câteva zeci de minute, să se dezinfecteze sălile de operaţii cu (aproape) apă de la chiuvetă, să se îndatoreze comunităţi întregi, pe zeci de ani, pentru a finanţa un şir nesfârşit de proiecte nefolositoare şi nesustenabile?... Întreb. Cum sunt posibile toate astea?

Cum e posibil ca atâţia piloşi inepţi şi absurzi, a căror unică manifestare a abilităţii de a gestiona mai multe proiecte în acelaşi timp o constituie numai aceea că sunt capabili ca în timp ce îţi vorbesc de sus să se mai şi scobească în nas, să fie înfipţi prin fel şi fel de posturi fără să aibă măcar habar pe ce lume trăiesc, în vreme ce alţi oameni, oameni normali, oameni utili şi care ar avea capacitatea intelectuală de a produce lucruri folositoare societăţii, ajung fie să ia scârbiţi calea străinătăţii, fie pe aceea a renunţării? Cum mama dracului, sunt posibili Ghiţă, Condrea, generalii făcuţi generali la apelu' bocancilor, şi alte astfel de abominaţii, într-o eră în care până şi ceea ce intenţionezi să faci ar putea fi, într-o oarecare măsură, ştiut cu zile bune înainte ca tu să mişti măcar un deget în acea direcţie?

Cum e oare posibil ca afaceri ilicite cu scheme extrem de vaste şi de complexe, în care comunicaţiile necesare bunului mers al operaţiunilor cumulează probabil sute de ore de convorbiri telefonice, sau sute de e-mail-uri, şi care inevitabil conţin zeci de cuvinte cheie şi de scăpări – atât de atent vânate am văzut, de lucrătorul cu informaţia şi subsecvent de instituţiile pe care acesta le serveşte cu fidelitate, să meargă atâţia ani netulburate de nimeni şi nimic? Cum e posibil ca asemenea caracatiţe să se întindă atât de repede şi atât de profund prin spitale, prin vămi, prin judecătorii, prin tribunale, prin ministere, prin Guvern, prin Parlament, ş.a.m.d.?

Întreb: cum rahat, sunt posibile toate astea?

Să fie oare realizabile şi fiindcă sunt, parte din ele, susţinute prin manipulare şi prin muşamalizare?

Prin răspunsuri paralele cu întrebările şi prin tăceri complice?...

Ar fi şi asta o posibilitate. Cred.

Pentru că s-ar putea ca bună parte din oamenii instituţiilor, indiferent de natura lor, să nu reprezinte în esenţă nimic altceva decât nişte extensii de-ale noastre, nişte noi ajunşi mai mult sau mai puţin accidental prin nişte posturi cărora le suntem, din nou, mai mult sau mai puţin, potriviţi. Atâta tot.

Şi îndeobşte, ce drept am avea să le cerem altora să fie ceea ce noi înşine nu am putea fi niciodată? Sau... de ce ar trebui să ne clădim în continuare, cu propriile noastre mâini, mituri dăunătoare, să ne cioplim în continuare în neştire nişte idoli la fel de neputincioşi ca noi? Ba, poate încă şi mai şi?! Omul legii... omul din instituţie... oamenii din servicii, etc... Nu au şi ei oare aceleaşi patimi ca şi noi, aceleaşi vicii? Nu sunt la fel de îndreptăţiţi ca noi să vrea şi ei mai mult... mai sus?...

Şi atunci?...

De ce am avea impresia că există sfinţi? De ce ne-am pune orbeşte încrederea în... vânt, în vise, în cuvinte frumoase şi în motto-uri înălţătoare??

Căci începând cu acel paznic care alerga prevenitor şi atoate cenzor după cameramanii străini prin curte pe la Cighid acum aproape treizeci de ani, continuând cu procurorul care a condus cercetările de la „Măciuca” şi încheind cu cel mai cel şef de Serviciu din ţara asta, vom vedea că toţi, sau aproape toţi, odată ajunşi într-o anumită poziţie, considerată de ei mulţumitoare, spre a şi-o păstra cât mai mult, sau dimpotrivă, spre a-şi spori şansele de a accede la una nouă, şi mai ofertantă, aproape instantaneu încep să dezvolte şi un soi de pasiune, n-aş şti să spun precis, penibilă sau patologică, pentru minciună, sau după caz, pentru tăcere – într-o exprimare ceva mai doctă, pentru manipulare sau muşamalizare, ambele însă, indiferent de terminologia aleasă, convergând în final, invariabil spre unul şi acelaşi scop: să facă linişte sub ei. Făcând-o, îl mulţumesc pe cel de deasupra lor, serviciu care le va creşte vertiginos şi şansele de a urca ierarhic şi fireşte, social. Este atât de simplu... de... brut, de previzibil, şi până la urmă, atât de la mintea omului, încât îmi este şi ruşine să mai descriu asemenea banalităţi. În rest, după cum am mai zis... cuvinte multe, nobile, idei frumoase, imnuri, decoraţii, diplome, ode şi drapele – toate plantate pe aceleaşi necesităţi şi pe aceleaşi năravuri comune nouă (aproape) tuturor.
                                                                         

19.05.2017

...în continuare despre vicii

Astăzi, invidia, răutatea şi prostia.

Odată ce te-a mâncat în cur să faci un lucru bun, un lucru sănătos, un lucru cu un cap şi cu o coadă, ai terminat-o cu traiul liniştit. Nu ştiu dacă e neapărat vorba doar de invidie, pe care eu o consider doar o manifestare de suprafaţă a unor probleme cu mult mai adânci, sau şi despre un fel de masochism tembel asezonat cu o lipsă cronică de educaţie, ce ne împing, ambele, să ne dorim cu orice preţ dezastrul. Serios, nu ştiu să spun. Cert este însă că de îndată ce vedem lângă noi un om încercând să facă ceva bun, parcă ne apucă pandaliile şi adesea nu ne mai lipseşte decât un milimetru ca să ne urcăm cu picioarele atât pe el cât şi pe lucrul meşterit de dânsul, simţindu-ne cumva împunşi: „Ia uite bă' la ăsta, s-a găsit el s-o facă pe deşteptu' cu noi... ne-'nvaţă el meserie.”

Şi aşa începe să se aleagă praful. Unul face un pas înainte, alţi şapte îl trag înapoi, unul încearcă să rezolve ceva, alţi şapte vin şi îi fac munca terci. A făcut unul ceva util, haideţi, călare, să facem totul praf. Hm, am uneori impresia că dacă ne-ar fi fost la îndemână şi nu ne-ar fi cerut un volum prea mare de muncă, imediat după '89 am fi făcut una cu pământul şi metroul şi Casa Poporului. Norocul nostru că au fost construcţii masive şi nu s-au putut smulge ca ridichile din pământ, că dacă ne uităm la ce a lăsat în urma ei priceperea noastră... dar, în fine, să nu redevenim melancolici, ci să mergem mai departe cu studiul nostru asupra acestui defect, unul cred eu destul de răspândit prin instituţiile noastre – şi nu numai. După ce am vorbit despre metehne ca lăcomia, minţitul şi beţia de putere, a venit acum şi rândul invidiei. Ei bine, din tot acest cocktail (şi) de imperfecţiuni care este omul, tratat la modul cel mai general, (de aceea am şi zis mai sus, nu numai, căci defectele instituţiilor sunt şi defectele noastre, ale restului oamenilor cetăţii) nu avea cum să lipsească tocmai dumneaei.

În general se ştie, sau hai să nu m-arunc prea tare, se poate presupune, că acolo unde coeficientul de inteligenţă este unul... vag, iar ea, inteligenţa, câtă e, mai e şi orientată-n crăci, acolo începe să se audă şi scâncetul antropoidei: Cum, ăla să reuşească şi io nu? Da' ce-mi lipseşte, mie? Da' cu ce-s io mai prejos? Şi fără să mai stea pe gânduri, gibonul începe să ruineze munca celuilalt. Ba încă de-ar putea, l-ar şi transforma într-o păpuşă voodoo vie, pe care să o ia la ţintă cu drujbe, târnăcoape şi satâre. Ce fericire pe capul nostru, nu-i aşa, că avem legile, să ne mai reţină pe ici pe colo, i-adevărat cam selectiv şi cu juma' de mână pe unii dintre noi, de la atari orori.

Invidia aşadar, odată intrată în om, începe să îi întunece raţiunea, transformându-l într-un fel de zombi, într-un fel de automat necugetător, invariabil pus pe rele şi activat împotriva oricui s-ar găsi să se pună obstacol în drumul său spre... spre ce anume, nici el, săracul, n-ar fi în stare să spună lămurit. În orice caz, spre o iluzorie bunăstare, spre afirmare, spre... Aşa se face că practic, cu un astfel de om nu prea mai ai cum te înţelege. Odată încătuşată mintea lui în lanţurile zavistiei, ea nu mai poate opera liber în câmpul ideilor, al conceptelor, al discuţiilor deschise, omul sfârşind prin a deveni un fel de chestie împăiată, imobilizat pe placa turnantă a propriilor lui dorinţe (nu întotdeauna justificate şi sustenabile), una care îl roteşte arbitrar, aproape ca o ruletă, cu faţa când către un ideal, când către altul, iar de rahatul ar ajunge să preţuiască ceva, şi ai avea o pungă plină, el şi-ar dori doi saci. Aşa e el alcătuit, şi din păcate n-ai ce-i face. Un mix ghinionist de prostie şi de sălbăticie scitică, veşnic prins într-o cursă stupidă în care de fapt nu se întrece niciodată cu cel mai bun ca el, ci tot cu cei de teapa sa, invidiosul nu numai că nu este capabil să producă în veci ceva util, mai mult, prin harul său, asemănător cu cel al ruginii, nu-l va lăsa nici pe cel de lângă să o facă.

Lasă bă', că ştiu eu mai bine cum se procedează, şi suflecându-şi mânecile, îşi scuipă-n palme, le freacă bine, şi face... un rahat.

Chemat apoi să dea seamă de năstruşniciile lui, începe să îşi încordeze pumnii şi să scrâşnească din molari.

Şi uite-aşa o dăm din invidie în răutate. E clipa astupării urechilor şi a închiderii ermetice a pleoapelor. A dezvelirii tot mai belice a incisivilor, a arătării tot mai clare a albului, inconfundabil promiţător de conflicte, al caninilor. A schelălăielilor neputinţei şi a temerilor.

Atunci încep, ca să trasăm o paralelă la ceea ce se întâmplă de la o vreme în societatea noastră mioritică, să sară în stânga şi în dreapta flegme, blesteme, anateme, ameninţări, acuze, dosare, înregistrări, ş.a. Începe, cum s-ar zice... ţircusul; de îndată ce jegul iese la iveală, toţi, care mai de care, începând să îşi paseze vina unul altuia, s-o dea unul pe celălalt: Uite, bă', ţi-am zis io că nu era bine ce făceam? Acuma, na, vezi ce păţim? Bine, este un fel de a spune, fiindcă în mare, cei de sus nu păţesc niciodată mare lucru, iar dacă pică cineva, tot vreun fraier, tot vreo raţă cade.

Cât priveşte, de acum deja consacratul volei cu pisica între ogrăzi, unul cronofag şi iritant pentru majoritatea oamenilor cu creier, prin el se asigură, pe de o parte, trecerea timpului – o jonglerie abilă a celui ce caută să ascundă măgăriile – pe de alta, disiparea forţei iniţiale a mulţimii nemulţumite şi ameninţătoare, împrăştiindu-i energia, în aşa fel încât la final, omul ajunge atât de buimac, încât nu mai ştie pe cine să înjure, pe cine să apuce de urechi şi cui să-i mulţumească.

Altminteri, dacă sorţii sunt favorabili şi cel ce începe să deschidă gura este slab şi e de unul singur, este şi după caz, ori neprimejdios ori ca şi mâncat. Dacă vocea lui nu se aude, sau se aude doar prin câteva urechi, ipochimenul este declarat neinteresant, căci nu-i aşa... cu un singur paşoptist nu iese răscoală. Pe de altă parte, dacă din ce în ce mai mulţi oameni încep să audă şi să îşi pună întrebări, atunci vocea este fie cumpărată, fie prin diverse alte metode, amuţită. Mărturisesc că personal, încă nu m-am confruntat nici cu hărţuiri şi nici cu alte mizerii de genul ăsta, aş fi măgar să mint, cu toate că o spun deschis, mă aşteptam ca până acum ele să cam înceapă. Bine, timpul nu e trecut şi simt că o să-mi vină şi mie rândul la vremuri grele, dar, e o zi pentru toate. Prin urmare, să nu anticipăm excesiv, mai ales că pe blogul meu, în prezent, exceptând miliţia, intră doar câţiva boţi şi câte unul - doi internauţi rătăciţi, pe săptămână. Cu alte cuvinte, blogul nu face zgomot. Cât despre cel făcut, el se aseamănă mai curând cu cel făcut de un om care vorbeşte de unul singur la el în hol, atunci când încearcă să schimbe un întrerupător încăpăţânat, ce insistă să rămână ataşat de perete, în ciuda tuturor eforturilor decente depuse şi a numărului deja exasperant de şurubelniţe implicate în temerara întreprindere gospodărească.

Reîntorcându-ne acum la „calităţile” sistemului, revenind la recensământul virtuţilor lui proaste, reamintesc că în principiu, loc de tocmeală nu prea e. În sensul că nu prea merge s-o încerci p'aia cu zici ca ei şi faci ca tine. Ori să încerci să faci jumate ca ei, jumate ca tine. Nu. Sistemul este, după cum mi-a (re)confirmat-o şi experienţa în C.N.I., din acest punct de vedere, impecabil proiectat şi funcţionează cu o simplitate şi o precizie de macaz bine reglat. Ca el, sau acasă! De aici şi dificultatea ca oamenii cât de cât verticali, relativ cinstiţi şi cu oarece conştiinţă să poată prinde prin angrenajele instituţionale. Totul este (mult) mult prea plecat ierarhiei şi intereselor personale pentru a mai lăsa loc şi decentului, raţionalului.

Păcat, o zic din nou, de cei înzestraţi, de cei dotaţi intelectual, de cei capabili, oameni care conştientizând prin ce medii ajung să lucreze, şi sub ce şefi, aleg să-şi bage p%$a şi să plece. Unii încearcă să opună o oarecare rezistenţă, să schimbe ceva, să lupte cumva. Alţii... pleacă pur şi simplu resemnaţi şi dezgustaţi, exodul lor reprezentând o dublă pierdere, de vreme ce minusului produs prin lipsa omului potrivit de la locul potrivit, i se adaugă încă unul, poate şi mai mare: acela al ocupării locului rămas vacant, de pile, de cozi de topor şi de stupizi.

Şi fiindcă am ajuns la ei, la cei stupizi, musai să acceptăm (chiar şi eu sunt obligat să o fac, oricât de cârcotaş aş fi câteodată) că lucrurile se mai fac cu curul şi neintenţionat, că unele gogomănii sunt cât se poate de reale, de nesimulate. Adică prostia e acolo, e pe faţă, e vie şi nu se manifestă ca mască a vreunui alt defect, ci e ea însăşi, brută, „splendidă”... naturală.

Aşa se face că, aducând iarăşi în discuţie scurta mea perioadă lucrată în Compania Naţională de Investiţii, nu pot să nu mă întreb, oare cât de prost să fii, să angajezi un necunoscut care îţi trimite un CV prin mail, un om de pe stradă, un om despre care nu ştii mare lucru, şi după numai două săptămâni să începi să-i propui tot felul de măgării şi de ilegalităţi? Mă întreb, oare cât de nătărău să fii, ca într-o lună şi jumătate să te expui atât de tare în faţa unui om despre care până la urmă nu ştii aproape nimic? Iar dacă nu m-ar fi cuprins o uriaşă scârbă, atât de ei cât şi de alte instituţii, cu alte cuvinte o adâncă silă de întregul sistem, cine ştie ce alte cazuri de patologie logică mi-ar mai fi fost dat să descopăr.

Dar ca să fiu mai elocvent, ca să descriu şi mai plastic ce poate face prostia turată aproape de capacitatea ei maximă, las în urmă câmpia şi urc (figurat) puţin prin munţi. Mai exact, prin cei Apuseni. Fiindcă acolo, în 2014, a avut loc un accident aviatic în care un aparat de mici dimensiuni ce efectua o cursă umanitară, s-a prăbuşit. Incidentul, fiind intens mediatizat, nu voi insista inutil asupra lui, ci mă voi rezuma să punctez numai ceea ce consider eu a fi una dintre materializările cele mai nocive şi mai periculoase ale prostiei: incompetenţa.

Acea incompetenţă care a făcut ca vreme de mai bine de cinci ore, victimele (toate supravieţuitoare ale impactului iniţial) să stea în frig pe munte, cu multiple traumatisme, accidentul petrecându-se în luna ianuarie, pentru a fi găsite, reţineţi vă rog, de un domn pădurar, autorităţile, în ciuda amplei mobilizări, nefiind capabile, cu toate dotările disponibile, unele indiscutabil performante, să localizeze poziţiile câtorva telefoane mobile, şi să ajute prin asta efortul salvatorilor din teren.

Penibilul avea însă să îşi ia în primire coroana, sceptrul şi tronul abia după câteva zile, când s-a aflat că una din victime, folosind o aplicaţie de pe telefon, a transmis printre altele, şi coordonatele locului prăbuşirii, dar autorităţile, ne prea fiind în stare să transforme gradele sexagesimale zecimale în grade sexagesimale, minute şi secunde, i-au cam lăsat pe oamenii implicaţi în operaţiunea de salvare să bâjbâie orbeşte prin codrii de poveste ai Carpaţilor Occidentali, în căutare de umbre şi de păreri. Aceleaşi autorităţi de la care aşteptăm probabil să ne scoată de sub dărâmături în cazul unui cutremur apocaliptic, aceleaşi de la care aşteptăm, la fel de probabil, unii dintre noi, să ne educe, să ne conducă şi să ne înveţe să gândim. Aceleaşi care n-au fost în stare să deschidă, în PLM, un Google Earth sau Google Maps, să bage într-unul din ele coordonatele alea blestemate, să belească ochii-n monitor, şi să vadă acolo, ca într-un glob magic de cristal, şi locul cu pricina, şi coordonatele transformate, şi drumul până la locul intervenţiei. Aceleaşi care încadrează (evident doar în condiţiile legii şi prin concurs, cum altfel?) personal cu înalte calificări şi cu o bogată experienţă (în ce anume, habar n-am, da' sună de mare angajament), autorităţi care, repet, dispun totuşi de mijloacele tehnice, de competenţele necesare şi bineînţeles de cadrul legislativ corespunzător, pentru a face tone de interceptări, monitorizări de bloguri şi de postări pe facebook. 

Apropo, de curând, am înţeles că au început să aplice şi amenzi celor ce postează... chestii (?) ilegale.

Drăguţ!

P.S.

Lor, acestor super-hiper-para pregătite autorităţi, în speranţa că data viitoare salvatorii vor fi ceva mai bine susţinuţi de cei de la calculatoare, care probabil rup în două Solitaire-ul şi Farmerama, dar care îşi cam agaţă vestimentaţia prin Excel şi prin Word, le-am făurit acest neînsemnat şi foarte uşor de folosit, progrămel de transformare:

ConvertorGrade 

...pe care îl pot descărca la următoarea lor vizită pe blogul meu, laolaltă cu celelalte date pe care şi le iau oricum.

Nu de alta, da' ar fi de tot căcatul, ca la mai bine de o sută de ani după ce domnul Saligny a proiectat podul de la Cernavodă fără să beneficieze de binecuvântările tehnicii zilelor noastre, sau după ce domnul Traian Vuia s-a ridicat de la pământ cu aparatul lui de zbor, tot la fel, unul proiectat cu mijloace considerate astăzi primitive, să nu fii în stare, tu, ditamai specialistu', înconjurat de atâtea computere puternice doldora de programe inteligente, să faci nişte scăderi, nişte adunări, nişte împărţiri şi câteva înmulţiri.

Zău. Ar fi de tot căcatul.