09.12.2016
...e pe bune, mai ales secţiunea lui de comentarii, aceea care de altfel prezintă cel mai mare interes pentru postarea de faţă, şi că măcar o parte dintre participanţii la „dezbateri” şi-au declinat identitatea reală, neapelând la pseudonime, atunci, ei bine, dragă cititorule, simpla parcurgere a acelor mici texte, va fi absolut savuroasă. Promit. Pentru că oamenii reuşesc acolo, suficient de plastic şi fără o prea mare risipă de cuvinte (aşa cum spre ruşinea mea, poate că am mai făcut eu din când în când), să surprindă însăşi chintesenţa prestaţiei C.N.I.-ului. Fără veleităţi literare, fără alte zorzoane lingvistice inutile, dar mai ales, lucru de mare însemnătate, fără nicio... teamă. Oamenii o dau efectiv pe faţă. Cumva, cam ca-n gura oborului.
08.11.2016
În
vremea asta Cătălin, / Viclean copil de casă...
...nu
împle cupele cu vin / Mesenilor la masă,
aşa
cum greşit, însă cu totul neintenţionat, ne-ar putea face să
credem domnul Eminescu, ci pradă unui sever acces de retard
mintal, mâzgăleşte cu pixul ecranul monitorului de pe biroul la
care lucram şi îi mai fu#& şi vreo
câteva ştampile.
Cu
toate astea, totuşi nu asupra acestei întâmplări... nefericite,
voi... zăbovi în această postare, ci mai degrabă asupra unei alte
forme, este drept întrucâtva asemănătoare, de manifestare a
„agerimii” de minte de prin C.N.I.
Şi,
pornind de la premisele că linkul...
http://www.puterea24.ro/economie/salarii-de-2000-de-dolari-la-compania-nationala-de-investitii-108518.html
http://www.puterea24.ro/economie/salarii-de-2000-de-dolari-la-compania-nationala-de-investitii-108518.html
...e pe bune, mai ales secţiunea lui de comentarii, aceea care de altfel prezintă cel mai mare interes pentru postarea de faţă, şi că măcar o parte dintre participanţii la „dezbateri” şi-au declinat identitatea reală, neapelând la pseudonime, atunci, ei bine, dragă cititorule, simpla parcurgere a acelor mici texte, va fi absolut savuroasă. Promit. Pentru că oamenii reuşesc acolo, suficient de plastic şi fără o prea mare risipă de cuvinte (aşa cum spre ruşinea mea, poate că am mai făcut eu din când în când), să surprindă însăşi chintesenţa prestaţiei C.N.I.-ului. Fără veleităţi literare, fără alte zorzoane lingvistice inutile, dar mai ales, lucru de mare însemnătate, fără nicio... teamă. Oamenii o dau efectiv pe faţă. Cumva, cam ca-n gura oborului.
Privite
deci în atare lumină, comentariile lor, trebuie să admit, sunt
absolut... minunate. Mai ales prin, dacă îmi este permis să spun,
prostia lor aproape epică. Pentru că unii dintre comentatori, vreme
îndelungată au participat direct la chestiile împotriva cărora
vituperează acum atât de vârtos, iar asta, cunoscând o parte din
acele nume, mă face să întreb retoric şi oarecum naiv:
Păi
ce rahat faceţi acu', măi dragă foşti colegi, aţi început s-o
ardeţi... etic? Acu' blamaţi? Acu' aruncaţi cu... era să zic
căcat, în conducerea instituţiei? Da' când vă luaţi salariile,
primele, ş.a.m.d., atunci era bine, era în regulă? Sau
veţi fi având şi voi, distinşilor, la fel ca nea P, acum ieşit
la pensie cred, foi puse de-o parte, pe care să le trimiteţi la
fel ca dumnealui... „acolo unde ştiţi voi, la momentul potrivit”?
Apropo,
o fi trimis nea P vreo foaie cuiva? Am mari îndoieli.
Cât
despre locul, sau locurile în care ele ar trebui să ajungă, dacă
totuşi s-ar găsi nişte viteji printre voi, ce să zic... mare
lucru nu cred că s-ar rezolva cu ele, căci trăim de ani buni în
ţara în care pe de o parte, omul s-a obişnuit cu jaful şi cu
corupţia ca fierarul cu scânteia, deci ele n-ar mai mişca pe
nimeni, iar pe de alta, instituţiile statului, sunt de bună seamă
garnisite pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, aş putea adăuga
citându-l pe nenea Iancu, cu tot felul de siniştri gata în orice
clipă ca în schimbul sumei potrivite, sau doar la o simplă comandă
venită pe cale ierarhică, într-o manieră similară celei în care
procedează o parte dintre voi, fie să vi le facă avioane şi să
le arunce spre cel mai apropiat coş de gunoi, fie să se şteargă
direct cu ele la... cur – iertată-mi fie exprimarea; asta mai cu
seamă din pricina faptului că la noi, totul, sau aproape totul,
este atât de anexat şi atât de tributar relaţiilor şi pilelor,
dar şi de condus de tot felul de interese meschine, încât... în
fine... găsind că aţi prins deja ideea de ansamblu a frazei, o voi
lăsa la fel de neîncheiată, cam cum îşi
lăsau unii dintre proiectanţi, referatele pe la recepţii.
Aşa
că, dând-o dintr-una într-alata, şi dintr-alta în aproape
finalul acestui text, îţi spun iarăşi dragă cititorule ce ai
avut răbdarea să-mi fii alături în această scurtă călătorie,
că...
...departe
de a fi furaţi de afară, de străini cu alte cuvinte, noi singuri
ne lăsăm unii pe alţii în curu' gol. Noi singuri ne buzunărim
frenetic unii pe alţii, şi nu în ultimul rând, că noi singuri,
cel puţin marea noastră majoritate, vom plăti la un moment dat
uriaşul preţ al ignoranţei şi al laşităţii noastre.
Iar
dacă totuşi te vei întreba, răbdătorul meu cititor, de ce am
ales varianta de a scrie despre lucrurile astea pe un blog obscur şi
de ce nu m-am dus în schimb, repede la... miliţie, ca tot
cetăţeanu' conştiincios, ei bine, trebuie să îţi mărturisesc
că nu am făcut-o deoarece nu am nici cea mai vagă umbră de
încredere în nişte oameni care, fie din cauza propriei corupţii,
fie din cauza celei a şefilor lor mânjiţi ce îi ţin aproape la
propriu în lanţ, ori îi trimit prin controale cu ideile gata
confecţionate de acasă, fie pur şi simplu din cauza laşităţii
ori a comodităţii lor personale, pentru că trebuie să o
recunoaştem, nu ne naştem toţi Superman, aleg să privească
supuşi şi umili doar în jos. Aleg să fie în permanenţă atenţi
ca nu care cumva să iasă din pătrăţica lor. Să nu-şi supere,
Doamne Fereşte, vreun şef. Să nu încalce vreun tabu...
Şi
apoi, presupunând, să zicem, de dragul discuţiei, că aş fi fost
suficient de blanc-bec încât să dau fuga la... „oamenii legii”
– ce şanse aş fi avut să nimeresc tocmai acei doi-trei oameni
integri dintr-o masă din care mai făceau parte alţi şapte-opt
miliţieni? Teoretic, veţi spune, 20-30%, practic
însă vă asigur, ele erau nule. Cu ce mi-ar fi fost atunci
de folos să mă adresez unor oameni la fel de mânjiţi, la fel de
corupţi? Cu ce m-ar fi putut ajuta ei? Cât de departe s-ar fi putut
merge alături de ei?...
Cât
despre demersul meu de aici, funciarmente donquijotesc, ce ar mai fi
de spus?!
Singur,
e drept, i-am sfidat un pic, le-am dat puţin cu tifla. La o adică,
dacă am face o paralelă limbaj-gestică, am putea spune chiar că
le-am şi arătat puţin curu' de la fereastră. Le-am arătat
inclusiv scârba autentică şi profundă ce o resimt atunci când
îmi aduc aminte de ei şi de faptele lor, de mentalităţile lor
septice. De opus însă nu am avut şi nu am cum să mă opun lor. Nu
am avut şi nu am cum să le stau în cale, cum să mă pun de-a
curmezişul prăpădului pe care îl fac aceşti pseudooameni. Un
singur om, o minoritate restrânsă, nu pot face absolut nimic
într-un sistem profund infectat, profund corupt, profund măcinat de
incompetenţă şi de venalitate, de mitocănie şi de lăcomie.
Şi,
ca o altă realitate tristă, instituţiile noastre, cel puţin cele
despre care am apucat să îmi fac o idee cât de cât în cunoştinţă
de cauză, nu caută sub nicio formă să recruteze specialişti şi
oameni cu coloană vertebrală, lor fiindu-le aproape întotdeauna
preferaţi cei slabi şi cei uşor de manevrat, cei... facili. Pentru
că doar aceştia pot îndeplini orice dispoziţie aberantă, doar ei
pot semna orice mizerie, pentru că numai ei pot face negrul alb şi
în general, pentru că numai ei se pot contorsiona şi transforma la
comandă în absolut orice este... util sau necesar cauzei – în
coadă de topor, în preş, în cârpă sau în zbir.
Iar
dacă prin aceste instituţii mai ajung la un moment dat, prin cine
ştie ce împrejurări fericite, şi oameni de valoare, atunci
aceştia vor avea o viaţă teribilă. Fiecare zi de muncă a lor va
fi o luptă pentru a-şi face meseria legal, pentru a rezista
presiunilor unor şefi stupizi sau / şi corupţi.
Puţini
dintre ei vor reuşi.
Alţii,
probabil tot atât de puţini, vor renunţa şi vor pleca.
Dar
cei mai mulţi, din păcate, se vor da pe brazdă... se vor...
adapta, se vor... plia pe cerinţe, şi astfel...
...şi
astfel vom face şi de acum încolo, cam tot ce am făcut şi de la
domnul Burebista încoace.
Adică...
aproximativ... nimic.
*
Cu
această ultimă postare, socotesc potrivit să închei aici, cel
puţin pentru o vreme, povestirea şirului de întâmplări la care
am asistat din postura de angajat al Companiei Naţionale de
Investiţii.
Având
însă în vedere că există posibilitatea, este drept, una destul
de redusă momentan, ca într-o zi această pagină să fie citită
(şi) de persoane din acea companie, şi cum nu aş vrea ca altcineva
să fie acuzat pe nedrept ori să aibă în vreun fel de suferit de
pe urma laşităţii mele de a o fi dat-o lungă şi anonimă, nu voi
pune punct înainte de a-mi face cunoscut măcar prenumele – Bogdan
este acesta.
Iar
ţie dragă cititorule, în funcţie de cum vei alege să o parcurgi,
fie în felul aceasta în care ai început deja, fie în ordinea
cronologică a postărilor, nu îmi mai rămâne decât, ori să îţi
doresc lectură plăcută, oare cât de plăcută va putea fi o
astfel de lectură?... ori să îmi iau rămas bun de la tine,
mulţumindu-ţi cu toată sinceritatea atât pentru îngăduinţa ce
ai arătat-o faţă de, sper eu, micile mele greşeli de ortografie,
cât şi pentru răbdarea ce ai avut-o să parcurgi alături de mine
acest, e adevărat nu foarte lung, însă teribil de mocirlos, de
abrupt şi de întortocheat drum.
08.11.2016
Şi
cum o mie de vorbe, un ban nu fac...
...m-am
gândit să bag şi nişte poze.












Iar
ceea ce aţi văzut, reprezintă numai o selecţie aleatoare şi
foarte limitată de imagini. Asta cu precădere, din trei motive:
Unu.
Nu am vizitat decât opt obiective. Opt din câteva... sute. De aici,
baza de selecţie relativ restrânsă.
Doi.
Nu intenţionez să ocup întregul spaţiu al blogului cu poze. Aşa
încât, le consider suficiente şi destul de elocvente pe acestea pe
care le-aţi văzut deja.
Trei...
La început, nerealizând peste ce voi da ulterior, nu am insistat nici eu
prea tare cu pozele. Cu alte cuvinte, nu m-am târât chiar prin
toate cotloanele, pe sub toate chiuvetele, nu am tras de toate
bateriile de duş, ş.a.m.d. Dar cu toate astea, cu toate scăpările
mele, totuşi... de bine de rău, spre deosebire de alţii... m-am
mai strecurat pe sub câte-un bazin... m-am mai urcat pe câte-un
acoperiş...
24.10.2016
Noţiunea de „hai să
încercăm şi legal”, ca potenţial factor declanşator al
accidentului vascular cerebral
Cum
tocmai fusesem... cooptat, mânjit, ca să zicem aşa, (în urma
participării la penalitatea aia de la Ploieşti – pardon! mi-a
scăpat) s-au gândit ei ce s-au gândit şi au ajuns la concluzia că
n-ar fi rău să mă bage ceva mai adânc în pâine. Aşa au decis
să mă trimită la două recepţii finale prin Judeţul Gorj. De
fapt, nu doar să mă trimită aşa, ca pe un accesoriu, ci să fiu
chiar maestrul de ceremonii, să fiu nici mai mult nici mai puţin,
decât preşedintele respectivelor comisii, acel ce se ocupă de
întreaga procedură.
Făcând
anumite legături şi punând un pic lucrurile cap la cap, începea
să prindă sens întrebarea insistentă: „poate să participe la
recepţii?”, întrebare pe care cel cu care am dat interviul pentru
angajare, i-a pus-o de câteva ori unui coleg de-al său.
Da,
esenţa cam asta era. Le erau necesari oameni care să facă recepţii
pe bandă rulantă, oameni care să gireze cu semnăturile lor, fără
să gândească nicio secundă, toate măgăriile ce se ascundeau în
spatele unora dintre proiectele pe care ei le derulau. Atâta tot.
Nici urmă de nevoie reală, autentică, de oameni competenţi, de
oameni cu verticalitate... Mânuitori inconştienţi şi automaţi de
pix, cam atât, cam asta era ce le trebuia lor.
Şi
cu toate că eram conştient, cu toate că le ştiam de acum felul de
a fi, vroiam totuşi ca recepţiile mele să arate altcumva. Vroiam
ca ele să arate că se poate şi legal. Cu o astfel de idee am
pornit la drum.
Abordarea
mea i-a amuzat la început pe colegi. Observând însă că gluma
tinde să se cam îngroaşe şi că evenimentele evoluează într-o
direcţie cu totul nefamiliară lor, încet încet, o uşoară
anxietate a început să pună stăpânire pe ei, culminând curând
într-o stare aproape vecină panicii.
Faptul
că dădeam telefoane, că discutam cu cei din teritoriu, că îi
întrebam dacă într-adevăr se puteau iniţia recepţiile ori dacă
mai erau ceva probleme pe la obiective, contactarea constructorilor,
a proiectantului, erau indicii care le arătau că mă pricepeam
destul de bine la ceea ce aveam de făcut, că eram stăpân pe mine,
şi nu numai atât, ci şi că recepţiile de care mă ocupam, se vor
face sută la sută legal.
Mai
ales că îi spusesem deja şefului meu direct, lui D, că...
„Am
să mă duc la recepţie cu mingea de handbal după mine şi dacă nu
sare ca lumea din pardoseală, nu le dau recepţia.”
Cred
că nici dacă i-aş fi făgăduit că-i aduc ciuma bubonică sau
holera în birou, nu m-ar fi privit mai contrariat şi mai
dezaprobator...
De altfel,
cu el mai purtasem un dialog pe tema recepţiilor, la care martor a
fost şi I (preşedintele comisiei de la Ploieşti):
D: Ai
semnat procesul-verbal la Ploieşti?
Eu:
Da.
D:
De ce?
Eu:
Din spirit de haită. Au semnat colegii mei, am semnat şi eu.
I:
E vezi... acu’ dai
vina pe mine...
Eu:
Eu nu dau vina pe nimeni. Îmi asum răspunderea pentru faptele
mele.
În
realitate, niciunul dintre cei doi nu înţelegea la vremea
respectivă, şi poate că nici acum nu sunt capabili să înţeleagă,
că fiecare om întreprinde un anumit lucru cu un anumit ţel.
Ţelurile noastre însă, erau fundamental diferite – ale mele şi
ale lor. Ne închinam, cum s-ar zice, la Dumnezei diferiţi.
Cu
toate astea, mi-am văzut mai departe de ale mele. Am început să
întocmesc formularele şi documentele necesare recepţiei,
continuând să solicit diverse date şi informaţii de pe la toţi
cei implicaţi.
Aşa
am ajuns şi la etapa redactării invitaţiilor de participare ce
urmau să fie trimise celor ce potrivit legii, ar fi trebuit să
asiste la recepţie, ceea ce îi includea desigur şi pe cei de la
I.S.U. şi de la I.J.C. - pentru că în cele două săli de sport se
desfăşurau printre altele, inclusiv activităţi şcolare, cel
puţin conform scriptelor.
Uitându-se
peste ele, D mi-a spus că directoarea nu o să le semneze niciodată
în forma aceea, insistând să renunţ la cele către I.S.U. şi
către I.J.C.; după el, fiind suficientă prezenţa doar a
U.A.T.-ului, a constructorului, a proiectantul, a reprezentantului
M.D.R.A.P. a dirigintelui de şantier şi a noastră.
Văzând
că nu am cu cine mă înţelege, dar încercând în acelaşi timp
şi să îi forţez un pic mâna, i-am spus că dacă ţine el
morţiş, fiindu-mi superior ierarhic, în acord cu dispoziţia lui
verbală, voi renunţa la convocarea celor două instituţii
amintite.
A
dat imediat înapoi, cu o abilitate de cobră...
El:
Am scris ceva?
Eu:
Păi, nu-i nevoie. Am dispoziţie verbală.
El:
Nu recunosc.
...halal
discuţie purtată între specialişti... între mânuitori de bani
publici...
A
avut totuşi grijă la final, să-mi spună să am grijă ce fac pe
acolo, dându-mi de înţeles că are planuri „mari” cu mine dacă
nu joc după cum mi se cântă...
„Dacă
faci tâmpenii, când te întorci, te pun să numeri panouri prin
parcare.”
I-am
răspuns că voi face treaba ca la carte. Ca la 273, adică.
Şi
ca parte a acestei promisiuni, pe data de 17.12.2015, telefonând la
sediul uneia dintre primării, am avut ocazia să discut mai pe
îndelete cu o doamnă de acolo.
Apelul
l-am efectuat cam pe la ora 13:38, că poate e interesat S.T.S.-u' şi
de asta, nu de alta, da' am remarcat că de când m-am apucat să
scriu despre golăniile şi despre abjecţiile infecte cu care se
îndeletnicesc unii, am început să captez şi atenţia celor care
ne ascultă.
...cam
târziu, din păcate.
Când
aveau posibilitatea de a valorifica legal o parte din informaţiile
ce stau acum la baza textelor mele, informaţii care în curând,
unele vor împlini un an, probabil că se scobeau în nas ori jucau
Solitaire.
...şi
da, sunteţi artişti. Aşa e, mi-aţi dovedit-o. Puteţi să-mi
monitorizaţi site-ul, fără ca eu să mă prind...
...glumesc,
desigur.
În
rest, ce să zic, dacă... miliţia este atât de interesată de ceea
ce fac, să-mi dea o adresă de e-mail la care să-i trimit câteva
print screen-uri după site-urile porno pe care o ard, sau şi mai
elegant, history-urile browser-elor pe care le folosesc. Că
fişierele „log” de pe calculatorul meu, cred că e în stare să
şi le ia şi singură.
Altminteri,
prostia, complicitatea şi laşitatea unora costă incomensurabil mai
mult decât am costat, cost sau voi costa eu vreodată, statul. Asta
mai cu seamă, judecat prin prisma comparării potenţialului
distructiv al unui singur individ, cu acela al unei instituţii, sau
cu al unui sistem, în integralitatea lui.
Este
o matematică elementară – un om nu poate produce fizic, pagube
tot atât de însemnate pe cât poate produce o instituţie prost
condusă. Un om, presupunând că se apucă dintr-o bună zi, să
sfideze toate legile unei ţări, nu are nici timpul şi nici
capacitatea de a produce ravagiile pe care le poate lăsa în urma
lui, un sistem corupt.
Cât
despre conceptul de respect datorat de cetăţean instituţiilor
statului, acesta trebuie să izvorască exclusiv din încrederea
omului în ele. Din încrederea că acestea sunt populate cu
funcţionari oneşti şi profesionişti care îl protejează, care îi
apără interesele.
Căci
dacă ele ar fi într-adevăr virtuoase, iar cetăţeanul ar bate
câmpii înfierându-le şi blestemându-le aiurea, atunci cel din
urmă ar fi luat pe bună dreptate, de lunatic, de flecar. Iar aici,
s-ar opri toate. Fără nicio altă neplăcere, fără nicio altă
pagubă. Prestigiul lor ar rămâne neştirbit.
Pe
de altă parte însă, dacă ele... put, atunci, ei bine, respectul
nu ar mai putea fi obţinut pe cale normală, fiind de bună seamă
necesar a fi impus şi întreţinut cu ghioaga. Ori prin alte măsuri
coercitive. Iar el nu s-ar mai chema în acel caz, respect, ci frică,
teroare.
Încheind
acum scurta-mi digresiune şi revenind din nou la ale noastre, femeia
cu care am vorbit, mi-a spus că de fapt, cartea tehnică nici nu a
existat la data recepţiei. Adică aceasta s-a făcut... cam pe
vorbe.
O
altă chestie care m-a uimit, de astă dată discutând cu
reprezentanta constructorului, a fost întrebarea pe care mi-a
adresat-o la un moment dat...
„Trebuie
să mai vin cu... ceva?”
După
o scurtă pauză, neînţelegând prea bine sensul întrebării, am
întrebat-o la rândul meu: „de obicei, o faceţi?”
Apoi,
alt dialog absurd. De astă dată cu un primar...
Omul
m-a sunat să mă întrebe de unde ia trei specialişti, că e urbea
săracă.
În
paralel cu întrebarea lui, s-a născut una şi în mintea mea,
dintr-o oarecare politeţe, preferând la momentul respectiv să o
păstrez doar pentru mine...
Păi
dacă nu ai bani să apelezi la serviciile a trei specialişti în
construcţii, pentru o singură zi, atunci cum PLM, îţi poţi
permite să întreţii ditamai hangarul, 365 de zile pe an?
În
orice caz, omul îmi dăduse şah cu întrebarea lui. Recunosc că
ăsta era ultimul obstacol la care m-aş fi gândit. Ultimul
impediment în calea efectuării recepţiei unui obiectiv de câteva
milioane de lei – lipsa fondurilor pentru „închirierea” a trei
specialişti.
Totuşi,
după ce mi-am mai revenit un pic din croşeu, mi-am luat inima-n
dinţi şi l-am sunat înapoi: „auziţi, da’
în 2010 aveaţi specialişti?”
Hm,
cică nu prea aveau nici atunci. Că unu' era profesor de matematică,
altu' era..., iar celălalt...
Atunci mă întreb din nou: acea recepţie o fi fost corectă, o fi
fost legală, o fi fost... pe bune?
Habar
n-am.
Încet,
încet, telefoanele şi întrebările mele au început să îl
enerveze pe D. De altfel, într-o zi a izbucnit: „da ce, eşti organ
de anchetă?”
Nu,
nu eram organ de anchetă. Eram un simplu om care încerca să îşi
îndeplinească obligaţiile contractuale faţă de angajator, fără
să se urce cu picioarele pe legi. Încercam în egală măsură, şi
să îmi lămuresc complicităţile instituţiilor statului la un
fenomen atât de amplu, atât de flagrant – chestiunea,
mărturisesc, îmi devenise interesantă, am mai spus-o şi în alte
locuri, perioada lucrată în C.N.I. având pentru mine un caracter
profund revelator. Ea mi-a confirmat practic, ceea ce atât eu cât
şi milioane de alţi români, bănuiam de foarte multă vreme –
anume că în ţara asta se fură haiduceşte, ziua în amiaza mare,
cu instituţiile de faţă şi cu oameni din ele ţinând atent, de
şase.
Încercam
deci, să obţin un venit (un salariu), stând cât mai departe cu
putinţă de puşcărie şi să înţeleg în acelaşi timp şi
câte ceva din mecanismele societăţii în care trăiam. Iar tot
ceea ce făceam se înscria după părerea mea, într-un cadru de
normalitate, de legitimitate, toate informaţiile pe care le
solicitam în stânga şi în dreapta, fiindu-mi pe de o parte
necesare completării diverselor acte, a îndeplini formalităţilor
de rigoare, şi pe de alta, înţelegerii lumii în care ajunsesem să
mă învârt. Ce scoteau însă ele la iveală...
Spre
exemplu, tot în urma unor asemenea... săpături, am reuşit să fac
rost de un document care lipsea (în chip suspect, aş zice) din
dosarul după care lucram. Era vorba despre un veritabil letopiseţ
cu defecţiuni.
Le-am
menţionat în referatul investitorului, amănunt care i-a declanşat
noi reacţii adverse lui D. A zis că sunt primul în C.N.I. care
face aşa ceva. Deşi Articolul 34, lit. c din regulamentul aprobat
prin HG 273/94 o cerea implicit pentru fiecare recepţie.
De
ce oare nu s-a făcut niciodată acest referat, dacă ar fi să mă
iau după spusele lui?
Pentru
că în el eşti chemat să te pronunţi asupra „comportării
construcţiilor şi instalaţiilor aferente în exploatare pe
perioada de garanţie, inclusiv a viciilor aferente şi a remedierii
lor”.
...şi
atunci ar trebui să recunoşti făţiş că eşti...
...sau,
şi mai rău, că eşti de-a dreptul...
În
fine, zilele treceau şi pregătirile mele se apropiau de sfârşit.
Odată
cu asta, se înmulţeau şi contrele cu D.
Într-una
dintre ele, am încercat să îi explic mai pe larg punctele mele de
vedere. Solid argumentate, în opinia mea. El în schimb... îmi
răspundea... vorbe... păreri, îmi spunea... nimic.
Inutil
am încercat să îi expun inclusiv raţiunea alcătuirii unei
comisii de recepţie – de ce nu poţi să chemi oameni de pe
stradă, adică nespecialişti, şi să-i înghesui cu japca,
anapoda, într-un meleu bizar care ar fi incapabil să se pronunţe
în cunoştinţă de cauză asupra calităţii unei construcţii.
Se
uita la mine cum mă uit eu noaptea pe geam. Mă privea... degeaba.
Privea prin mine. Discuţia îl deranja în mod cert. Oricum,
probabil că hotărâse deja. Îşi dăduse cred seama că nu are cum
să o scoată la capăt cu „nebunu'”.
S-a
resemnat într-un final...
„Mai
bine, nu te mai duci.”
...a
fost singurul lucru cu noimă pe care l-a putut produce, în întreaga
discuţie.
Şi
aşa a fost. N-am mai ajuns nicăieri. Am fost discret... dat la o
parte.
...după
ce în prealabil, am fost oprit şi de la deplasările ce iniţial se
stabilise să le fac la obiectivele a căror comportare în timp
trebuia urmărită, conform P130-ului. Oarecum normal, aş zice.
Vizitasem deja opt, iar la şapte dintre ele, se pare că...
deranjasem.
Recepţiile,
evident, s-au rezolvat cu N şi cu P.
23.09.2016
Mâzgălelile
lui I, ale lui D şi ale altora
...sau
cum mai aveam un pic şi îmi „publicam” adresele către
antreprenori prin Samizdat, ca domnul Soljeniţîn
Vă
povesteam în postările trecute despre alergia la foi a C.N.I.-ului.
În fapt, ea era atât de pronunţată, încât mai aveam un pic şi
trebuia să fac adrese ca să-mi pot trimite adresele.
Rezoluţii
bizare trântite pe un colţ al foii, adnotări făcute de către
persoane care nu aveau habar despre chestiunile la care făceam
referire, şapte mii de comentarii asupra unui text banal,
modificarea lui repetată, inutilă şi aberantă, tăieturi şi
mâzgăleli, toate astea nu făceau decât să îmi întărească
impresia ce începusem să mi-o fac despre ei, anume aceea că de
fapt, dincolo de orice interes sănătos de a rezolva problemele
reale ale proiectelor pe care le coordonau, cei de acolo se limitau
doar la a ţine cu orice preţ (chiar şi cu acela al ridicolului) să
asigure un climat de... linişte, un climat la adăpostul căruia să
treacă netulburată de prea multe comentarii, sesizări şi priviri
indiscrete, perioada de garanţie, la finalul căreia, obiectivul
împreună cu toate lipsurile lui aveau să treacă în mâinile
beneficiarului ultim.
Din
acel moment, cred că este de la sine înţeles, mândrul posesor al
edificiului va trebui să plătească din propriul său buzunar
reparaţiile ce ar fi putut (trebuit) fi făcute gratis, în perioada
de garanţie. Mă rog, din propriul său buzunar, este un fel de a
spune, dragă cititorule, pentru că o şcoală ori un club sportiv
nu au, la propriu, un buzunar al lor. Nu, îl au în schimb pe al
tău.
Să
nu fim însă, chiar atât de... obtuzi.
...şi
de cârcotaşi.
Există
şi părţi... bune. (?!)
Reparaţiile
cu pricina vor fi efectuate de nişte societăţi comerciale, unele
probabil aparţinând aceloraşi persoane care au făcut şi
lucrările iniţiale, ori unor apropiaţi de-ai acestora (neveste,
fii, etc.), toate aceste S.R.L.-uri fiind bineînţeles, parte
integrantă a unui „amplu” şi „bine reglat” mecanism
economic, care nu-i aşa, va raporta la final de an, ce altceva, dacă
nu o deja de acum consacrată, creştere economică.
Vedeţi,
nu-i drăguţ? Deci, tot rău'-i spre bine.
*
Iar
acum, că poate nu mă credeţi, haideţi să vă dau câteva mostre
de... i-aş zice tâmpenie, da' mi-e că o să sară lumea de cur în
sus, aşa că o să-i zic, eufemistic, măiestrie literară.
So,
formularea mea:
„Aleea
pavată din vecinătatea clădirii (latura de Sud) a suferit mici
tasări.”
Varianta
propusă de colegul I:
„Aleea
pavată din vecinătatea clădirii (latura de Sud) prezintă tasări.”
Din
nou, eu:
„Plafonul
casetat din zona vestiarelor prezintă deformaţii (cu caracter
local) – în locurile în care sunt montate corpurile de iluminat.”
Părerea
lui I:
„Plafonul
casetat din zona vestiarelor prezintă local deformaţii în locurile
unde sunt montate corpurile de iluminat.”
Iarăşi
eu...
„Coloana
de ventilaţie prezintă deteriorări locale în zona subsolului
(reduse ca număr şi profunzime).”
Iarăşi
el...
„Tubulatura
de ventilaţie prezintă deteriorări locale în zona subsolului
(reduse ca număr şi profunzime).”
Şi
exemplele de „hai să facem onanie literară, ca să mai treacă o
zi fără să trimitem foaia” ar putea continua.
Dar
dacă n-am face şi puţin din aia mintală, parcă nu ne-am afla
suficient în treabă. La observaţia mea prin care atrăgeam atenţia
asupra unor potenţiale probleme la nivelul învelitorii, vigilentul
meu coleg a scris cu mâna rămasă liberă... „ce cauţi pe
acoperiş?”
Ar
fi avut vreun rost să-i explic că şi acoperişu' face parte din
construcţie?...
...mai
ales că domnia sa nu cunoştea la acea vreme diferenţa dintre
branşament şi racordare, şi nici pe aceea dintre o ţeavă
corodată şi una corugată.
Aşa
că m-am gândit să nu.
Însă
şicanele nu s-au oprit aici.
Tot
la acelaşi obiectiv, D mi-a cerut să-l încarc şi pe utilizator,
să-i dau tare cu mentenanţa, cu cartea tehnică, ş.a.m.d., să dau
şi în el, cum s-ar zice...
Alte
mâzgăleli, deci alte foi.
Mai
mult, pe aceeaşi adresă, întocmită de acum într-o căruţă de
variante (toate găsite nesatisfăcătoare, devreme ce D a dispus ca
I să mă înveţe cum să o scriu), foaie la întocmirea căreia
până la urmă am renunţat, din motive cred, lesne de înţeles,
m-am trezit direct cu tăieturi făcute cu japca pe text – cu alte
cuvinte, ar fi trebuit să pricep odată pentru totdeauna (până şi
eu) că observaţiile respective nu trebuiau să apară sub nicio
formă.
La
un alt obiectiv... la fel, tot soiul de mâzgălituri şi de
tergiversări, fel şi fel de cereri şi de rezoluţii stupide pe
adresele mele, pentru nişte chestiuni ce se ştiau deja de câteva
luni, dar cu privire la care nimeni nu făcuse absolut nimic, devreme
ce sala continua să aibă aceleaşi probleme; de-acum obişnuitele
infiltraţii şi pardoseala diformă.
Nici
foile cu circuit intern nu au avut o soartă mai bună. Atunci când
am încercat să aflu câte ceva despre nişte decontări, ori să
cer nişte expertize tehnice (exasperat fiind atât de indiferenţa
antreprenorilor, cât şi de lejeritatea dubioasă cu care tratau
subiectele respective, unii dintre... colegii mei), fie foile mi-au
fost întoarse după câteva zile, politicos este adevărat, fie au
fost direct ţinte pentru miştouri.
*
Cuvântul
de ordine era aşadar... linişte.
Cât
mai multă linişte.
Fără
foi, fără agitaţie, fără prea mult... deranj.
Facem
o foaie (cât mai simpluţă, cât
mai... dezbrăcată), o trimitem în crăci şi pe urmă, aia
e! „Domne', noi ne-am făcut datoria, da' vedeţi şi
dumneavoastră, noi suntem puţini, obiectivele multe...”
Nu
mai interesează apoi pe nimeni despre nimeni şi despre nimic.
„Poftim,
domnule... i-am făcut foaie.”
Totul
urmează aşadar, după cum destul de simplu se poate vedea, o logică
previzibilă, infectă, bolşevică şi total neproductivă,
reminiscenţă a vremurilor de dinainte de '89, mulându-se perfect
pe birocratica zicală: „mortu' se acoperă cu pământ, iar viii
cu hârtii”.
Hârtiile
însă, mare atenţie! cât mai puţine, cât mai goale, şi dacă
s-ar putea, cât mai la două capete. Ce se întâmplă după aia cu
ele...
Important
este numai să treacă timpul. Timpul până le recepţia finală.
Timpul până când problema nu va mai fi a ta.
08.09.2016
Şi afară plouă...
plouă...
De fapt, nu mai plouă.
Nu mai plouă de ieri.
Cu toate astea, în sala
de sport a liceului... mă rog, a unui liceu despre care s-a făcut
vorbire şi prin informarea nr. 20481/08.09.2015, emisă de
Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, document ce evită
cu deosebită graţie menţionarea şi a altor obiective de
învăţământ ce se confruntă cu probleme similare, precipitaţiile
continuă încă sub formă de averse, îndeosebi în zona
grupurilor sanitare.
Câteva
precipitaţii, dar de această dată cu totul izolate, şi ceva mai
reduse cantitativ, s-au produs şi pe la îmbinările suprafeţelor
vitrate precum şi prin alte... regiuni ale sălii.
Era
data de 23 octombrie a anului trecut şi trebuia să fac alături de
colegul I, cel cu... „ce cauţi pe acoperiş atunci când faci
monitorizarea construcţiei” şi cu accentuate talente de slujbaş
la cenzură, calităţi literare despre care poate vă voi povesti
într-o viitoare postare, urmărirea periodică a obiectivului.
Multe despre vizita
propriu-zisă, nu ar fi de spus. Cam aceleaşi probleme ca şi în
alte locuri – o clădire hidrofilă şi o pardoseală... dubioasă.
Interesantă ar fi în
schimb, partea de birou, parte care este elocventă pentru felul în
care se rezolvă (nu) problemele obiectivelor şi din care reiese
caracterul deloc întâmplător al „erorilor” de supraveghere a
proiectelor desfăşurate prin C.N.I.
Aşa că, fără s-o mai
lungim inutil...
Pe data de 26.10.2015 am
întocmit adresa către constructor, prin care i-am semnalat cele
constatate şi i-am cerut să îndrepte situaţia. A doua zi, am
trimis-o prin fax.
05.11.2015 – în cursul
dimineţii am tot încercat să contactez firma antreprenoare. Mi-a
„răspuns” invariabil fax-ul.
La un moment dat, tot
răsfoind dosarul lucrării, am găsit un număr de telefon. Era al
unei doamne.
Am sunat-o, m-am
prezentat şi i-am spus că o sun în calitate de angajat al C.N.I.,
fapt care a avut darul de a o nelinişti într-o oarecare măsură.
M-a întrebat de unde am făcut rost de numărul ei. I-am explicat că
l-am găsit printr-un contract adiţional şi femeia s-a mai calmat.
Mi-a spus că nu mai
lucra la firma respectivă, dar, amabilă, mi-a pus la dispoziţie un
număr de telefon foarte util – pe cel al patronului.
I-am mulţumit, i-am urat
o zi bună şi...
...după câteva minute,
l-am sunat pe domnul P.
Prima dată, nu mi-a
răspuns. A doua oară, mi-a dat „ocupat”. A treia oară,
(întotdeauna a treia e cu noroc) mi-a răspuns.
După
o discuţie uşor neobişnuită şi care a avut darul de a-mi ridica
mari semne de întrebare, domnul P, uşor speriat şi dumnealui, (de
ce o fi lumea aşa speriată de la o vreme încoace?) dar şi vizibil
nervos, mi-a recomandat să vorbesc cu... (angajat în cadrul
C.N.I.), că ştie el mai bine ce a fost acolo. Mi-a spus apoi pe un
ton iritat, că nu o să-mi răspundă la adresa pe care i-am
înaintat-o şi a încheiat prin a mă întreba... „da'
ce faci dom'le, mă anchetezi pe mine?”.
...şi a închis!
A doua zi, cam pe la
prânz, l-am sunat iar. De data asta a răspuns din prima. Tonul lui
era acum, unul conciliant. Cred că D l-a sunat şi l-a mai liniştit
un pic. Nu am discutat lucruri foarte importante. Abia la prânz,
când l-am sunat din nou, după ce am plecat de la serviciu, şi deci
puteam vorbi ceva mai deschis, am reuşit să îl fac să dea
câte ceva din casă.
Am
constatat atunci, că se avea la modul familiar cu o parte din
conducerea C.N.I.-ului, cel puţin, cu acea parte care conta cu
adevărat. Mi-a cerut chiar să intervin pe lângă... un fel de... doamnă, pentru ca să-şi recupereze cele două miliarde (lei vechi), ce îi
fuseseră reţinute.
S-ar
putea să fiu răutăcios, da' cred că banii lui erau, săracii,
demult mâncaţi, băuţi şi traşi pe...
Dar, mă rog, asta nu era
treaba mea...
Treaba
mea era să aflu mai multe. Şi pentru asta, am făcut tot posibilul
să-i las impresia că m-aş fi putut lăsa corupt, că aş fi putut
deveni unul de-al lor, că am fi putut, de ce nu, la o adică...
aranja ceva cu hârtiile. În acelaşi timp, încercând să îi
câştig cumva încrederea, i-am spus că parcurgând încrengătura
de foi şi de documente care privea sala, am găsit mai multe
mizerii, şi din păcate, asta nu era o minciună – documente în
dublă versiune, ştampile măgărite şi altele. Am încercat tot
timpul să îi inculc ideea că îl înţeleg, că îi dau dreptate,
că aş vrea să îl ajut cumva.
Totuşi, omul nu mi-a mai
dat şi alte informaţii, arătându-se până la finalul convorbirii
noastre, destul de scump la vorbă. De altfel, ceea ce îl interesa
cel mai tare, îmi spusese încă de la bun început – ar fi vrut
banii reţinuţi de C.N.I. Cele două miliarde de lei. Vechi.
Eu
în schimb, în naivitatea mea, în prostia mea aproape fără de
margini aş spune, pentru că numai un om cu desăvârşire prost ar
munci (din nou) atâta fără niciun sens şi fără nicio şansă de
reuşită, eu vroiam pe de o parte să rezolv problemele de acolo,
iar pe de alta, să înţeleg ce se întâmplase. Vroiam să pun
lucrurile cap la cap, vroiam să înţeleg cum mama dracului era cu
putinţă ca pe atâtea S.R.L.-uri, S.A.-uri, instituţii şi
direcţii ale statului să le doară efectiv în p#&ă
de felul în care se cheltuiau banii oamenilor. Cum era posibil ca
toate aceste entităţi, unele să lase aşa ceva în urma lor, iar
celelalte să acopere cu atâta nonşalanţă, sau să ignore pur şi
simplu?
Oare chiar nu vedea
nimeni nimic? Oare eram eu nebun? Era oare posibil ca totul să fie
doar în imaginaţia mea?
Sau să fi fost eu, singurul care vedea toate aceste „grozăvii”?
Mă
îndoiam şi atunci, mă îndoiesc şi acum. Ar fi fost cu neputinţă.
În fond, erau şi rămân în continuare, lucruri evidente,
bătătoare la ochi. Erau proiecte care înghiţiseră sume însemnate
de bani, proiecte care mai mult ca sigur au îmbogăţit prin metode
nu tocmai ortodoxe, mai mulţi oameni. Sau dacă nu i-au îmbogăţit,
pentru că probabil nu erau tocmai săraci atunci când s-au apucat
de astfel de afaceri, în orice caz, le-au sporit considerabil
veniturile.
Dar
să revenim la sala de sport. Şi mai cu seamă la... scriptele ei,
pentru că nu-i aşa, verba volant, scripta manent. Iar lucrul cel
mai important poate, facta manent.
Şi pentru asta, vă
propun să începem cu procesul-verbal de recepţie cantitativă şi
calitativă nr. 11072/28.11.2014. Sau cu cel care poartă numărul
2048/28.11.2014?
Bine, până la urmă,
ambele reprezintă unul şi acelaşi lucru, iar la D.G.A.P.I. Sector
2 amândouă (?) au numărul de înregistrare 9416/28.11.2014.
Indiferent cu care am
începe însă, am observa un lucru izbitor: lipsa semnăturilor
reprezentantului D.G.A.P.I. Sector 2 (membru în comisia de recepţie)
şi cea a dirigintelui de şantier (secretarul sus-amintitei
comisii).
Altfel,
din păsăreasca de la finalul actului, am reţine că onorata
comisie a propus admiterea recepţiei cantitative şi calitative
„pentru lucrările de finalizare la lucrări de remediere a
obiectivului de investiţii...”, motivându-şi
propunerea prin aceea că „executantul şi-a îndeplinit
obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului”,
contract cu o valoare undeva pe la vreo 85.000 lei, fără
TVA.
Procesul-verbal de mai
sus, sau procesele, că după cum am văzut, aveau numere diferite, a
/ au fost precedat(e) de un altul, de această dată mai puţin
confuz în privinţa numărului de înregistrare – 8650/10.10.2014,
înregistrat la D.G.A.P.I. Sector 2 sub numărul 7776/10.10.2014.
Din el aflăm că s-au
finalizat lucrările de furnizare şi montare ale unui anumit
echipament, operaţii de construcţii plus montaj în valoare de...
„129.490 fără T.V.A.”
Acu', dracu' ştie ce-or
fi fost ăia „129.490 fără T.V.A”... or fi fost ţechini? or fi
fost mahmudele? or fi fost volţi?...
Oricum, una peste alta,
comisia găsea că totu' era-'n regulă şi recomanda „continuarea
lucrărilor la obiectivul de investiţii...”
Mergând mai departe,
găsim o altă piesă importantă din acest puzzle, anume,
procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.
10230/12.11.2014.
El ne spune negru pe alb,
că documentaţia necesară a fi prezentată, a fost completă, că
lucrările realizate au respectat prevederile proiectului, însă,
(minune mare!) că unele lucrări nu au fost executate sau au fost
„incoplete” (SIC), ele fiind metodic enumerate într-o anexă.
Altminteri,
comisia recomanda ca de obicei, „admiterea recepţiei la terminarea
lucrărilor”, motivându-şi printre altele decizia, prin aceea că
„executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu
prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie”.
Acum,
deşi nu ţin neapărat să fiu tocmai eu acela care-i spune
prostului că-i prost, totuşi nu prea văd cum căcat s-ar putea
împăca vreodată enunţul „executantul şi-a îndeplinit
obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale
documentaţiei de execuţie” cu afirmaţia că „unele lucrări nu
au fost executate sau sunt incomplete”.
Mai mult, dacă citeşti
anexa procesului-verbal, constaţi, pe bună dreptate şi fără
niciun fel de exagerare că e întocmită de un om care n-are nicio
treabă nici cu logica şi nici cu limba română.
De fapt, din punct de
vedere scriptic, dacă doar te uiţi pe acest proces-verbal şi pe
anexa lui, fără să fi văzut în viaţa ta sala, nu ai cum să nu
observi nişte lucruri nelalocul lor, nişte neconcordanţe.
Iarăşi,
nu are cum să nu te frapeze faptul că acestui proces-verbal şi
anexei sale îi urmează la aproape două săptămâni, unul de
recepţie la... „lucrări de finalizare la lucrări de remediere”.
Iar dacă mai luăm în
calcul şi procesul-verbal de stingere al anexei de la PVRTL-u, act
înregistrat la D.G.A.P.I. Sector 2 cu numărul 9789/09.12.2014,
semnat şi ştampilat de executant, de dirigintele de şantier şi de
direcţia sus-menţionată, care ne spune (minţindu-ne în cel mai
ordinar mod cu putinţă) că toate problemele au fost rezolvate,
atunci poate că vom începe să ne facem o imagine mai clară asupra
mizeriilor făcute acolo.
Atunci poate că vom
începe să mai şi gândim.
Dacă nu cumva o să
ajungem mai înainte, să ne împuşte sau să ne lege cineva
(glumesc, desigur) pentru această... neobrăzare, pentru această
nepermisă imixtiune în treburile instituţiilor şi ale justiţiei
– mai ştii, poate că oamenii chiar s-au apucat de oarece anchete,
de oarece investigaţii, deşi, luând în calcul implicaţiile unei
asemenea operaţiuni, prin amploarea fenomenului în sine, mi-e
destul de greu să cred aşa ceva. În fond, s-ar deranja prea multe
ape, s-ar tulbura prea multe interese, s-ar zgudui probabil prea
multe averi.
Cu
toate astea, repet, dacă ne-am permite... impietatea de a mai şi gândi, atunci poate că am începe să pricepem că
este vorba, de fapt, despre un fel de a proceda şi nu despre un
accident, că este vorba despre hoţie, despre complicitate, despre
corupţie, şi probabil despre multe altele.
Atunci poate, am începe
să înţelegem mai multe, după cum ziceam.
Deşi, sunt aproape
convins că mulţi înţeleg foarte bine ceea ce se întâmplă, şi
nu numai că înţeleg, dar participă chiar conştient şi direct
interesat la această abjecţie ce durează de peste zece ani.
Că o fac pentru bani, că
o fac pentru iluzoria şi efemera satisfacţie de a fi şefi, că o
fac pentru că au crescut săraci şi frustraţi, ori poate că
dimpotrivă, o fac fiindcă au crescut de mici obişnuiţi cu luxul,
asta importă mai puţin. După părerea mea, sunt la fel de proşti
şi de nesimţiţi şi la fel de gunoaie ca aceia care intră în
case peste bătrâni, ori precum cei ce smulg genţile din mâini femeilor pe stradă. Între ei şi aceştia din urmă, eu personal,
mare diferenţă nu găsesc.
Mai neliniştitor însă,
mi se pare faptul că mulţi dintre ei sunt oameni cu facultăţi,
oameni cu diplome, cu studii, oameni cu carte cum s-ar zice, într-un
cuvânt, oameni de la care ai avea anumite pretenţii.
Dar se vede treaba că animalul nu iartă pe nimeni. Animalul din om nu
ţine cont de diplome şi de distincţii. El muşcă la fel de egal
şi de... vârtos din toţi.
...sau poate că, mai
ştii, cu cât dobândeşte mai multe diplome, mai multe onoruri, cu
atât animalul devine mai... rafinat, cu atât el se metamorfozează,
migrând mai mult dinspre porc, spre, să zicem... şarpe?
Cine ştie? e loc de
discuţii, însă nu mi le-am propus aici.
Şi,
cerându-vă iertare pentru scurta-mi digresiune cu pretenţii...
psihanalitice, mă voi întoarce iarăşi la hăţişul hârtiilor.
Prin el, am reuşit să
mai găsesc, în primul rând...
O
adresă cu foarte puţine virgule, în orice caz, cu mult mai puţine
decât ar fi fost necesare, redactată într-o română uşor
şifonată, în care C.N.I.-ul îi cere executantului (unuia dintre
mai mulţii care s-au perindat pe la obiectiv – unde am mai văzut
aşa ceva?) să... „urgenteze
finalizarea lucrărilor într-un timp cât mai scurt”, nu înainte
însă, de a-i atrage atenţia că o parte din lucrări nu respectă
cerinţele de calitate impuse şi că s-a constatat lipsa unităţii
de aer din şantier (să fi fost oare decontată pe neve? N-aş putea
spune). Tot din această foaie mai reiese şi că... „a fost
necesară ulterior o intervenţie majoră în eliminarea
infiltraţiilor”.
...iar în al doilea...
La pièce
de résistance...
cireaşa de pe tort... ori poate că mai adecvat ar fi... bomboana de
pe colivă – „Referatul cu privire la desfăşurarea lucrărilor
de construcţie - punctul de vedere al proiectantului în vederea
realizării recepţiei la terminarea lucrărilor”, înregistrat cu
nr. 180/11.11.2014.
Asupra sa voi comenta
ceva mai pe larg, pentru că el reprezintă o radiografie, dar ce zic
eu radiografie?... reprezintă o imagine fidelă şi grăitoare a
felului în care se fac din foaie şi din pix, golăniile în
România.
Căci altfel cum s-ar
putea ca un document ce priveşte o investiţie din bani publici, să
fie întocmit în două variante total diferite, dar să aibă
acelaşi număr de înregistrare?
Să
începem, spre exemplu, cu prima variantă a sa. Aceea care ne spune
că „restul lucrărilor a fost preluat de firma X”, şi care
concluzionează că obiectivul „respect/nu respecta proiectul pus
la dispoziţie prin modul de execuţie şi materialele utilizate”,
(lipsa ă-ului îi aparţine proiectantului) recomandând ca
recepţia să se facă după remediarea problemelor menţionate în
anexă.
Care anexă, din păcate,
cam lipsea. Cel puţin în această variantă.
Cea de a doua versiune ţine să o contrazică puţin pe prima şi să atribuie restul
lucrărilor unei alte firme, Y. În plus, una dintre ştampilele
prezente pe cea de-a doua pagină a sa, este vizibil măgărită, în
sensul că este probabil decupată de pe undeva, scanată, habar nu
am. În orice caz însă, ea nu este aplicată prin metoda clasică.
Pe
de altă parte, această variantă a referatului este şi uşor
nehotărâtă, în sensul că nu ştie dacă clădirea... „respect/nu
respecta proiectul pus la dispoziţie prin modul de execuţie şi
materialele utilizate”, lăsând, cum s-ar zice, lucrurile, în
coadă de peşte.
Nu
uită în schimb să recomande ca recepţionarea construcţiei să se
facă după remedierea „eventualelor probleme”, menţionate în
anexa ataşată.
Şi,
surpriză, această variantă a referatului conţine şi o anexă.
Însă,
ea săraca, are o mică problemă.
Nu
numai că îi urmează unui referat lăsat deschis cu o suspectă
generozitate oricăror posibilităţi, dar, pe ici pe colo, îl mai
şi contrazice câte un pic.
Iar
ceea ce este cu adevărat interesant, este faptul că în ea, în
această anexă, apar prin mai multe locuri expresii ca: problema,
nu respectă prevederile, suprafaţa sportivă sintetică modulară
din polipropilenă de înaltă densitate este montată fără
substrat multifuncţional de cauciuc reciclat de 1,5 – 2mm conform
listelor de cantităţi şi caietelor de sarcini, se vor remedia, nu
a fost executat, nu se respectă, ş.a.
Şi
atunci întreb:
De
ce între anexa la PVRTL şi anexa de la referatul proiectantului
există, deşi acest lucru nu ar trebui să se întâmple, diferenţe
atât de flagrante şi de ce în PVRTL se spune că documentaţia prezentată a fost completă, în ciuda faptului că
însăşi anexa lui atrage atenţia asupra necesităţii „completării
cărţii tehnice”, adică exact a acelui ansamblu de acte şi de documente după care
se face legal o recepţie, şi de ce se susţine că lucrările
realizate au respectat prevederile proiectului, de vreme ce
proiectantul afirmă tocmai contrarul?
Însă,
răspunsurile nu vor veni. Nici nu le aştept.
Sau
dacă vor veni vreodată, aproape că le ştiu dinainte: ar fi unele
evazive, schelălăite, lătrate, stupide, pe mai multe voci, şi la
o analiză mai atentă, pe de-a întregul lipsite de temeiuri logice
şi legale.
Îngrijorător,
însă probabil nu pentru aceia care ar trebui să îşi facă griji
cu adevărat, este faptul, detaliul, amănuntul banal, dacă vreţi,
că între toate chestiile astea şi vizita mea la obiectiv, s-a
strecurat pe nesimţite aproape un an, iar în tot acest an,
defecţiunile au rămas cuminţi la locul lor. Şi cred că tot
acolo vor rămâne până la recepţia finală – recepţie care
poate se va face, cum altfel, dacă nu, tot ca aceea despre care v-am
povestit într-o postare anterioară – „Vestu' Sălbatic, la vreo
şaizeci de kilometri de Bucureşti”.
*
Şi...
...de
ce fac asta?
Simplu.
Pentru că nu o fac alţii. Pentru că nu o fac aceia ce ar trebui să
o facă legal.
Pentru
că ei tac. Pentru că ei tac stupid. Tac complice, tac laş. Pentru
că ei tac şi atât.
Şi
atunci, cu toate riscurile, şi o ştiu, ele nu sunt nici puţine şi
nici mici, o fac eu. O fac eu, pentru că repet: aceia care ar fi
trebuit să o facă, sunt fie corupţi, fie laşi, fie stupizi, fie
toate astea la un loc.
Aşa
că, uite d'-aia o fac...
Şi
o fac...
...fără
nici cea mai mică apăsare.
22.08.2016
Să zicem că...
Din raţiuni care încă mie personal îmi scapă, cineva decide să construiască, nu foarte departe de Bucureşti, o sală de sport care va fi folosită „cam de patru ori pe lună”, după cum avea să mi se confeseze... un cetăţean.
Din raţiuni care încă mie personal îmi scapă, cineva decide să construiască, nu foarte departe de Bucureşti, o sală de sport care va fi folosită „cam de patru ori pe lună”, după cum avea să mi se confeseze... un cetăţean.
Cum se procedează mai
apoi?
Păi, simplu.
Cam pe la final de 2007
se încheie un contract cu o firmă (A), în valoare de aproximativ
un milion de euro cu tot cu TVA, prin care aceasta se angajează să
facă sala în opt luni.
Apoi, prin toamna lui
2010 se face un contract la grămadă prin care se dă unei alte
firme (B), un pachet de patru lucrări (toate de „finalizare”) la
nişte săli de sport. Printre ele, şi sala noastră. Deranju' face
doar vreo două sute şi ceva de mii de euro (cu tot cu TVA).
După care, în prag de
2014 se mai face încă un contract, evident tot de finalizare, tot
pentru sala noastră, cu o a treia firmă (C), în valoare de circa o
sută de mii de euro (fireşte, tot cu TVA).
Rezultatul?
În primăvara lui 2014
se încheie procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi
potrivit lui, sala cică ar fi gata şi totul ok. Asta dacă am
judeca după constatările şi recomandările distinsei comisii.
Dar ce să vezi?
Pe la sfârşitul lui
octombrie 2015, la faţa locului exista o sală de sport cu
pardoseala făcută muci, în care intra apa atunci când ploua şi
în care nu ştiu dacă s-a jucat vreodată handbal, deşi săraca,
pentru asta a fost ea proiectată şi executată.
Şi mai ales, plătită.
Iar partea care mă
enervează foarte tare, este aceea că dacă eu, ca simplu cetăţean,
îi dădeam dauna asta bugetului statului, eram căcat din creştet
până-n tălpi. Fără pic de exagerare. Mă făcea statu', de boala
copiilor.
Atunci când însă,
măgăriile astea sunt făcute de angajaţi ai unor S.A.-uri şi mai
apoi sunt generos trecute cu vederea de „oameni” de prin
instituţiile statului, atunci... se ştie:
„nu
avem cadru' legal”, „nu mai putem recupera prejudiciul”, „avem
de a face cu o lege mult prea ambiguă”, ş.a.m.d.
Revenind însă la sala
noastră... sau mai bine spus a lor, că nu ne-am împărţit nici
plicurile şi nici faptele cu caracter penal, hai să facem o scurtă
trecere în revistă a celor petrecute.
Ziceam că pe undeva prin
prag de 2008, se semnează primul contract, document prin care o
anumită firmă se obliga să realizeze lucrări de execuţie la
obiectivul de investiţii şi să le finalizeze aşa cum era prevăzut
în graficul de îndeplinire, în decurs de opt luni de la primirea
ordinului de începere şi a amplasamentului liber de orice sarcini.
A doua zi, avea să fie
emis ordinul.
Ce şi cum s-a întâmplat
cu obiectivul o anumită perioadă de timp şi cu scriptele aferente este relativ neclar, pentru că nu prea există date care să ofere
lămuriri în acest sens. Cel puţin, nu în dosarul după care am
lucrat eu.
Cert
este însă, că la un moment dat apare un nou contract. Cel cu firma
B, încheiat în toamna lui 2010, prin care aceasta se obliga să
finalizeze în cinci luni, lucrările la sală. Printre prevederile
sale, şi o menţiune care ia pe p#@ă
Legea 10/95, anume cea referitoare la perioada de garanţie – era
jumătate din cea legală.
În luna mai a anului
2011, constructorului i se atrage atenţia că se mişcă greu şi
este ameninţat cu penalităţi.
După un an, adică în
mai 2012, acelaşi constructor este tras din nou de urechi şi
ameninţat de astă dată, cu rezilierea contractului şi cu
solicitarea de daune.
Prin
iulie 2012, în urma unui control efectuat la obiectiv, s-a constatat
că lucrările erau realizate în proporţie de 93%
şi că respectau proiectul de execuţie.
În fişa de urmărire întocmită cu acel prilej, nu s-au formulat
observaţii sau propuneri.
Totodată în lista cu
cantităţile de lucrări pe categorii, apare spre decontare doar
achiziţia covorului poliuretanic din sala de sport, nu şi montajul
său, deşi dintr-o fotografie rezultă că acesta era deja pus.
Firma l-a montat probabil gratis. Totuşi, cu ceva încreţituri,
după cum se poate observa din aceeaşi fotografie buclucaşă.
În august 2012 pleacă
spre executant o altă foaie, prin care este din nou căpăcit şi i
se aduce la cunoştinţă că vor fi calculate penalităţi.
La sfârşitul lui
octombrie 2012, constructorului i se atrage atenţia că trebuie să
finalizeze o serie de lucrări.
Acesta răspunde la
rândul lui, într-o română aproximativă, că are facturi
nedecontate din luna mai 2012 şi că în această situaţie, nu
poate continua lucrările.
În ianuarie 2013,
antreprenorului i se trimite o adresă prin care este convocat la
nişte discuţii. Este din nou ameninţat cu rezilierea contractului.
La
începutul lui februarie 2013 i se trimite acestuia, în sfârşit,
adresa prin care este înştiinţat că s-a reziliat unilateral
contractul de execuţie. Printre alte justificări, pertinente aş
zice, i s-a reproşat antreprenorului şi faptul că „lucrările
executate nu îndeplinesc cerinţele de calitate cerute prin
proiectul pus la dispoziţie”.
După câteva zile, i se
cere aceluiaşi constructor să confirme în scris respectarea
anumitor prevederi importante din proiect (?), asta, deşi contractul
cu el era deja reziliat. Aceeaşi solicitare îi este remisă şi
dirigintelui de şantier.
Spre
finalul lunii, la obiectivul de investiţii se semnează un
proces-verbal de predare-primire cel puţin interesant. Din el aflăm
printre altele, că lucrările executate de firma B „sunt
deteriorate în proporţie de 50%”, că
s-au executat lucrări neconforme, că în sala de sport se produc
infiltraţii masive şi că ele determină degradări alte altor
elemente constructive”. Totodată sunt menţionate ca „dotări
existente în şantier” două porţi de handbal, un fileu de volei,
două panouri de baschet şi două plase de protecţie, deşi
potrivit mai multor rânduri de fotografii, ele, cel puţin porţile,
fileul şi panourile, apar deja montate la locurile lor, încă din
luna precedentă. Tot din acele fotografii reiese şi că... v-aţi
prins, obsesia mea de acum, pardoseala, (adică exact miezu' unei
săli de sport, ca să zicem aşa) era de tot c@&@tul
încă de atunci.
În martie 2013, din
cauza lipsei ştampilei dirigintelui de şantier pe ataşamentul şi
pe situaţiile de lucrări prezentate spre decontare, acestea îi
sunt refuzate la plată constructorului. I se mai atrage atenţia şi
asupra faptului că nu a prezentat încă nişte documente
importante, solicitate printr-o adresă precedentă – remisă în
urma rezilierii contractului.
În
aprilie 2013 i se cere proiectantului general (?), printr-o adresă,
să precizeze în termen de 15 zile... „restul de executat”.
...??? ... WTF?!
Cum probabil proiectantu'
s-a pişat pe el de râs la o asemenea solicitare şi i-o fi dat
instant jet, ea a trebuit reiterată şi retransmisă prin luna iulie
a aceluiaşi an.
Până pe la sfârşitul
anului, se înregistrează o uşoară stare de acalmie. Cel puţin
prin hârtii. Acesta este şi momentul
în care se semnează ultimul contract (de finalizare) cu firma C.
Şi... minune maximă.
În trei luni, această
firmă finalizează lucrările.
Drept
mărturie, stă procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor,
din cuprinsul căruia aflăm că documentaţia necesară a fi
prezentată, a fost completă, că au fost executate toate lucrările
şi că ele s-au executat conform proiectului. Tot acest document ne
mai spune şi că sala a costat un pic peste un milion de euro (cu
TVA cu tot).
În ciuda acestui...
veritabil triumf ingineresc, semnăturile proiectantului şi ale
I.S.C.-ului cam lipsesc de pe ultima filă a documentului. Deşi,
legal şi civilizat ar fi fost, ca primul să întocmească şi să
prezinte în faţa comisiei punctul său de vedere cu privire la
execuţia construcţiei, iar cel de-al doilea să-şi mişte fizicu'
până la faţa locului, pentru că până la urmă, I.S.C.-ul
încasează sume frumuşele de pe urma acestor lucrări.
Dar
să lăsăm răutăţile şi să mergem mai departe.
Pe data de 27.10.2015 am
ajuns la obiectiv pentru a-i face aşa-numita monitorizare periodică.
Era pentru prima dată când luam contact cu sala asta.
Înainte să intru, i-am
dat o tură pe afară.
Privită de la exterior,
lăsa o impresie relativ decentă. Asta în ciuda faptului că se
vedea destul de clar că e nefolosită. Aproape abandonată, aş
putea zice.
Odată intrat în ea
însă, aveam să observ două lucruri pe care le voi mai vedea şi
la alte săli asemenea ei. Urme ale apei care se infiltrează atunci
când plouă şi o pardoseală pe care cu greu poţi merge, darămite
să mai şi joci handbal sau baschet fără să îţi frângi gâtul.
Am
avut astfel prilejul, şi fac aici o paranteză, să văd cu ochii
mei o mică parte a unei imense potlogării (că până la urmă,
cam despre asta este vorba – despre o imensă potlogărie) care
durează de prin 2002 şi care se desfăşoară sub atenta
supraveghere (şi cam atât) a instituţiilor statului. Am putut
vedea o parte dintr-un program care a costat probabil sute de
milioane, dacă nu chiar miliarde de lei, şi care a lăsat şi mai
lasă în urma lui nişte chestii pe care dacă ar fi să o spunem
p'-aia dreaptă, numai statu' român ar fi atât de prost încât să
dea bani. Pe bune. Pentru că dacă ai încerca să-i bagi pe gât
aşa ceva unui privat, prima lui reacţie în faţa facturii pe care
i-ai remite-o, ar fi să te dea repede şi cu putere cu capu' de
uşile de evacuare în caz de incendiu (alea legate cu sfori că nu
stăteau închise nici de-ale dracului – la alt obiectiv de astă
dată... pour les connaisseurs).
Am
văzut aşadar, premizele unei Sarmizegetuse la doar câţiva
kilometri de Bucureşti. Am văzut promisiunea unei viitoare ruine
care a costat statul român, un milion de euro.
A
fost aş putea spune, o experienţă... interesantă.
*
După câteva ore am
revenit la birou.
M-am apucat să redactez
adresa către constructor. Aceea prin care îi ceream să remedieze
problemele descoperite la obiectiv.
Şi de aici, o nouă
aventură avea să înceapă...
27.10.2015 – am
încheiat redactarea adresei.
28.10.2015 – aceasta a
plecat la semnat. Mai erau necesare încă două semnături.
02.11.2015 – am
verificat dosarul obiectivului să văd dacă ea a fost trimisă.
A fost.
Prin fax.
05.11.2015 – în lipsa
oricărei reacţii din partea constructorului, am decis să îl
contactez telefonic. Mi-a răspuns o doamnă, căreia i-am zis că
aştept un punct de vedere cu privire la cele ce le-am semnalat.
09.11.2015 (dimineaţă)
– un om de la ei m-a abordat amical la sediul C.N.I. şi mi-a spus
că problemele nu sunt cauzate de lucrările executate de firma lui,
ci sunt rezultatul lucrărilor făcute de firmele care au prestat
anterior. I-am cerut să formuleze un răspuns scris în care să
menţioneze chestia asta şi pe care să mi-l trimită, pentru ca eu
să pot merge mai departe cu demersurile destinate rezolvării
problemelor.
Colegul
C a ţinut să precizeze că... “lucrarea a fost făcută cu mai
multe firme. Nu mai ai cum să dai de ei.”
17.11.2015
– am verificat dosarul lucrării. Niciun răspuns de la
constructor. Asta în ciuda faptului că omul de la ei a dat
dispoziţii telefonice în acest sens încă de pe data de
10.11.2015. Sau cel puţin aşa a lăsat să se înţeleagă din
conţinutul convorbirii pe care a purtat-o cu o persoană de sex
feminin, probabil o colegă de-a lui.
18.11.2015
– D mi-a cerut să întreb dacă obiectivul este utilizat şi dacă
este racordat şi branşat la utilităţi. Am telefonat la Primărie.
Mi s-a făcut legătura cu un domn care mi-a spus că „obiectivul
este folosit cam de patru ori pe lună, este branşat la reţeaua
electrică, nu este la reţeaua de gaze, dar există cerere depusă
în acest sens şi este în lucru la autoritatea competentă.”
Urmare
a discuţiei de mai sus şi a dispoziţiei verbale a lui D, am
conceput o adresă, un formular şi două exemple de completare a
acestuia din urmă. D mi-a spus că semnează R în locul lui. Asta
s-a şi întâmplat. R a semnat în locul lui D, însă fără bara
diagonală ci imitând (cred eu) direct semnătura lui D. În fine.
Cu foile astfel semnate m-am dus şi le-am depus la mapă.
19.11.2015:
Am trimis prin fax adresa întocmită pe 18.11.2015.
20.11.2015:
M-am întâlnit cu omul de la constructor. A venit prin birou. L-am
întrebat de foaie. Mi-a spus că „este demult trimisă în
C.N.I.”.
La
mine nu a ajuns nimic încă – deşi aceasta îmi era adresată. Am
convenit cu el ca o colegă de-a lui să mi-o trimită pe e-mail-ul
de serviciu al lui N, eu neavând încă adresă de e-mail în
companie.
Am
primit răspunsul (prin e-mail). Foaia a fost întocmită de ei încă
de pe data de 10.11.2015 şi îmi era direct adresată – exact aşa
cum solicitasem.
23.11.2015 – am reluat
lucrul la dosar. Încerc să-mi dau seama ce şi cum. Încerc să dau
de un fir. C se pare că este la curent cu măgăriile făcute acolo.
26.11.2016 – singură,
întâmplarea următoare ar merita un titlu numai al ei. În orice
caz, ce să zic... Caragiale time!
Având în vedere că încă nu îmi
venise pe cale oficială adresa de la constructor (adică prin
secretariatul C.N.I.), i-am mai dat un telefon omului
constructorului, (09:19) rugându-l să o roage la rândul lui pe
colega sa, să-mi mai trimită odată adresa pe e-mail-ul de serviciu
al lui N. Oamenii s-au executat.
Urmarea?
Caragiale. După cum v-am zis...
Am scos foaia şi m-am dus cu ea la Ş
să-mi dea număr de înregistrare S.S.V.I.
A
spus că nu îmi dă. „Pe genul ăsta de foaie se pune ştampila
secretariatului”. În cealaltă clădire deci!
M-am
dus. Acolo era secretara (M). I-am dat foaia şi i-am cerut număr de
înregistrare pe ea.
A
zis că nu are cum să îmi dea.
Am
insistat: << această
foaie a fost trimisă de cei de la ..., către C.N.I., „în atenţia
d-lui ...” >>
– deci în opinia mea, îmi este clar destinată.
Răspunsul
secretarei: „POATE CĂ NU SE VREA CA FOAIA SĂ AJUNGĂ LA TINE”.
Întrebarea
ei apoi, dovadă de net hip intelectual: „pot dovedi cei de la ...
că au trimis-o?”
PLM...
?!
Concluzia?
Şerpărie
cu o foaie prinsă „între etaje”.
Constructorul
îşi apăra spatele; în ipoteza în care aş fi avut...
epoleţi – ei au colaborat, şi-au făcut
datoria. Pe de altă parte, C.N.I.-ul punea probabil presiune pe ei
să-şi vadă de treabă cu foaia lor de căcat.
L-am sunat înapoi pe omul lor
(09:45). L-am întrebat, fireşte în logica secretarei: „poate
constructorul dovedi că mi-a trimis foaia?”
Omu' a rămas perplex.
A
zis să o lăsăm pe a doua zi, că trece el pe la sediu. A mai
subliniat şi că... „nu e bine să vorbim la telefon.”
Cei
ce au creier, au înţeles deja cam ce era de înţeles.
Totul
este făcut deliberat şi nu din eroare. Totul este... gândit, dacă
am putea spune astfel. Deşi, între viclenie şi inteligenţă nu va
putea fi pus niciodată semnul echivalenţei.
În
fine...
02.12.2015
– a venit... foaia. Oficial. Prin secretariatul C.N.I. Avea numărul
de ieşire 134/10.11.2015 de la constructor, şi ca zi de intrare în
C.N.I. ... 27.11.2015.
...venise pe jos, săraca.
Cu
spatele.
Mersu'
piticului.
07.12.2015
– am schimbat câteva cuvinte cu omul constructorului. Pe hol, la
imprimantă. Aflase probabil că aveam de gând să merg mai departe
cu demersurile mele (inutile până la urmă, după cum aveau
să o
dovedească timpul şi mersul lucrurilor). Mi-a arătat fotografii
făcute cu telefonul, în care se vedeau atât eforturile aproape
disperate (prin nişte improvizaţii) de a ţine apa departe de
lucrările făcute de ei cât şi faptul că pardoseala sălii de
sport era deja „finalizată” atunci când au intrat ei la
reparaţii.
Printre
altele, a recunoscut că a lucrat câte ceva şi pe la pardoseală. A
tăiat o porţiune din covor, a reparat şapa, a lipit la loc,
chestii-socoteli. De unde înainte, n-am făcut, n-am auzit, acum...
am mai lipit, am mai reparat...
08.12.2015
– I-am înaintat o foaie lui D pentru S.D.S.L. – B, cu scopul de
a obţine situaţiile de lucrări decontate. D i-a telefonat lui B
(12:53). S-au amuzat puţin pe seama naivităţii mele, apoi D i-a
dat foile lui Ş să le pună deoparte. Momentan nu avem timp de prostii. Aceasta le-a pus cuminte
deoparte.
10.12.2015 – Potrivit situaţiei
primite de la B, cea de-a doua firmă care a lucrat la obiectiv, a
decontat pardoseala din sala de sport. Achiziţia, cel puţin.
*
„Săpăturile”
mele cu privire la această sală, s-au oprit aici. Chestia este fără
îndoială, penală.
În
ciuda faptului că pe la ea s-au perindat trei firme, o primărie şi
mai mulţi angajaţi ai C.N.I.-ului şi că a costat un pic peste un
milion de euro, la finele lui 2015 arăta în halul în care arăta...
...
şi era folosită, citez pentru a treia oară: „de patru ori pe
lună”...
Deci, P.L.M., faceţi voi calculele!
Rămâne
oricum, interesantă remarca lui B...
„Ştii,
aici mai aveam noi să le dăm nişte bani. Au fost nişte
probleme... Ştii, asta e cam pierdere de timp. Şi aşa, firma nu mai
e.”
Ceea ce nu ştie, sau mai bine-zis se
face că nu ştie domnul B, este faptul că administratorul răspunde
pentru măgăriile pe care le-a făcut firma pe care a păstorit-o.
De asemenea, ar fi interesant de văzut şi care au fost criteriile
pe baza cărora s-a decis oportunitatea acestei investiţii, pentru
că sala e cam... degeaba, ca să zicem aşa.
Cât priveşte posibilitatea de
identificare a celor implicaţi în această mizerie şi tragerea lor
la răspundere, pentru omul netâmpit, necorupt şi nepupist, este
foarte simplu...
1. Te duci pe teren, vezi epava, faci
fotografii şi îţi iei notiţe;
2. Discuţi cu oamenii din localitate.
Îndeosebi cu vecinii amplasamentului.
3. Dacă găseşti probleme, soliciţi
expertiză tehnică autorizată;
4.
Ceri absolut
toate documentele referitoare
la obiectiv, de la M.D.R.A.P., de la C.N.I., de la primărie, de la
I.S.C. şi de la I.S.U.;
5. Delegi câte un om dezgheţat care
să stea în presing pe cei care-ţi vor da documentele solicitate de
la sus-amintitele instituţii, pentru că uneori, acestea sunt fie
arhivate în bătaie de joc, fie descompletate, fie amestecate cu
alte chestii inutile;
Dar,
tot ele pot conţine uneori şi câte o informaţie importantă de la
care poţi începe să legi lucrurile. Pot conţine aşadar, mici
scăpări ce îţi pot fi de folos. De aceea este necesar să fii
acolo, atunci când se... aleg foile. Altfel rămâi ca gâsca
proastă la tine în birou, aşteptând să-ţi vină munţi de cutii
pline cu... maculatură. În
căcat, cam cât de prost poţi să fii ca să nu realizezi că
hârtiile ce-ţi vin, au fost deja periate?
6.
Dacă ai găsit chestii nasoale, începi cu procesul-verbal de
recepţie. Ultimul pe care îl găseşti. Acesta are pe el nume de
oameni. Mulţi dintre ei, încă vii.
De
aici încolo... ce să zic, lucrurile devin cam la mintea omului.
01.08.2016
Vestu'
Sălbatic, la vreo şaizeci de kilometri de Bucureşti
03.12.2015
– o recepţie finală la un obiectiv de investiţii care a costat
undeva pe la vreo douăzeci de milioane de lei.
...recepţie
săvârşită, pentru că altfel nu îi putem spune, printre alte
personaje, şi de către trei angajaţi ai C.N.I.
Deşi,
dacă s-ar screme vreodată cineva să arunce un ochi pe
procesul-verbal încheiat cu respectiva ocazie, ar observa că mai
apare numele şi unui al patrulea angajat al instituţiei
sus-amintite, alături de semnătura sa, asta cu toate că N nu a
făcut deplasarea şi implicit, nu prea avea cum să semneze. Cel
puţin nu atunci şi nu acolo.
Ceea
ce ne-ar conduce la concluzia logică, de bun-simţ şi pe deplin
adevărată, că unul dintre colegii săi a semnat în locul lui.
Adică i-a falsificat semnătura.
*
Altfel, dacă aţi avea vreodată prilejul să aruncaţi o privire asupra procesului-verbal de recepţie, aţi putea afla că în România există Judeţul... Bosanci şi că respectivul document conţine trei file – când de fapt, el săracul, nu are decât două.
Vrednică
de un zâmbet discret ar mai fi şi construcţia literară...
„3.
Constatările comisiei de recepţie:
................................................................................................................................................
3.5
Instrucţiuni de exploatare şi urmărirea comportării în timp a
construcţiei conform normativului P 130/1999”
Adică,
pentru cine nu s-a prins din prima, comisia constată că...
instrucţiuni de exploatare...
Şi
tot ca o minusculă observaţie dacă vreţi, între data de
02.10.2013 şi cea de 03.12.2015 nu sunt douăzeci şi patru de luni,
aşa cum inept se consemnează în act, ci vreo douăzeci şi şase.
Judecând
deci după felul în care este redactat procesul-verbal, acela care
l-ar citi, ar putea spune cu destulă uşurinţă şi pe bună
dreptate, că el a fost întocmit de un clovn aprioric şi
iremediabil stupid. Şi din păcate, nu s-ar înşela deloc.
Dar,
mă rog. Astea sunt detalii, ca să le zicem aşa.
Lucrul
cu adevărat important este acela că la încheierea aşa-zisei
recepţii, comisia a propus nici mai mult nici mai puţin decât...
admiterea ei.
Deşi...
1.
Trei specialişti au avut numeroase obiecţii şi după
felul în care le-au susţinut, după felul în care colegii mei şi
alte două persoane au făcut iniţial pasul înapoi şi după tonul
general al discuţiilor, găsesc că ele au fost pe deplin
justificate;
2.
Unul dintre proiectanţi a atras atenţia că unele lucrări nu au
fost executate conform proiectului, aducând în discuţie nişte
subdimensionări la chillere. Este vorba despre CTA-uri. Totodată
nivelul de zgomot emis de acestea este peste norme;
3.
După recepţia la terminarea lucrărilor s-au constatat nişte
lipsuri, acelaşi proiectant atrăgând atenţia că ele erau
cunoscute încă din 02.10.2013, dată la care au fost consemnate
într-o anexă 2 cu sub-anexe pe specialităţi;
S-a
avut grijă totuşi ca între timp să apară o serie de neînţelegeri
şi astfel... a rămas cam ca-n gară: adică totu’
e OK!
Unul
dintre colegii mei: „Observaţiile
acelea nu au ajuns la C.N.I.. Noi nu ştim nimic.”
De
unde concluzia că foile respective au cam rămas printre instituţii,
printre etaje, pe undeva prin ionosferă, sau prin vreun coş de
gunoi;
4.
S-au mai punctat subdimensionarea unor radiatoare şi lipsa totală a
unuia;
5.
Totodată s-a atras atenţia asupra faptului că în proiect,
instalaţia de încălzire a fost prevăzută din oţel, în
realitate ea fiind executată din PPL. Proiectantul a precizat că
din această cauză vor exista mereu probleme, ca urmare a
deformaţiilor termice;
6.
Potrivit aceluiaşi proiectant:
Unele
trasee de aeraj prevăzute în proiect nu au fost realizate, iar
altele au fost făcute anapoda;
Aspiraţia
aerului şi refularea se fac aiurea;
Ventilatorul
de desfumare este pus greşit;
La
verificarea şi punerea în funcţiune a CTA-ului (centrală tratare
aer – pentru profani), oamenii nu au fost instruiţi. S-a reiterat
faptul că jumătate de oră de gargară nu reprezintă training. Ca
o paranteză: unul dintre colegii mei a ţinut să menţioneze că
acest training se va face pe banii utilizatorului;
Manualele
de utilizare pentru echipamente ar trebui să fie în limba română;
7.
Un alt proiectant a atras şi el atenţia la
rândul lui asupra unor... chestii făcute pe la corpurile de
iluminat. Au fost montate pare-se, unele mai ieftine (neadresabile)
decât cele proiectate (adresabile). Arhitectul a sărit în ajutorul
colegului său şi a notat că unele lucrări nu au fost executate ca
în proiect deşi au fost decontate şi probabil plătite ca şi când
ar fi fost;
8.
Acelaşi proiectant a mai precizat că:
Trebuie
făcută o separare în tabloul general;
Instalaţia
de protecţie la trăsnet este subdimensionată. Adică nu este
realizată conform proiectului;
Kit-ul
de urgenţă de la sala de forţă nu este tocmai în regulă;
Nu
există un plan de urmărire a corpurilor de iluminat (deşi ar fi
mai mult decât necesar);
În
proiect sunt prevăzute două saune, în realitate neexistând
niciuna. S-a obiectat că nici nu a fost vreuna facturată sau
încasată. Totodată s-a mai afirmat şi că s-au făcut lucrări ce
nu au fost încasate – gratis adică;
În
treacăt, spre final, s-a mai spus şi că s-a făcut o „stingere”
de Anexa 2.
Şi
acum, cu voia voastră, o scurtă sinteză. Sau dacă vreţi, un fel
de... modus operandi.
Iniţial,
laşi proiectantul să vorbească.
Tehnic
eşti praf şi prin urmare acesta mătură cu tine pe jos.
De altfel
ştii foarte bine că s-au făcut golănii acolo şi ştii şi în ce
anume constau ele.
Încerci
din când în când să te mai şi aperi, dar fără să fii agresiv,
fără să îl stârneşti şi mai tare. Ştii că omul are perfectă
dreptate. Ştii că s-a furat ca-n codu, pentru că probabil a mâncat
şi gura ta de acolo.
Te
legi apoi de foi, de chestii penibile, încerci „s-o dai lungă”.
Ideea
de bază este să laşi omul să se descarce, să se răcorească,
să-şi mai verse oful.
Apoi,
după aprinse dezbateri, cel mai adesea în contradictoriu, se va face o
pauză. Pe durata ei se schimbă... impresii, idei, se pun bazele
planului de contra-atac şi se trece ulterior la un blitz-krieg care
l-ar lăsa mut de uimire şi de admiraţie până şi pe ilustrul
comandant german, von Manstein.
Aici
va interveni, la momentul oportun, un omuleţ mic şi rău care va
declara cu foarte mult aplomb că...
„Gata,
dacă nu facem recepţia, închidem tot. Am plătit o grămadă de
bani pe asigurare. Gata, legea zice că dacă nu facem recepţia,
închidem.”
Ce
s-ar fi putut face legal şi elegant?
Simplu!
Ori
s-ar fi putut admite recepţia cu obiecţii, ori, şi mai frumos, nu
s-ar fi acordat deloc.
Problemele
de la traseele electrice şi subdimensionarea protecţiei la trăsnet
– executarea ei neconformă cu proiectul, erau de natură, după
părerea mea, să greveze asupra cerinţelor fundamentale aplicabile
cf. Legii 10/95, Art. 5, Al. 1, par. b şi par. d.
Deci,
închide-o Gogoaşă dacă ai tupeu! Închide-o!
Cine
ar plăti? Păi 273/94 – Art. 38. zice că toţi cei implicaţi.
Adică C.N.I., dirigintele de şantier, executantul, oamenii din
Primărie şi în principiu cam toţi cei care au avut legătură cu
respectiva afacere.
*
Altminteri,
bineînţeles că tu, angajat C.N.I., ai avut grijă să-ţi faci
treaba ireproşabil. Ai venit cu temele bine făcute de acasă,
procesul-verbal fiind completat deja de la birou (în mod convenabil) – doar nu erai prost să îl faci cum îţi cerea HG
273/94 prin Anexa 2 la regulament şi să îţi complici inutil
existenţa.
Şi
ca o paranteză: eu îmi aduc vag aminte că un act întocmit fără
respectarea formelor şi a formalităţilor legale este oleacă nul.
(Nu bag mâna în foc că e aşa – însă, parcă... parcă...).
Oricum ai lua-o, este în orice caz, abuz în serviciu (cu prejudicii
uşor calculabile). În acelaşi timp, să semnezi în locul
colegului, fără bară diagonală, ba mai mult, întreţinând
impresia că el a fost acolo, este cred un pic de fals. Da’
încă odată, nu bag mâna-n foc nici pentru asta. Zic şi eu aşa...
într-o doară, fără să fiu neapărat „un specialist cu o înaltă
calificare” - aşa cum se cere.
Revenind
din nou la procesul-verbal...
Ei
bine, el este după cum spuneam, excelent întocmit, fiind practic
închis ermetic. Peste tot... „Nu este cazul”. Peste tot... totul
este minunat, totul este perfect, totul este „conform proiect”.
Fireşte
că nu se vor consemna nicăieri punctele de vedere ale
proiectanţilor şi ale arhitectului. Ele sunt probabil în mare,
aceleaşi de la recepţia la terminarea lucrărilor. Banii s-au
mâncat deja. Problemele s-au ştiut de atunci şi aşa au rămas
până azi. Mă tem că aşa vor rămâne şi în continuare. Inutil
să o spun, în comisia de recepţie: mult C.N.I., nici urmă de I.S.C. şi nici de I.S.U., deşi dacă am lua-o după lege, ar cam fi trebuit
convocaţi. De cine? De secretarul comisiei sau de preşedintele acesteia.
Cât
despre procedura efectivă de recepţie...
Anexa
2 la regulamentul aprobat prin HG 273/94, Art. 3. zice că... (mă
rog, cei interesaţi pot vedea ce zice).
În
fapt însă, comisia de recepţie finală NU a examinat nicio
lucrare, deoarece comisia NU a ieşit din încăperea în care s-au
purtat discuţiile. În egală măsură, comisia nici NU s-a deranjat
să examineze documentele cuprinse în cartea tehnică. În
realitate, totul s-a făcut în nota C.N.I. şi a semănat a orice
altceva, numai a examinare făcută de ingineri care acţionează în
temeiul unor legi şi al unor contracte de antrepriză, nu.
La
final, înainte de plecare, personal am dat mâna printre alţii şi
cu unul dintre proiectanţi. Omul mi-a zâmbit dezamăgit şi
resemnat, scârbit atât de mine cât şi de ceea ce a fost nevoit să
trăiască la această... „recepţie”. Nu avea bietul de el cum
să ştie nici ce aveam eu în minte şi cu siguranţă nici ce aveam
de gând să fac mai târziu. M-a privit însă, cu aceeaşi silă cu
care mi-a privit colegii, gândind că probabil toţi suntem o apă
şi-un pământ. Şi nu îl putea condamna nimeni. În fond, asistase
la o mare mizerie.
Felicitările,
masa şi dansul
Odată
încheiată execuţia şi mortul azvârlit cu dibăcie în curtea
U.A.T.-ului, apoi prin diverse manevre isteţe, probabil în curtea
utilizatorului, dar asta deja nu mai era treaba C.N.I.-ului ci a
Primăriei, puteam merge liniştiţi la o „ciorbă de burtă mică”.
Ceea ce am şi făcut.
Colegii
mei s-au urcat în maşina C.N.I.-ului, eu în alta şi am pornit.
Am
ajuns după câteva minute la restaurant. Era pus convenabil pe
drumul de retragere către casă.
Suntem
opt la masă. „Străinii” nu prea ştiu de unde să mă ia. Doi
dintre ei sunt vizibil stânjeniţi de prezenţa mea.
Iar
eu, am avut grijă să le stric încă de la început pofta de
mâncare. Atunci când am dat comanda pentru mâncare (ciorbă de
perişoare şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi
pentru mine), am cerut ca băutură... apă. Ca un făcut, ceilalţi comeseni
au comandat şi ei tot apă. Niciun strop de alcool. Vă daţi seama?
Să nu stropească ei cu o găleată de Jidvei, isprava!? În fine...
Mă
uit la ei. Îi privesc pe rând. Unul dintre cei doi străini este
vizibil îngrijorat. Îşi freacă febril faţa şi fruntea cu o mână
care îi tremură tot timpul. Ceva îl nelinişteşte, îl tulbură.
Se teme. La un moment dat se scapă... „ştiu că nu am făcut
totul chiar ca la...”. Comesenii reuşesc să îl întrerupă la
timp, schimbând cu abilitate subiectul şi evitând astfel
indiscreţiile inutile.
Au
venit ciorbele.
Mi-e
o scârbă profundă de patru dintre ei – de cei doi străini şi de cei doi... colegi ai mei. Mi-e silă atât de ei ca oameni,
deşi cu greu ar putea fi numiţi astfel, cât şi de felul în care
mănâncă.
Unul
dintre ei soarbe cu putere. Colegii mei la fel. Fiind singurul care
consumă relativ decent ciorba, ies repede în evidenţă şi se pare
că devin exemplu de urmat pentru cei de la masă. Încep uşor uşor,
pe rând, să îşi controleze sorbiturile şi să mănânce
civilizat. Îmi tremură mâna cu care „manevrez” lingura. Nu am
mai prânzit niciodată între lupi. PLM, privind retrospectiv, mă
cam simt ca ciobanul ghinionist din Mioriţa. Dar, asta-i viaţa!
Mergem mai departe.
La
felul doi, cel care sorbea cel mai vârtos ciorba, s-a dezlănţuit.
Mânuieşte cuţitul cu degetul mic ridicat. Îmi vine să-l iau şi
să-l dau cu capu’ de masă.
Mănâncă de zici că a ţinut-o în ultima vreme, numai în posturi
negre. Bine măcar că nu plescăie.
În
sfârşit, şi-au umplut burţile şi a venit momentul plecării.
Sorbitorul
dispare discret pentru câteva clipe. Cel mai probabil a cerut nota
şi a achitat-o. Colegii mei au beneficiat de un prânz gratis. Hm,
au uitat să se închine şi să zică bogdaproste.
I-am
lăsat să plece înaintea mea. Am mai aşteptat puţin şi
m-am dus să-mi plătesc consumaţia. Am intrat peste o tanti plinuţă
care mi-a zis că nu am voie acolo. Între timp, l-am văzut pe
chelner, un tip şaten care ne-a servit la masă. Venea către
încăperea interzisă mie. Ne-am apropiat unul de altul. El ducea
nişte vase. I-am strecurat discret una de cincizeci de lei (ultimele
patru cifre ale seriei: 9961). I-am zis doar atât: „să ţii
minte!”.
04.06.2016
Ciorne
psihologice
Astăzi
mi-am propus să analizez un pic psihologia lui...
„Ideea
e să muşamalizăm totul. Noi trebuie să ţinem cu constructorul.
Noi l-am ales. Ne ducem acolo şi îi întrebăm p-ăia: unde-i
cartea tehnică, unde-i jurnalul evenimentelor, aveţi administrator
atestat, aveţi mentenanţă? Sigur n-au, că ştiu eu. Majoritatea
n-au. Şi dăm vina pe ei: proastă utilizare. Noi trebuie să ţinem
cu dinţii de lucrarea noastră.”
Şi
o voi face, începând prin a mă întreba...
Oare
de câte ori s-o fi auzit acest îndemn, evident, adaptat la
situaţie, prin companiile şi prin instituţiile statului?
Oare
de câte ori, vreun procuror oarecare, le-o fi cerut colegilor lui să
„ţină cu constructorul”?
Oare
câţi şefi de prin anumite servicii le-or fi cerut şi ei la rândul
lor subalternilor, să „muşamalizeze totul”?
Oare
câţi „oameni ai legii”, mânaţi de şefi stupizi şi corupţi,
s-or fi dus peste oameni simpli, să-i întrebe de... „cartea
tehnică”?
Ori
de „mentenanţă”?
Oare
câţi?
Mă
întreb. Şi vă întreb şi pe voi.
Cunoscând
acum intim o parte din aceste mizerii, văzându-le cu ochii mei, cum
aş mai putea eu avea oare încredere vreodată în cei ce prestează
prin acele instituţii?
Ori
şi mai bine, în şefii lor?
Sau
şi mai tragic, în cei care îi numesc?
Când
văd că dintr-un birou în care lucrau zece oameni, am fost singurul
„anormal” care chiar a încercat să mişte ceva, când văd ce
rămâne în urma acelei companii, când văd că de-a lungul anilor,
în ciuda articolelor apărute prin presă şi probabil a
nenumăratelor sesizări, acea companie continuă să rivalizeze cu
lăcustele şi cu ciuma neagră în privinţa pagubelor produse, când
văd cum se fac controalele şi investigaţiile, când văd toate
astea, vă întreb, cum să mai pot eu crede vreodată în
normalitatea instituţiilor statului şi în aplicarea umană şi
echitabilă a legilor? Sau măcar în aplicarea lor?
Cum
să pot crede în omul de nimic? În acel tip de pseudo om care
baleiază rapid şi cu o abilitate de cobră, de la poziţia de
sclav la cea de stăpân, fiind slugă supusă în faţa şefului şi
zbir neînduplecat în faţa celui de jos?
Milog
în faţa celui puternic, zbir cu cel slab.
Pe
un astfel de om, să mă ierte Dumnezeu, dar nu dau nici...
Apoi,
mă întreb iarăşi...
Cum
poate fi un om atât de ticălos încât să nu se gândească, spre
exemplu, că într-o sală de sport neîntreţinută, fie din lipsa
resurselor, fie pur şi simplu din nepăsare, se formează în timp
diverse mucegaiuri ale căror spori pot afecta sănătatea copiilor
ce fac ore în respectivele construcţii, parte din ei, şi aşa cu
sistemele imunitare deja slăbite de sărăcia de acasă?
Cât
poate fi de nesimţit un astfel de om, încât să nu fie impresionat
în niciun fel de munca femeilor de serviciu care schimbă de zor
găleţile, pentru a strânge apa ce continuă să curgă prin
tavanul sălii de sport, deşi afară a încetat ploaia de mai bine
de douăzeci şi patru de ore?
Cum
se odihneşte noaptea, atunci când ştie că instalaţia de
clorinare a unui bazin în care înoată copii, nu funcţionează aşa
cum ar trebui?
Cât
de gunoi poate fi?
Cât
de mizerabil poate fi, să ascundă aşa ceva?
Sau
cât de mizerabil poate fi acela care îl ascunde la rându-i şi îl
protejează?
Cât
de porci sau de stupizi să poată fi, pentru a executa maşinal
ordine aberante, ilegale şi inumane venite de pe la toţi idioţii
corupţi?
Oare
cât de dragă să-le fie suta de Euro, ca să-şi poată vinde
pentru ea şi ultimele cioburi de suflet?
Oare
cu ce se deosebesc ei de un Vişinescu, ori de un Ficior?
Vă
spun eu. Cu absolut nimic.
Vremurile
să se schimbe şi oportunităţile să apară, că la cât sunt de
josnici, ar schimba iute pixul cu parul şi ne-ar umple de vânătăi.
Şi
apropo, nu numai P a rostit acest gen de îndemn. Cu câteva zile
înaintea lui a făcut-o, e drept, mai voalat, mai cu perdea, şi I.
Tot într-o maşină a C.N.I.-ului, şi tot mergând la o
monitorizare periodică. Acest I, o altă specie de..., care m-a
întrebat ce am căutat pe acoperişul unei construcţii, atunci când
i-am făcut urmărirea periodică.
Revin
acum, închizând această buclă logică, şi vă întreb din nou...
După
ce am văzut grozăviile pe care le-am văzut, cum să mai pot avea
vreodată încredere în instituţiile statului?
03.06.2016
„Pentru
că fundamentare” şi pentru că nu tre' să răscolim căcatu'
Pe
data de 29.10.2015 am început să întocmesc notificarea către
constructor.
De
regulă, bunul-simţ, dar nu numai el, ci şi fişa postului,
împreună cu contractul încheiat între C.N.I. şi executant, prin
prevederile sale, te obligă să îl notifici pe acesta din urmă, cu
privire la problemele constatate, astfel încât el să vină şi să
efectueze reparaţiile de rigoare.
De altfel
Legea 10/1995...
...lege
care priveşte calitatea în construcţii şi care este frecvent
călcată cu compactorul de tot soiul de „specialişti”, ne spune
prin litera k, Art. 25, că executantul este obligat să remedieze,
pe propria cheltuială, defectele calitative apărute din vina sa,
atât în perioada de execuţie, cât şi în perioada de garanţie
stabilită potrivit legii.
Aş
vrea să reţineţi acest aspect - „perioada de garanţie stabilită
potrivit legii”, perioadă adesea substanţial diluată, că tot
este la modă termenul, atunci când se încheie contractele.
Articolul
30 al aceleiaşi legi prevede că...
„Proiectantul,
specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi
furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul,
responsabilul tehnic cu execuţia autorizat, dirigintele de şantier
autorizat, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligaţiilor ce
le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un
interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după
împlinirea acestui termen, pe toată durata de existenţă a
construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate
din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare
la data realizării ei.”
Este
probabil inutil să vă spun că o căruţă de obiective au
menţionate prin contracte, termene de garanţie cuprinse între... 2
şi 5 ani. Cu alte cuvinte, anumite prevederi din respectivele
contracte, nu prea respectă legea.
Poate că se va
sesiza D.N.A.u', şi va începe să caute mai cu atenţie. Mai axat,
adică mai pe direct. Mai fără să bată câmpii. Nu de alta da'
chestia asta s-a întins ca o râie pe tot cuprinsul ţării şi
durează de peste zece ani, pompând probabil sume însemnate prin
buzunarele tuturor regimurilor politice care s-au succedat la
conducerea ţării.
Şi
vă rog eu frumos, nu veniţi cu foi măgărite, cu nimicuri sau cu
explicaţii tâmpite, că după cum aţi văzut, mă cam pricep să
demontez golănii. Chiar dacă, din cauza resurselor limitate de care
dispun, o fac în prezent, exclusiv la nivel teoretic.
Revenind
acum la rolul meu în această chestiune, fără să fi făcut mare
caz de toate astea la data respectivă, deşi de ceva vreme, văzând
anumite tendinţe printre colegi, începusem să îmi ţin un fel de
jurnal în care îmi notam activitatea zilnică, şi nu numai, am
redactat, după cum vă spuneam la început, adresa către
constructor, prin care îi aduceam la cunoştinţă cele constatate.
Totodată,
îl invitam, zic eu pe un ton civilizat...
„ca
în cel mai scurt timp cu putinţă să ia măsurile ce se impun
pentru ca obiectivul de investiţii să poată fi utilizat în
condiţii de deplină siguranţă şi confort.”
reamintindu-i
în acelaşi timp că...
„remedierea
integrală a defecţiunilor apărute în perioada de garanţie a
obiectivului constituie o obligaţie a domniei sale la care a
consimţit în mod explicit în momentul semnării contractului.”
Urmarea?
O
adresă întocmită şi semnată de mine, contrasemnată de doi
dintre superiorii mei ierarhici, dar căreia îi mai lipsea o singură
semnătură pentru a pleca spre constructor.
O
să vă las pe voi să ghiciţi a cui anume.
În
schimb, undeva în colţul din dreapta sus al primei foi, trona...
„rugămintea
de fundamentare tehnică şi legală, alături de identificarea
responsabililor cu remedierea acestor disfuncţionalităţi”,
adresată subsemnatului.
De
aici, vizita de pe data de 04.11.2015,
cu tot penibilul şi penalul ei, eşecul lui nea P de a „rezolva”
problema, şi frica de om speriat de bombe pe care a manifestat-o
atunci când l-am rugat insistent să întocmească el minuta prin
care consemnam cele (re)descoperite, în urma vizitei de
„fundamentare”.
Jur.
Mai avea un pic şi se punea în genunchi ca să o întocmesc eu.
Atât era de speriat. Şi aş adăuga de laş.
Deşi
i-am explicat uşoara stânjeneală logică pe care o implica faptul
că mă verificam practic eu pe mine, şi că rolul lui în această
„drumeţie”, era tocmai acela de cenzor al meu, cu toate astea,
omul mai avea un pic şi izbucnea în lacrimi de frica pixului. De
frica întocmirii unei foi şi de frica semnăturii.
Altfel,
mi-a „plăcut” moşu'. Şi-n maşină şi la locul faptei. N-ai
treabă!
„Unde
vă e cartea tehnică? Da' aveţi administrator? Da' mentenanţă
aveţi?”
...Da'
unde vă e basca? Da' unde vă e moţu' de la ea?...
Jalnic!
În
fine, una peste alta, a rămas ca prima dată.
Adică
defecţiunile erau evidente, erau acolo şi erau imputabile
executantului. Ori proiectantului sau investitorului, însă sub
nicio formă utilizatorului.
02.06.2016
Singur
şi obiectiv
Vă
povesteam ieri că pe data de 04.11.2015 am jucat cu echipa în
deplasare.
De
fapt, ca să fiu mai exact, era manşa secundă.
Primul
meci avusese loc pe data de 28.10.2015. Atunci, probabil crezând că
reuşiseră să îmi predea suficient de bine înainte de plecare,
schema de joc, m-au trimis doar cu şoferul.
Odată
ajunşi la locaţie, omul a parcat maşina şi a rămas în ea. Eu am
coborât, mi-am luat hârtiile şi m-am dus să prestez. Adică să
fac monitorizarea periodică a obiectivului, sau aşa cum o mai
numeşte normativul P130 – 1999, urmărirea curentă a comportării
construcţiei.
Fără
să vă plictisesc foarte tare cu amănuntele, prin această
operaţiune, practic cam iei construcţia la pas şi vezi ce şi cum
se întâmplă cu ea. O cauţi de fisuri, de crăpături, de avarii,
de diverse defecte, de probleme pe la instalaţii, te mai uiţi după
mucegaiuri, după urme de igrasie, după potenţiale infiltraţii, şi
nu în ultimul rând, te mai uiţi şi să vezi cum o foloseşte
utilizatorul. Adică te uiţi să nu fie animal şi să o lase să
colcăie de jeg ori să-i umple pereţii cu urme de bricege şi de
chei. În fine, te uiţi până la urmă după chestii cam la mintea
omului, aş zice.
Aşa
stând lucrurile, am intrat în clădire, m-am prezentat şi am cerut
să vină cineva cu care să pot vorbi despre scopul vizitei mele.
Persoana
nu s-a lăsat aşteptată.
Am
făcut cunoştinţă, i-am explicat pe scurt ce şi cum, şi în loc
să încep să bat câmpii cu documentaţii, cu cărţi tehnice şi
cu alte bazaconii, l-am întrebat direct...
Ei,
ceva probleme? Ceva necazuri cu construcţia?
Şi
omul a început pur şi simplu să mă mitralieze cu ele.
Uau!
Mi-a căzut capu'. Nu se mai oprea.
Un
adevărat pomelnic.
La
un moment dat l-am oprit eu.
Ştiţi
ce? i-am zis şi mi-am deschis agenda, haideţi să le luăm pe rând.
Haideţi să mergem peste tot şi să le notăm pe fiecare în parte.
Şi
am început.
A
durat ceva.
Iar
ceea ce am văzut...
Of!
La
final, am luat loc la o masă şi am început să completăm un
proces-verbal în care erau consemnate problemele.
Rezultatul?
Păi
dacă ar fi să dăm crezare „gurilor rele”, se pare că şi
astăzi, la data postării acestor rânduri, adică la mai bine de
jumătate de an de atunci, lucrurile au cam rămas la fel.
01.06.2016
De
ziua copilului, despre ce altceva am putea scrie, dacă nu, despre
oameni care au dat în mintea copiilor!?
În
dimineaţa zilei de 04.11.2015, o maşină cu trei angajaţi ai
C.N.I. porneşte într-o călătorie... epică.
Este
vorba despre o Dacie Duster în care absurdul şi
grotescul îşi dau mâna peste generaţii, într-o chestie ce
oscilează ca un perpetuum mobile între dobitocie cronică şi...
instigare făţişă la abuz în serviciu.
„Ideea
e să muşamalizăm totul. Noi trebuie să ţinem cu constructorul.
Noi l-am ales. Ne ducem acolo şi îi întrebăm p-ăia: unde-i
cartea tehnică, unde-i jurnalul evenimentelor, aveţi administrator
atestat, aveţi mentenanţă? Sigur n-au, că ştiu eu. Majoritatea
n-au. Şi dăm vina pe ei: proastă utilizare. Noi trebuie să ţinem
cu dinţii de lucrarea noastră.”
citat
dintr-un clasic încă în viaţă (cred, sper)
Altfel,
nea' P, nu are de ce să îşi facă griji foarte mari. Sincer. De
fapt, el nu reprezintă decât o mică rotiţă descentrată dintr-un
mecanism lacom şi inept care hârâie infernal şi care ne toacă
banii şi nervii.
În
fine, una peste alta, ca să nu o mai lungim mult şi inutil, oamenii
de acolo aveau în mare, cam tot ce le trebuia. Excepţie, fireşte
nişte hârţoage şi nişte chestii ce ţineau mai mult de
birocraţie decât de buna şi corecta funcţionare a obiectivului.
Rezultatul?
I-au
făcut oleacă mucii hăţuri, mai vârstnicului meu coleg.
Altminteri,
defectele de acolo erau atât de evidente, încât le putea vedea
fără ajutorul altor dispozitive optice suplimentare şi fără să
fie foarte tare jenată de raza de curbură a Pământului, însăşi
statuia domnului General Alexandru Cernat din faţa sediului D.N.A.,
adică al acelei instituţii care se mai ocupase de-a lungul vremii
cu cercetarea grozăviilor din C.N.I. şi din M.D.R.A.P.
Parcă.
Sau
poate că fac eu o confuzie...
Mă
rog. Cine ştie?
Dacă
se întâmplă ca unele persoane să fie cumva hărţuite sau
ameninţate în vreun fel, ca urmare a textului publicat de mine prin
acestă postare, să mă contacteze imediat. Acei oameni ştiu şi
cine sunt şi cum să ia legătura cu mine. Să o facă fără nici
cea mai mică ezitare.
31.05.2016
În
loc de preambul
Vă
mărturisesc că intenţionam să pornesc un pic altfel la acest
drum, dar unele schimbări de ultim moment m-au determinat să fac
oarecari ajustări.
Drept
pentru care, voi începe aşa:
A
fost odată ca niciodată...
Şi
de aici încolo, dacă oi fi sănătos şi suficient de priceput, în
acest demers al meu, zootehnic 100%, voi
încerca să aduc rând pe rând în faţa voastră diverse
personaje, care mai de care mai de treabă şi mai omenoase, care mai
de care mai profesioniste şi mai bine intenţionate. Într-un
cuvânt, voi încerca să aduc în faţa voastră, nişte ...aproape
oameni.
În
altă ordine de idei, ştiu, ieri vă ziceam că va fi vorba despre
vreo cinci instituţii, însă după cum vă spuneam, a trebuit să
schimb anumite chestii din mers. Şi dat fiind faptul că pornesc
singur la acest drum şi că o fac cu resurse limitate, va trebui să
mă rezum la cât pot duce pentru moment.
Aşa
se va face că ne vom mulţumi, cel puţin pentru o vreme, la a
discuta numai despre nişte lucruri pe care le-am văzut şi pe care
le-am trăit în C.N.I. - în Compania Naţională de Investiţii,
ca să n-o ardem ambiguu, şi la altele pe care le-am dedus despre
activitatea „susţinută” a D.N.A.-ului.
Ar
mai rămâne încă o instituţie de menţionat, dar, cu voia
voastră, nu îi voi pomeni aici numele. Am punctat totuşi acest
aspect, pentru că natural, dacă veţi avea răbdarea şi
curiozitatea să parcurgem împreună drumul pe care ne va duce
această încercare a mea, cu toţii vă veţi pune la un moment dat
firesc întrebarea: bine, da' ăia ce păzeau în timpu' ăsta?
Nu
ştiu. Habar nu am. Poate că oamenii au trimis mai departe informări
cu privire la chestiunile despre care vă voi povesti. Poate că nu.
Poate că... Dumnezeu Ştie...
Cert
este însă, că probabil şi acolo, în acea entitate, există la
fel de multă corupţie, laşitate, lejeritate sau tâmpenie ca şi
în restul instituţiilor din această ţară. Totuşi, legile firii,
ale naturii şi în general cele ale statisticii, îmi spun că
inclusiv în acel loc, trebuie cu necesitate să mai existe măcar
vreo câţiva oameni profesionişti şi oneşti care să îşi aducă
aminte, ca şi cum l-ar fi rostit ieri, de Jurământ. Şi mai ales
să ţină minte faţă de cine l-au făcut.
Altfel,
nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că ei sunt militari şi că
îşi desfăşoară activitatea într-un cadru extrem de strict
reglementat.
Ne
vine uşor să arătăm cu degetul în direcţia lor şi să le cerem
să ne fie eroi salvatori, în timp ce noi stăm liniştiţi pe
canapele, uitându-ne cuminţi la televizor şi făcând biluţe de
muc.
Vedeţi?
Dacă începem să judecăm ceva mai adânc, devine destul de
complicat de spus ce şi cum.
Odată
stabilite aceste lucruri, înainte de a merge mai departe, voi mai
face încă o serie de mici precizări, destul de utile cred eu,
pentru înţelegerea mai clară a contextului în care se petrec
multe dintre mizeriile de la noi.
Astfel,
va trebui să vă mai spun şi că după părerea mea, cel puţin
prin prisma celor văzute cu ochii mei, noi nu suntem prădaţi de
afară, ci aproape exclusiv din interior.
Să
ne gândim, înainte de a arunca prima piatră către străini, că...
Dacă
nu erau aţintiţi asupra noastră ochii Europei şi cei ai vecinului
de dincolo de Ocean, ăştia (mitocanii care ne conduc de atâţia
ani adică), judecând după caracterul lor infect şi profund
stupid, ne-ar fi călărit în continuare şi ne-ar fi mânat ca pe
vite în aceeaşi direcţie cretină în care ne-au purtat atâta
vreme, iar rândurile astea, ca atâtea altele asemenea lor, scrise
şi gândite nu numai de mine, ci poate de către atâtea alte mii de
oameni, nu ar fi văzut niciodată lumina net-ului, ci ar fi fost
scrijelite pe pereţii celulelor în care iluştrii noştri
conducători, ne-ar fi înghesuit mai ceva ca pe vremea lui Dej.
Urmând
această logică, ar fi măcar plauzibil, dacă nu chiar pe de-a
întregul credibil, să presupunem că puternicii lumii, văzând
direcţia greşită în care se rostogolesc lucrurile din România,
să se fi hotărât într-un târziu mânaţi de gându' ăl bun, să
se pună la masă şi să înceapă a cumpăni.
Şi
probabil, după o asemenea reuniune, după o îndelungă şi
sănătoasă gândire, să-şi fi zis că...
Unu.
A
cam venit vremea ca românii să-şi facă un pic de curăţenie prin
propria ogradă.
Doi.
Românul,
îşi are săracul păcatele lui, dar nu e chiar cel mai rău om de
pe pământ, să sufere mai tare ca Mântuitorul. Drept urmare, o să
îi şi dăm o mână de ajutor la curăţenie.
Şi
trei.
Noi
avem de recuperat ceva bani de pe acolo (diverse investiţii,
credite, etc.), iar dacă lucrurile continuă pe făgaşul ăsta, nu
numai că ne-am putea lua adio de ei, dar ne-am confrunta chiar cu
riscul de a ne trezi cu o nouă Grecie, sau, şi mai grav, poate cu o
adevărată Venezuelă, în însăşi inima Europei.
Judecând
(şi) în această manieră, veţi vedea că de fapt, atât interesul
vecinilor de la Vest, cât şi, oricât de bizar v-ar suna acest
lucru în urechi, al celor de la Răsărit, este acela ca aici
lucrurile să fie cât mai normale cu putinţă.
Ca
vecin, indiferent de ce parte m-aş situa (aliat, ori pretins
inamic), niciodată nu aş avea nevoie la graniţele mele de o ţară
săracă şi sălbatică.
Sau
ca să fiu un pic mai plastic...
Voi
v-aţi dori un vecin de palier cretin, ori unul zdravăn la cap, care
să îşi facă nevoile la el în baie şi nu pe uşa voastră?
Vedeţi?
Cam
aşa o văd şi eu.
Şi
atunci revin, spunându-vă dragi cititori, că ţara noastră nu
este tâlhărită din afară, ci aproape exclusiv din interior, de
către nişte stupizi lacomi şi reduşi mintal.
(Şi)
despre ei vă voi vorbi în continuare.
30.05.2016
Va
fi despre...
C.N.I.,
D.N.A., I.S.C., I.S.U. şi Curtea de Conturi*.
Notă:
*
pe data de 10.12.2016, în urma reparcurgerii acestei pagini, am
constatat că am făcut o eroare. În fapt, nu este vorba despre
Curtea de Conturi, aşa cum greşit am scris iniţial, ci despre
Corpul de Control. Cu scuzele de rigoare pentru această scăpare,
scuze pe care le datorez fără doar şi poate respectivei
instituţii, şi pe care iată, mi le cer aici, fac acum această
cuvenită corecţie.
Text
modificat pe data de 10.12.2016