Zootehnic 100%

09.12.2016

În vremea asta Cătălin, / Viclean copil de casă...

...nu împle cupele cu vin / Mesenilor la masă,

aşa cum greşit, însă cu totul neintenţionat, ne-ar putea face să credem domnul Eminescu, ci pradă unui sever acces de retard mintal, mâzgăleşte cu pixul ecranul monitorului de pe biroul la care lucram şi îi mai fu#& şi vreo câteva ştampile.

Cu toate astea, totuşi nu asupra acestei întâmplări... nefericite, voi... zăbovi în această postare, ci mai degrabă asupra unei alte forme, este drept întrucâtva asemănătoare, de manifestare a „agerimii” de minte de prin C.N.I.

Şi, pornind de la premisele că linkul... 

http://www.puterea24.ro/economie/salarii-de-2000-de-dolari-la-compania-nationala-de-investitii-108518.html

...e pe bune, mai ales secţiunea lui de comentarii, aceea care de altfel prezintă cel mai mare interes pentru postarea de faţă, şi că măcar o parte dintre participanţii la „dezbateri” şi-au declinat identitatea reală, neapelând la pseudonime, atunci, ei bine, dragă cititorule, simpla parcurgere a acelor mici texte, va fi absolut savuroasă. Promit. Pentru că oamenii reuşesc acolo, suficient de plastic şi fără o prea mare risipă de cuvinte (aşa cum spre ruşinea mea, poate că am mai făcut eu din când în când), să surprindă însăşi chintesenţa prestaţiei C.N.I.-ului. Fără veleităţi literare, fără alte zorzoane lingvistice inutile, dar mai ales, lucru de mare însemnătate, fără nicio... teamă. Oamenii o dau efectiv pe faţă. Cumva, cam ca-n gura oborului.

Privite deci în atare lumină, comentariile lor, trebuie să admit, sunt absolut... minunate. Mai ales prin, dacă îmi este permis să spun, prostia lor aproape epică. Pentru că unii dintre comentatori, vreme îndelungată au participat direct la chestiile împotriva cărora vituperează acum atât de vârtos, iar asta, cunoscând o parte din acele nume, mă face să întreb retoric şi oarecum naiv:

Păi ce rahat faceţi acu', măi dragă foşti colegi, aţi început s-o ardeţi... etic? Acu' blamaţi? Acu' aruncaţi cu... era să zic căcat, în conducerea instituţiei? Da' când vă luaţi salariile, primele, ş.a.m.d., atunci era bine, era în regulă? Sau veţi fi având şi voi, distinşilor, la fel ca nea P, acum ieşit la pensie cred, foi puse de-o parte, pe care să le trimiteţi la fel ca dumnealui... „acolo unde ştiţi voi, la momentul potrivit”?

Apropo, o fi trimis nea P vreo foaie cuiva? Am mari îndoieli.

Cât despre locul, sau locurile în care ele ar trebui să ajungă, dacă totuşi s-ar găsi nişte viteji printre voi, ce să zic... mare lucru nu cred că s-ar rezolva cu ele, căci trăim de ani buni în ţara în care pe de o parte, omul s-a obişnuit cu jaful şi cu corupţia ca fierarul cu scânteia, deci ele n-ar mai mişca pe nimeni, iar pe de alta, instituţiile statului, sunt de bună seamă garnisite pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, aş putea adăuga citându-l pe nenea Iancu, cu tot felul de siniştri gata în orice clipă ca în schimbul sumei potrivite, sau doar la o simplă comandă venită pe cale ierarhică, într-o manieră similară celei în care procedează o parte dintre voi, fie să vi le facă avioane şi să le arunce spre cel mai apropiat coş de gunoi, fie să se şteargă direct cu ele la... cur – iertată-mi fie exprimarea; asta mai cu seamă din pricina faptului că la noi, totul, sau aproape totul, este atât de anexat şi atât de tributar relaţiilor şi pilelor, dar şi de condus de tot felul de interese meschine, încât... în fine... găsind că aţi prins deja ideea de ansamblu a frazei, o voi lăsa la fel de neîncheiată, cam cum îşi lăsau unii dintre proiectanţi, referatele pe la recepţii.

Aşa că, dând-o dintr-una într-alata, şi dintr-alta în aproape finalul acestui text, îţi spun iarăşi dragă cititorule ce ai avut răbdarea să-mi fii alături în această scurtă călătorie, că...

...departe de a fi furaţi de afară, de străini cu alte cuvinte, noi singuri ne lăsăm unii pe alţii în curu' gol. Noi singuri ne buzunărim frenetic unii pe alţii, şi nu în ultimul rând, că noi singuri, cel puţin marea noastră majoritate, vom plăti la un moment dat uriaşul preţ al ignoranţei şi al laşităţii noastre.

Iar dacă totuşi te vei întreba, răbdătorul meu cititor, de ce am ales varianta de a scrie despre lucrurile astea pe un blog obscur şi de ce nu m-am dus în schimb, repede la... miliţie, ca tot cetăţeanu' conştiincios, ei bine, trebuie să îţi mărturisesc că nu am făcut-o deoarece nu am nici cea mai vagă umbră de încredere în nişte oameni care, fie din cauza propriei corupţii, fie din cauza celei a şefilor lor mânjiţi ce îi ţin aproape la propriu în lanţ, ori îi trimit prin controale cu ideile gata confecţionate de acasă, fie pur şi simplu din cauza laşităţii ori a comodităţii lor personale, pentru că trebuie să o recunoaştem, nu ne naştem toţi Superman, aleg să privească supuşi şi umili doar în jos. Aleg să fie în permanenţă atenţi ca nu care cumva să iasă din pătrăţica lor. Să nu-şi supere, Doamne Fereşte, vreun şef. Să nu încalce vreun tabu...

Şi apoi, presupunând, să zicem, de dragul discuţiei, că aş fi fost suficient de blanc-bec încât să dau fuga la... „oamenii legii” – ce şanse aş fi avut să nimeresc tocmai acei doi-trei oameni integri dintr-o masă din care mai făceau parte alţi şapte-opt miliţieni? Teoretic, veţi spune, 20-30%, practic însă vă asigur, ele erau nule. Cu ce mi-ar fi fost atunci de folos să mă adresez unor oameni la fel de mânjiţi, la fel de corupţi? Cu ce m-ar fi putut ajuta ei? Cât de departe s-ar fi putut merge alături de ei?...

Cât despre demersul meu de aici, funciarmente donquijotesc, ce ar mai fi de spus?!

Singur, e drept, i-am sfidat un pic, le-am dat puţin cu tifla. La o adică, dacă am face o paralelă limbaj-gestică, am putea spune chiar că le-am şi arătat puţin curu' de la fereastră. Le-am arătat inclusiv scârba autentică şi profundă ce o resimt atunci când îmi aduc aminte de ei şi de faptele lor, de mentalităţile lor septice. De opus însă nu am avut şi nu am cum să mă opun lor. Nu am avut şi nu am cum să le stau în cale, cum să mă pun de-a curmezişul prăpădului pe care îl fac aceşti pseudooameni. Un singur om, o minoritate restrânsă, nu pot face absolut nimic într-un sistem profund infectat, profund corupt, profund măcinat de incompetenţă şi de venalitate, de mitocănie şi de lăcomie.

Şi, ca o altă realitate tristă, instituţiile noastre, cel puţin cele despre care am apucat să îmi fac o idee cât de cât în cunoştinţă de cauză, nu caută sub nicio formă să recruteze specialişti şi oameni cu coloană vertebrală, lor fiindu-le aproape întotdeauna preferaţi cei slabi şi cei uşor de manevrat, cei... facili. Pentru că doar aceştia pot îndeplini orice dispoziţie aberantă, doar ei pot semna orice mizerie, pentru că numai ei pot face negrul alb şi în general, pentru că numai ei se pot contorsiona şi transforma la comandă în absolut orice este... util sau necesar cauzei – în coadă de topor, în preş, în cârpă sau în zbir.

Iar dacă prin aceste instituţii mai ajung la un moment dat, prin cine ştie ce împrejurări fericite, şi oameni de valoare, atunci aceştia vor avea o viaţă teribilă. Fiecare zi de muncă a lor va fi o luptă pentru a-şi face meseria legal, pentru a rezista presiunilor unor şefi stupizi sau / şi corupţi.

Puţini dintre ei vor reuşi.

Alţii, probabil tot atât de puţini, vor renunţa şi vor pleca.

Dar cei mai mulţi, din păcate, se vor da pe brazdă... se vor... adapta, se vor... plia pe cerinţe, şi astfel...

...şi astfel vom face şi de acum încolo, cam tot ce am făcut şi de la domnul Burebista încoace.

Adică... aproximativ... nimic.

*

Cu această ultimă postare, socotesc potrivit să închei aici, cel puţin pentru o vreme, povestirea şirului de întâmplări la care am asistat din postura de angajat al Companiei Naţionale de Investiţii.

Având însă în vedere că există posibilitatea, este drept, una destul de redusă momentan, ca într-o zi această pagină să fie citită (şi) de persoane din acea companie, şi cum nu aş vrea ca altcineva să fie acuzat pe nedrept ori să aibă în vreun fel de suferit de pe urma laşităţii mele de a o fi dat-o lungă şi anonimă, nu voi pune punct înainte de a-mi face cunoscut măcar prenumele – Bogdan este acesta.

Iar ţie dragă cititorule, în funcţie de cum vei alege să o parcurgi, fie în felul aceasta în care ai început deja, fie în ordinea cronologică a postărilor, nu îmi mai rămâne decât, ori să îţi doresc lectură plăcută, oare cât de plăcută va putea fi o astfel de lectură?... ori să îmi iau rămas bun de la tine, mulţumindu-ţi cu toată sinceritatea atât pentru îngăduinţa ce ai arătat-o faţă de, sper eu, micile mele greşeli de ortografie, cât şi pentru răbdarea ce ai avut-o să parcurgi alături de mine acest, e adevărat nu foarte lung, însă teribil de mocirlos, de abrupt şi de întortocheat drum.

                                                                              

08.11.2016

Şi cum o mie de vorbe, un ban nu fac...

...m-am gândit să bag şi nişte poze.

   

  

  

  

  

   

   

  

 

 

 

Iar ceea ce aţi văzut, reprezintă numai o selecţie aleatoare şi foarte limitată de imagini. Asta cu precădere, din trei motive:

Unu. Nu am vizitat decât opt obiective. Opt din câteva... sute. De aici, baza de selecţie relativ restrânsă.

Doi. Nu intenţionez să ocup întregul spaţiu al blogului cu poze. Aşa încât, le consider suficiente şi destul de elocvente pe acestea pe care le-aţi văzut deja.

Trei... La început, nerealizând peste ce voi da ulterior, nu am insistat nici eu prea tare cu pozele. Cu alte cuvinte, nu m-am târât chiar prin toate cotloanele, pe sub toate chiuvetele, nu am tras de toate bateriile de duş, ş.a.m.d. Dar cu toate astea, cu toate scăpările mele, totuşi... de bine de rău, spre deosebire de alţii... m-am mai strecurat pe sub câte-un bazin... m-am mai urcat pe câte-un acoperiş...

                                                                              

24.10.2016

Noţiunea de „hai să încercăm şi legal”, ca potenţial factor declanşator al accidentului vascular cerebral

Cum tocmai fusesem... cooptat, mânjit, ca să zicem aşa, (în urma participării la penalitatea aia de la Ploieşti – pardon! mi-a scăpat) s-au gândit ei ce s-au gândit şi au ajuns la concluzia că n-ar fi rău să mă bage ceva mai adânc în pâine. Aşa au decis să mă trimită la două recepţii finale prin Judeţul Gorj. De fapt, nu doar să mă trimită aşa, ca pe un accesoriu, ci să fiu chiar maestrul de ceremonii, să fiu nici mai mult nici mai puţin, decât preşedintele respectivelor comisii, acel ce se ocupă de întreaga procedură.

Făcând anumite legături şi punând un pic lucrurile cap la cap, începea să prindă sens întrebarea insistentă: „poate să participe la recepţii?”, întrebare pe care cel cu care am dat interviul pentru angajare, i-a pus-o de câteva ori unui coleg de-al său.

Da, esenţa cam asta era. Le erau necesari oameni care să facă recepţii pe bandă rulantă, oameni care să gireze cu semnăturile lor, fără să gândească nicio secundă, toate măgăriile ce se ascundeau în spatele unora dintre proiectele pe care ei le derulau. Atâta tot. Nici urmă de nevoie reală, autentică, de oameni competenţi, de oameni cu verticalitate... Mânuitori inconştienţi şi automaţi de pix, cam atât, cam asta era ce le trebuia lor.

Şi cu toate că eram conştient, cu toate că le ştiam de acum felul de a fi, vroiam totuşi ca recepţiile mele să arate altcumva. Vroiam ca ele să arate că se poate şi legal. Cu o astfel de idee am pornit la drum.

Abordarea mea i-a amuzat la început pe colegi. Observând însă că gluma tinde să se cam îngroaşe şi că evenimentele evoluează într-o direcţie cu totul nefamiliară lor, încet încet, o uşoară anxietate a început să pună stăpânire pe ei, culminând curând într-o stare aproape vecină panicii.

Faptul că dădeam telefoane, că discutam cu cei din teritoriu, că îi întrebam dacă într-adevăr se puteau iniţia recepţiile ori dacă mai erau ceva probleme pe la obiective, contactarea constructorilor, a proiectantului, erau indicii care le arătau că mă pricepeam destul de bine la ceea ce aveam de făcut, că eram stăpân pe mine, şi nu numai atât, ci şi că recepţiile de care mă ocupam, se vor face sută la sută legal.

Mai ales că îi spusesem deja şefului meu direct, lui D, că...

„Am să mă duc la recepţie cu mingea de handbal după mine şi dacă nu sare ca lumea din pardoseală, nu le dau recepţia.”

Cred că nici dacă i-aş fi făgăduit că-i aduc ciuma bubonică sau holera în birou, nu m-ar fi privit mai contrariat şi mai dezaprobator...

De altfel, cu el mai purtasem un dialog pe tema recepţiilor, la care martor a fost şi I (preşedintele comisiei de la Ploieşti):

D: Ai semnat procesul-verbal la Ploieşti?

Eu: Da.

D: De ce?

Eu: Din spirit de haită. Au semnat colegii mei, am semnat şi eu.

I: E vezi... acu’ dai vina pe mine...

Eu: Eu nu dau vina pe nimeni. Îmi asum răspunderea pentru faptele mele.

În realitate, niciunul dintre cei doi nu înţelegea la vremea respectivă, şi poate că nici acum nu sunt capabili să înţeleagă, că fiecare om întreprinde un anumit lucru cu un anumit ţel. Ţelurile noastre însă, erau fundamental diferite – ale mele şi ale lor. Ne închinam, cum s-ar zice, la Dumnezei diferiţi.

Cu toate astea, mi-am văzut mai departe de ale mele. Am început să întocmesc formularele şi documentele necesare recepţiei, continuând să solicit diverse date şi informaţii de pe la toţi cei implicaţi.

Aşa am ajuns şi la etapa redactării invitaţiilor de participare ce urmau să fie trimise celor ce potrivit legii, ar fi trebuit să asiste la recepţie, ceea ce îi includea desigur şi pe cei de la I.S.U. şi de la I.J.C. - pentru că în cele două săli de sport se desfăşurau printre altele, inclusiv activităţi şcolare, cel puţin conform scriptelor.

Uitându-se peste ele, D mi-a spus că directoarea nu o să le semneze niciodată în forma aceea, insistând să renunţ la cele către I.S.U. şi către I.J.C.; după el, fiind suficientă prezenţa doar a U.A.T.-ului, a constructorului, a proiectantul, a reprezentantului M.D.R.A.P. a dirigintelui de şantier şi a noastră.

Văzând că nu am cu cine mă înţelege, dar încercând în acelaşi timp şi să îi forţez un pic mâna, i-am spus că dacă ţine el morţiş, fiindu-mi superior ierarhic, în acord cu dispoziţia lui verbală, voi renunţa la convocarea celor două instituţii amintite.

A dat imediat înapoi, cu o abilitate de cobră...

El: Am scris ceva?

Eu: Păi, nu-i nevoie. Am dispoziţie verbală.

El: Nu recunosc.

...halal discuţie purtată între specialişti... între mânuitori de bani publici...

A avut totuşi grijă la final, să-mi spună să am grijă ce fac pe acolo, dându-mi de înţeles că are planuri „mari” cu mine dacă nu joc după cum mi se cântă...

„Dacă faci tâmpenii, când te întorci, te pun să numeri panouri prin parcare.”

I-am răspuns că voi face treaba ca la carte. Ca la 273, adică.

Şi ca parte a acestei promisiuni, pe data de 17.12.2015, telefonând la sediul uneia dintre primării, am avut ocazia să discut mai pe îndelete cu o doamnă de acolo.

Apelul l-am efectuat cam pe la ora 13:38, că poate e interesat S.T.S.-u' şi de asta, nu de alta, da' am remarcat că de când m-am apucat să scriu despre golăniile şi despre abjecţiile infecte cu care se îndeletnicesc unii, am început să captez şi atenţia celor care ne ascultă.

...cam târziu, din păcate.

Când aveau posibilitatea de a valorifica legal o parte din informaţiile ce stau acum la baza textelor mele, informaţii care în curând, unele vor împlini un an, probabil că se scobeau în nas ori jucau Solitaire.

...şi da, sunteţi artişti. Aşa e, mi-aţi dovedit-o. Puteţi să-mi monitorizaţi site-ul, fără ca eu să mă prind...

...glumesc, desigur.

În rest, ce să zic, dacă... miliţia este atât de interesată de ceea ce fac, să-mi dea o adresă de e-mail la care să-i trimit câteva print screen-uri după site-urile porno pe care o ard, sau şi mai elegant, history-urile browser-elor pe care le folosesc. Că fişierele „log” de pe calculatorul meu, cred că e în stare să şi le ia şi singură.

Altminteri, prostia, complicitatea şi laşitatea unora costă incomensurabil mai mult decât am costat, cost sau voi costa eu vreodată, statul. Asta mai cu seamă, judecat prin prisma comparării potenţialului distructiv al unui singur individ, cu acela al unei instituţii, sau cu al unui sistem, în integralitatea lui.

Este o matematică elementară – un om nu poate produce fizic, pagube tot atât de însemnate pe cât poate produce o instituţie prost condusă. Un om, presupunând că se apucă dintr-o bună zi, să sfideze toate legile unei ţări, nu are nici timpul şi nici capacitatea de a produce ravagiile pe care le poate lăsa în urma lui, un sistem corupt.

Cât despre conceptul de respect datorat de cetăţean instituţiilor statului, acesta trebuie să izvorască exclusiv din încrederea omului în ele. Din încrederea că acestea sunt populate cu funcţionari oneşti şi profesionişti care îl protejează, care îi apără interesele.

Căci dacă ele ar fi într-adevăr virtuoase, iar cetăţeanul ar bate câmpii înfierându-le şi blestemându-le aiurea, atunci cel din urmă ar fi luat pe bună dreptate, de lunatic, de flecar. Iar aici, s-ar opri toate. Fără nicio altă neplăcere, fără nicio altă pagubă. Prestigiul lor ar rămâne neştirbit.

Pe de altă parte însă, dacă ele... put, atunci, ei bine, respectul nu ar mai putea fi obţinut pe cale normală, fiind de bună seamă necesar a fi impus şi întreţinut cu ghioaga. Ori prin alte măsuri coercitive. Iar el nu s-ar mai chema în acel caz, respect, ci frică, teroare.

Încheind acum scurta-mi digresiune şi revenind din nou la ale noastre, femeia cu care am vorbit, mi-a spus că de fapt, cartea tehnică nici nu a existat la data recepţiei. Adică aceasta s-a făcut... cam pe vorbe.

O altă chestie care m-a uimit, de astă dată discutând cu reprezentanta constructorului, a fost întrebarea pe care mi-a adresat-o la un moment dat...

„Trebuie să mai vin cu... ceva?”

După o scurtă pauză, neînţelegând prea bine sensul întrebării, am întrebat-o la rândul meu: „de obicei, o faceţi?”

Apoi, alt dialog absurd. De astă dată cu un primar...

Omul m-a sunat să mă întrebe de unde ia trei specialişti, că e urbea săracă.

În paralel cu întrebarea lui, s-a născut una şi în mintea mea, dintr-o oarecare politeţe, preferând la momentul respectiv să o păstrez doar pentru mine...

Păi dacă nu ai bani să apelezi la serviciile a trei specialişti în construcţii, pentru o singură zi, atunci cum PLM, îţi poţi permite să întreţii ditamai hangarul, 365 de zile pe an?

În orice caz, omul îmi dăduse şah cu întrebarea lui. Recunosc că ăsta era ultimul obstacol la care m-aş fi gândit. Ultimul impediment în calea efectuării recepţiei unui obiectiv de câteva milioane de lei – lipsa fondurilor pentru „închirierea” a trei specialişti.

Totuşi, după ce mi-am mai revenit un pic din croşeu, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am sunat înapoi: „auziţi, da’ în 2010 aveaţi specialişti?”

Hm, cică nu prea aveau nici atunci. Că unu' era profesor de matematică, altu' era..., iar celălalt...

Atunci mă întreb din nou: acea recepţie o fi fost corectă, o fi fost legală, o fi fost... pe bune?

Habar n-am.

Încet, încet, telefoanele şi întrebările mele au început să îl enerveze pe D. De altfel, într-o zi a izbucnit: „da ce, eşti organ de anchetă?”

Nu, nu eram organ de anchetă. Eram un simplu om care încerca să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale faţă de angajator, fără să se urce cu picioarele pe legi. Încercam în egală măsură, şi să îmi lămuresc complicităţile instituţiilor statului la un fenomen atât de amplu, atât de flagrant – chestiunea, mărturisesc, îmi devenise interesantă, am mai spus-o şi în alte locuri, perioada lucrată în C.N.I. având pentru mine un caracter profund revelator. Ea mi-a confirmat practic, ceea ce atât eu cât şi milioane de alţi români, bănuiam de foarte multă vreme – anume că în ţara asta se fură haiduceşte, ziua în amiaza mare, cu instituţiile de faţă şi cu oameni din ele ţinând atent, de şase.

Încercam deci, să obţin un venit (un salariu), stând cât mai departe cu putinţă de puşcărie şi să înţeleg în acelaşi timp şi câte ceva din mecanismele societăţii în care trăiam. Iar tot ceea ce făceam se înscria după părerea mea, într-un cadru de normalitate, de legitimitate, toate informaţiile pe care le solicitam în stânga şi în dreapta, fiindu-mi pe de o parte necesare completării diverselor acte, a îndeplini formalităţilor de rigoare, şi pe de alta, înţelegerii lumii în care ajunsesem să mă învârt. Ce scoteau însă ele la iveală...

Spre exemplu, tot în urma unor asemenea... săpături, am reuşit să fac rost de un document care lipsea (în chip suspect, aş zice) din dosarul după care lucram. Era vorba despre un veritabil letopiseţ cu defecţiuni.

Le-am menţionat în referatul investitorului, amănunt care i-a declanşat noi reacţii adverse lui D. A zis că sunt primul în C.N.I. care face aşa ceva. Deşi Articolul 34, lit. c din regulamentul aprobat prin HG 273/94 o cerea implicit pentru fiecare recepţie.

De ce oare nu s-a făcut niciodată acest referat, dacă ar fi să mă iau după spusele lui?

Pentru că în el eşti chemat să te pronunţi asupra „comportării construcţiilor şi instalaţiilor aferente în exploatare pe perioada de garanţie, inclusiv a viciilor aferente şi a remedierii lor”.

...şi atunci ar trebui să recunoşti făţiş că eşti...

...sau, şi mai rău, că eşti de-a dreptul...

În fine, zilele treceau şi pregătirile mele se apropiau de sfârşit.

Odată cu asta, se înmulţeau şi contrele cu D.

Într-una dintre ele, am încercat să îi explic mai pe larg punctele mele de vedere. Solid argumentate, în opinia mea. El în schimb... îmi răspundea... vorbe... păreri, îmi spunea... nimic.

Inutil am încercat să îi expun inclusiv raţiunea alcătuirii unei comisii de recepţie – de ce nu poţi să chemi oameni de pe stradă, adică nespecialişti, şi să-i înghesui cu japca, anapoda, într-un meleu bizar care ar fi incapabil să se pronunţe în cunoştinţă de cauză asupra calităţii unei construcţii.

Se uita la mine cum mă uit eu noaptea pe geam. Mă privea... degeaba. Privea prin mine. Discuţia îl deranja în mod cert. Oricum, probabil că hotărâse deja. Îşi dăduse cred seama că nu are cum să o scoată la capăt cu „nebunu'”.

S-a resemnat într-un final...

„Mai bine, nu te mai duci.”

...a fost singurul lucru cu noimă pe care l-a putut produce, în întreaga discuţie.

Şi aşa a fost. N-am mai ajuns nicăieri. Am fost discret... dat la o parte.

...după ce în prealabil, am fost oprit şi de la deplasările ce iniţial se stabilise să le fac la obiectivele a căror comportare în timp trebuia urmărită, conform P130-ului. Oarecum normal, aş zice. Vizitasem deja opt, iar la şapte dintre ele, se pare că... deranjasem.

Recepţiile, evident, s-au rezolvat cu N şi cu P.

                                                                              

23.09.2016

Mâzgălelile lui I, ale lui D şi ale altora

...sau cum mai aveam un pic şi îmi „publicam” adresele către antreprenori prin Samizdat, ca domnul Soljeniţîn

Vă povesteam în postările trecute despre alergia la foi a C.N.I.-ului. În fapt, ea era atât de pronunţată, încât mai aveam un pic şi trebuia să fac adrese ca să-mi pot trimite adresele.

Rezoluţii bizare trântite pe un colţ al foii, adnotări făcute de către persoane care nu aveau habar despre chestiunile la care făceam referire, şapte mii de comentarii asupra unui text banal, modificarea lui repetată, inutilă şi aberantă, tăieturi şi mâzgăleli, toate astea nu făceau decât să îmi întărească impresia ce începusem să mi-o fac despre ei, anume aceea că de fapt, dincolo de orice interes sănătos de a rezolva problemele reale ale proiectelor pe care le coordonau, cei de acolo se limitau doar la a ţine cu orice preţ (chiar şi cu acela al ridicolului) să asigure un climat de... linişte, un climat la adăpostul căruia să treacă netulburată de prea multe comentarii, sesizări şi priviri indiscrete, perioada de garanţie, la finalul căreia, obiectivul împreună cu toate lipsurile lui aveau să treacă în mâinile beneficiarului ultim.

Din acel moment, cred că este de la sine înţeles, mândrul posesor al edificiului va trebui să plătească din propriul său buzunar reparaţiile ce ar fi putut (trebuit) fi făcute gratis, în perioada de garanţie. Mă rog, din propriul său buzunar, este un fel de a spune, dragă cititorule, pentru că o şcoală ori un club sportiv nu au, la propriu, un buzunar al lor. Nu, îl au în schimb pe al tău.

Să nu fim însă, chiar atât de... obtuzi.

...şi de cârcotaşi.

Există şi părţi... bune. (?!)

Reparaţiile cu pricina vor fi efectuate de nişte societăţi comerciale, unele probabil aparţinând aceloraşi persoane care au făcut şi lucrările iniţiale, ori unor apropiaţi de-ai acestora (neveste, fii, etc.), toate aceste S.R.L.-uri fiind bineînţeles, parte integrantă a unui „amplu” şi „bine reglat” mecanism economic, care nu-i aşa, va raporta la final de an, ce altceva, dacă nu o deja de acum consacrată, creştere economică.

Vedeţi, nu-i drăguţ? Deci, tot rău'-i spre bine.

*

Iar acum, că poate nu mă credeţi, haideţi să vă dau câteva mostre de... i-aş zice tâmpenie, da' mi-e că o să sară lumea de cur în sus, aşa că o să-i zic, eufemistic, măiestrie literară.

So, formularea mea:

„Aleea pavată din vecinătatea clădirii (latura de Sud) a suferit mici tasări.”

Varianta propusă de colegul I:

„Aleea pavată din vecinătatea clădirii (latura de Sud) prezintă tasări.”

Din nou, eu:

„Plafonul casetat din zona vestiarelor prezintă deformaţii (cu caracter local) – în locurile în care sunt montate corpurile de iluminat.”

Părerea lui I:

„Plafonul casetat din zona vestiarelor prezintă local deformaţii în locurile unde sunt montate corpurile de iluminat.”

Iarăşi eu...

„Coloana de ventilaţie prezintă deteriorări locale în zona subsolului (reduse ca număr şi profunzime).”

Iarăşi el...

„Tubulatura de ventilaţie prezintă deteriorări locale în zona subsolului (reduse ca număr şi profunzime).”

Şi exemplele de „hai să facem onanie literară, ca să mai treacă o zi fără să trimitem foaia” ar putea continua.

Dar dacă n-am face şi puţin din aia mintală, parcă nu ne-am afla suficient în treabă. La observaţia mea prin care atrăgeam atenţia asupra unor potenţiale probleme la nivelul învelitorii, vigilentul meu coleg a scris cu mâna rămasă liberă... „ce cauţi pe acoperiş?”

Ar fi avut vreun rost să-i explic că şi acoperişu' face parte din construcţie?...

...mai ales că domnia sa nu cunoştea la acea vreme diferenţa dintre branşament şi racordare, şi nici pe aceea dintre o ţeavă corodată şi una corugată.

Aşa că m-am gândit să nu.

Însă şicanele nu s-au oprit aici.

Tot la acelaşi obiectiv, D mi-a cerut să-l încarc şi pe utilizator, să-i dau tare cu mentenanţa, cu cartea tehnică, ş.a.m.d., să dau şi în el, cum s-ar zice...

Alte mâzgăleli, deci alte foi.

Mai mult, pe aceeaşi adresă, întocmită de acum într-o căruţă de variante (toate găsite nesatisfăcătoare, devreme ce D a dispus ca I să mă înveţe cum să o scriu), foaie la întocmirea căreia până la urmă am renunţat, din motive cred, lesne de înţeles, m-am trezit direct cu tăieturi făcute cu japca pe text – cu alte cuvinte, ar fi trebuit să pricep odată pentru totdeauna (până şi eu) că observaţiile respective nu trebuiau să apară sub nicio formă.

La un alt obiectiv... la fel, tot soiul de mâzgălituri şi de tergiversări, fel şi fel de cereri şi de rezoluţii stupide pe adresele mele, pentru nişte chestiuni ce se ştiau deja de câteva luni, dar cu privire la care nimeni nu făcuse absolut nimic, devreme ce sala continua să aibă aceleaşi probleme; de-acum obişnuitele infiltraţii şi pardoseala diformă.

Nici foile cu circuit intern nu au avut o soartă mai bună. Atunci când am încercat să aflu câte ceva despre nişte decontări, ori să cer nişte expertize tehnice (exasperat fiind atât de indiferenţa antreprenorilor, cât şi de lejeritatea dubioasă cu care tratau subiectele respective, unii dintre... colegii mei), fie foile mi-au fost întoarse după câteva zile, politicos este adevărat, fie au fost direct ţinte pentru miştouri.

*

Cuvântul de ordine era aşadar... linişte.

Cât mai multă linişte.

Fără foi, fără agitaţie, fără prea mult... deranj.

Facem o foaie (cât mai simpluţă, cât mai... dezbrăcată), o trimitem în crăci şi pe urmă, aia e! „Domne', noi ne-am făcut datoria, da' vedeţi şi dumneavoastră, noi suntem puţini, obiectivele multe...”

Nu mai interesează apoi pe nimeni despre nimeni şi despre nimic.

„Poftim, domnule... i-am făcut foaie.”

Totul urmează aşadar, după cum destul de simplu se poate vedea, o logică previzibilă, infectă, bolşevică şi total neproductivă, reminiscenţă a vremurilor de dinainte de '89, mulându-se perfect pe birocratica zicală: „mortu' se acoperă cu pământ, iar viii cu hârtii”.

Hârtiile însă, mare atenţie! cât mai puţine, cât mai goale, şi dacă s-ar putea, cât mai la două capete. Ce se întâmplă după aia cu ele...

Important este numai să treacă timpul. Timpul până le recepţia finală. Timpul până când problema nu va mai fi a ta.

                                                                              

08.09.2016

Şi afară plouă... plouă...

De fapt, nu mai plouă. Nu mai plouă de ieri.

Cu toate astea, în sala de sport a liceului... mă rog, a unui liceu despre care s-a făcut vorbire şi prin informarea nr. 20481/08.09.2015, emisă de Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, document ce evită cu deosebită graţie menţionarea şi a altor obiective de învăţământ ce se confruntă cu probleme similare, precipitaţiile continuă încă sub formă de averse, îndeosebi în zona grupurilor sanitare.

Câteva precipitaţii, dar de această dată cu totul izolate, şi ceva mai reduse cantitativ, s-au produs şi pe la îmbinările suprafeţelor vitrate precum şi prin alte... regiuni ale sălii.

Era data de 23 octombrie a anului trecut şi trebuia să fac alături de colegul I, cel cu... „ce cauţi pe acoperiş atunci când faci monitorizarea construcţiei” şi cu accentuate talente de slujbaş la cenzură, calităţi literare despre care poate vă voi povesti într-o viitoare postare, urmărirea periodică a obiectivului.

Multe despre vizita propriu-zisă, nu ar fi de spus. Cam aceleaşi probleme ca şi în alte locuri – o clădire hidrofilă şi o pardoseală... dubioasă.

Interesantă ar fi în schimb, partea de birou, parte care este elocventă pentru felul în care se rezolvă (nu) problemele obiectivelor şi din care reiese caracterul deloc întâmplător al „erorilor” de supraveghere a proiectelor desfăşurate prin C.N.I.

Aşa că, fără s-o mai lungim inutil...

Pe data de 26.10.2015 am întocmit adresa către constructor, prin care i-am semnalat cele constatate şi i-am cerut să îndrepte situaţia. A doua zi, am trimis-o prin fax.

05.11.2015 – în cursul dimineţii am tot încercat să contactez firma antreprenoare. Mi-a „răspuns” invariabil fax-ul.

La un moment dat, tot răsfoind dosarul lucrării, am găsit un număr de telefon. Era al unei doamne.

Am sunat-o, m-am prezentat şi i-am spus că o sun în calitate de angajat al C.N.I., fapt care a avut darul de a o nelinişti într-o oarecare măsură. M-a întrebat de unde am făcut rost de numărul ei. I-am explicat că l-am găsit printr-un contract adiţional şi femeia s-a mai calmat.

Mi-a spus că nu mai lucra la firma respectivă, dar, amabilă, mi-a pus la dispoziţie un număr de telefon foarte util – pe cel al patronului.

I-am mulţumit, i-am urat o zi bună şi...

...după câteva minute, l-am sunat pe domnul P.

Prima dată, nu mi-a răspuns. A doua oară, mi-a dat „ocupat”. A treia oară, (întotdeauna a treia e cu noroc) mi-a răspuns.

După o discuţie uşor neobişnuită şi care a avut darul de a-mi ridica mari semne de întrebare, domnul P, uşor speriat şi dumnealui, (de ce o fi lumea aşa speriată de la o vreme încoace?) dar şi vizibil nervos, mi-a recomandat să vorbesc cu... (angajat în cadrul C.N.I.), că ştie el mai bine ce a fost acolo. Mi-a spus apoi pe un ton iritat, că nu o să-mi răspundă la adresa pe care i-am înaintat-o şi a încheiat prin a mă întreba... „da' ce faci dom'le, mă anchetezi pe mine?”.

...şi a închis!

A doua zi, cam pe la prânz, l-am sunat iar. De data asta a răspuns din prima. Tonul lui era acum, unul conciliant. Cred că D l-a sunat şi l-a mai liniştit un pic. Nu am discutat lucruri foarte importante. Abia la prânz, când l-am sunat din nou, după ce am plecat de la serviciu, şi deci puteam vorbi ceva mai deschis, am reuşit să îl fac să dea câte ceva din casă.

Am constatat atunci, că se avea la modul familiar cu o parte din conducerea C.N.I.-ului, cel puţin, cu acea parte care conta cu adevărat. Mi-a cerut chiar să intervin pe lângă... un fel de... doamnă, pentru ca să-şi recupereze cele două miliarde (lei vechi), ce îi fuseseră reţinute.

S-ar putea să fiu răutăcios, da' cred că banii lui erau, săracii, demult mâncaţi, băuţi şi traşi pe...

Dar, mă rog, asta nu era treaba mea...

Treaba mea era să aflu mai multe. Şi pentru asta, am făcut tot posibilul să-i las impresia că m-aş fi putut lăsa corupt, că aş fi putut deveni unul de-al lor, că am fi putut, de ce nu, la o adică... aranja ceva cu hârtiile. În acelaşi timp, încercând să îi câştig cumva încrederea, i-am spus că parcurgând încrengătura de foi şi de documente care privea sala, am găsit mai multe mizerii, şi din păcate, asta nu era o minciună – documente în dublă versiune, ştampile măgărite şi altele. Am încercat tot timpul să îi inculc ideea că îl înţeleg, că îi dau dreptate, că aş vrea să îl ajut cumva.

Totuşi, omul nu mi-a mai dat şi alte informaţii, arătându-se până la finalul convorbirii noastre, destul de scump la vorbă. De altfel, ceea ce îl interesa cel mai tare, îmi spusese încă de la bun început – ar fi vrut banii reţinuţi de C.N.I. Cele două miliarde de lei. Vechi.

Eu în schimb, în naivitatea mea, în prostia mea aproape fără de margini aş spune, pentru că numai un om cu desăvârşire prost ar munci (din nou) atâta fără niciun sens şi fără nicio şansă de reuşită, eu vroiam pe de o parte să rezolv problemele de acolo, iar pe de alta, să înţeleg ce se întâmplase. Vroiam să pun lucrurile cap la cap, vroiam să înţeleg cum mama dracului era cu putinţă ca pe atâtea S.R.L.-uri, S.A.-uri, instituţii şi direcţii ale statului să le doară efectiv în p#&ă de felul în care se cheltuiau banii oamenilor. Cum era posibil ca toate aceste entităţi, unele să lase aşa ceva în urma lor, iar celelalte să acopere cu atâta nonşalanţă, sau să ignore pur şi simplu? 

Oare chiar nu vedea nimeni nimic? Oare eram eu nebun? Era oare posibil ca totul să fie doar în imaginaţia mea?

Sau să fi fost eu, singurul care vedea toate aceste „grozăvii”?

Mă îndoiam şi atunci, mă îndoiesc şi acum. Ar fi fost cu neputinţă. În fond, erau şi rămân în continuare, lucruri evidente, bătătoare la ochi. Erau proiecte care înghiţiseră sume însemnate de bani, proiecte care mai mult ca sigur au îmbogăţit prin metode nu tocmai ortodoxe, mai mulţi oameni. Sau dacă nu i-au îmbogăţit, pentru că probabil nu erau tocmai săraci atunci când s-au apucat de astfel de afaceri, în orice caz, le-au sporit considerabil veniturile.

Dar să revenim la sala de sport. Şi mai cu seamă la... scriptele ei, pentru că nu-i aşa, verba volant, scripta manent. Iar lucrul cel mai important poate, facta manent.

Şi pentru asta, vă propun să începem cu procesul-verbal de recepţie cantitativă şi calitativă nr. 11072/28.11.2014. Sau cu cel care poartă numărul 2048/28.11.2014?

Bine, până la urmă, ambele reprezintă unul şi acelaşi lucru, iar la D.G.A.P.I. Sector 2 amândouă (?) au numărul de înregistrare 9416/28.11.2014.

Indiferent cu care am începe însă, am observa un lucru izbitor: lipsa semnăturilor reprezentantului D.G.A.P.I. Sector 2 (membru în comisia de recepţie) şi cea a dirigintelui de şantier (secretarul sus-amintitei comisii).

Altfel, din păsăreasca de la finalul actului, am reţine că onorata comisie a propus admiterea recepţiei cantitative şi calitative „pentru lucrările de finalizare la lucrări de remediere a obiectivului de investiţii...”, motivându-şi propunerea prin aceea că „executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului”, contract cu o valoare undeva pe la vreo 85.000 lei, fără TVA.

Procesul-verbal de mai sus, sau procesele, că după cum am văzut, aveau numere diferite, a / au fost precedat(e) de un altul, de această dată mai puţin confuz în privinţa numărului de înregistrare – 8650/10.10.2014, înregistrat la D.G.A.P.I. Sector 2 sub numărul 7776/10.10.2014.

Din el aflăm că s-au finalizat lucrările de furnizare şi montare ale unui anumit echipament, operaţii de construcţii plus montaj în valoare de... „129.490 fără T.V.A.”

Acu', dracu' ştie ce-or fi fost ăia „129.490 fără T.V.A”... or fi fost ţechini? or fi fost mahmudele? or fi fost volţi?...

Oricum, una peste alta, comisia găsea că totu' era-'n regulă şi recomanda „continuarea lucrărilor la obiectivul de investiţii...”

Mergând mai departe, găsim o altă piesă importantă din acest puzzle, anume, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 10230/12.11.2014.

El ne spune negru pe alb, că documentaţia necesară a fi prezentată, a fost completă, că lucrările realizate au respectat prevederile proiectului, însă, (minune mare!) că unele lucrări nu au fost executate sau au fost „incoplete” (SIC), ele fiind metodic enumerate într-o anexă.

Altminteri, comisia recomanda ca de obicei, „admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor”, motivându-şi printre altele decizia, prin aceea că „executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie”.

Acum, deşi nu ţin neapărat să fiu tocmai eu acela care-i spune prostului că-i prost, totuşi nu prea văd cum căcat s-ar putea împăca vreodată enunţul „executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie” cu afirmaţia că „unele lucrări nu au fost executate sau sunt incomplete”.

Mai mult, dacă citeşti anexa procesului-verbal, constaţi, pe bună dreptate şi fără niciun fel de exagerare că e întocmită de un om care n-are nicio treabă nici cu logica şi nici cu limba română.

De fapt, din punct de vedere scriptic, dacă doar te uiţi pe acest proces-verbal şi pe anexa lui, fără să fi văzut în viaţa ta sala, nu ai cum să nu observi nişte lucruri nelalocul lor, nişte neconcordanţe.

Iarăşi, nu are cum să nu te frapeze faptul că acestui proces-verbal şi anexei sale îi urmează la aproape două săptămâni, unul de recepţie la... „lucrări de finalizare la lucrări de remediere”.

Iar dacă mai luăm în calcul şi procesul-verbal de stingere al anexei de la PVRTL-u, act înregistrat la D.G.A.P.I. Sector 2 cu numărul 9789/09.12.2014, semnat şi ştampilat de executant, de dirigintele de şantier şi de direcţia sus-menţionată, care ne spune (minţindu-ne în cel mai ordinar mod cu putinţă) că toate problemele au fost rezolvate, atunci poate că vom începe să ne facem o imagine mai clară asupra mizeriilor făcute acolo.

Atunci poate că vom începe să mai şi gândim.

Dacă nu cumva o să ajungem mai înainte, să ne împuşte sau să ne lege cineva (glumesc, desigur) pentru această... neobrăzare, pentru această nepermisă imixtiune în treburile instituţiilor şi ale justiţiei – mai ştii, poate că oamenii chiar s-au apucat de oarece anchete, de oarece investigaţii, deşi, luând în calcul implicaţiile unei asemenea operaţiuni, prin amploarea fenomenului în sine, mi-e destul de greu să cred aşa ceva. În fond, s-ar deranja prea multe ape, s-ar tulbura prea multe interese, s-ar zgudui probabil prea multe averi.

Cu toate astea, repet, dacă ne-am permite... impietatea de a mai şi gândi, atunci poate că am începe să pricepem că este vorba, de fapt, despre un fel de a proceda şi nu despre un accident, că este vorba despre hoţie, despre complicitate, despre corupţie, şi probabil despre multe altele.

Atunci poate, am începe să înţelegem mai multe, după cum ziceam.

Deşi, sunt aproape convins că mulţi înţeleg foarte bine ceea ce se întâmplă, şi nu numai că înţeleg, dar participă chiar conştient şi direct interesat la această abjecţie ce durează de peste zece ani.

Că o fac pentru bani, că o fac pentru iluzoria şi efemera satisfacţie de a fi şefi, că o fac pentru că au crescut săraci şi frustraţi, ori poate că dimpotrivă, o fac fiindcă au crescut de mici obişnuiţi cu luxul, asta importă mai puţin. După părerea mea, sunt la fel de proşti şi de nesimţiţi şi la fel de gunoaie ca aceia care intră în case peste bătrâni, ori precum cei ce smulg genţile din mâini femeilor pe stradă. Între ei şi aceştia din urmă, eu personal, mare diferenţă nu găsesc.

Mai neliniştitor însă, mi se pare faptul că mulţi dintre ei sunt oameni cu facultăţi, oameni cu diplome, cu studii, oameni cu carte cum s-ar zice, într-un cuvânt, oameni de la care ai avea anumite pretenţii.

Dar se vede treaba că animalul nu iartă pe nimeni. Animalul din om nu ţine cont de diplome şi de distincţii. El muşcă la fel de egal şi de... vârtos din toţi.

...sau poate că, mai ştii, cu cât dobândeşte mai multe diplome, mai multe onoruri, cu atât animalul devine mai... rafinat, cu atât el se metamorfozează, migrând mai mult dinspre porc, spre, să zicem... şarpe?

Cine ştie? e loc de discuţii, însă nu mi le-am propus aici.

Şi, cerându-vă iertare pentru scurta-mi digresiune cu pretenţii... psihanalitice, mă voi întoarce iarăşi la hăţişul hârtiilor.

Prin el, am reuşit să mai găsesc, în primul rând...

O adresă cu foarte puţine virgule, în orice caz, cu mult mai puţine decât ar fi fost necesare, redactată într-o română uşor şifonată, în care C.N.I.-ul îi cere executantului (unuia dintre mai mulţii care s-au perindat pe la obiectiv – unde am mai văzut aşa ceva?) să... „urgenteze finalizarea lucrărilor într-un timp cât mai scurt”, nu înainte însă, de a-i atrage atenţia că o parte din lucrări nu respectă cerinţele de calitate impuse şi că s-a constatat lipsa unităţii de aer din şantier (să fi fost oare decontată pe neve? N-aş putea spune). Tot din această foaie mai reiese şi că... „a fost necesară ulterior o intervenţie majoră în eliminarea infiltraţiilor”.

...iar în al doilea...

La pièce de résistance... cireaşa de pe tort... ori poate că mai adecvat ar fi... bomboana de pe colivă – „Referatul cu privire la desfăşurarea lucrărilor de construcţie - punctul de vedere al proiectantului în vederea realizării recepţiei la terminarea lucrărilor”, înregistrat cu nr. 180/11.11.2014.

Asupra sa voi comenta ceva mai pe larg, pentru că el reprezintă o radiografie, dar ce zic eu radiografie?... reprezintă o imagine fidelă şi grăitoare a felului în care se fac din foaie şi din pix, golăniile în România.

Căci altfel cum s-ar putea ca un document ce priveşte o investiţie din bani publici, să fie întocmit în două variante total diferite, dar să aibă acelaşi număr de înregistrare?

Să începem, spre exemplu, cu prima variantă a sa. Aceea care ne spune că „restul lucrărilor a fost preluat de firma X”, şi care concluzionează că obiectivul „respect/nu respecta proiectul pus la dispoziţie prin modul de execuţie şi materialele utilizate”, (lipsa ă-ului îi aparţine proiectantului) recomandând ca recepţia să se facă după remediarea problemelor menţionate în anexă.

Care anexă, din păcate, cam lipsea. Cel puţin în această variantă.

Cea de a doua versiune ţine să o contrazică puţin pe prima şi să atribuie restul lucrărilor unei alte firme, Y. În plus, una dintre ştampilele prezente pe cea de-a doua pagină a sa, este vizibil măgărită, în sensul că este probabil decupată de pe undeva, scanată, habar nu am. În orice caz însă, ea nu este aplicată prin metoda clasică.

Pe de altă parte, această variantă a referatului este şi uşor nehotărâtă, în sensul că nu ştie dacă clădirea... „respect/nu respecta proiectul pus la dispoziţie prin modul de execuţie şi materialele utilizate”, lăsând, cum s-ar zice, lucrurile, în coadă de peşte.

Nu uită în schimb să recomande ca recepţionarea construcţiei să se facă după remedierea „eventualelor probleme”, menţionate în anexa ataşată.

Şi, surpriză, această variantă a referatului conţine şi o anexă.

Însă, ea săraca, are o mică problemă.

Nu numai că îi urmează unui referat lăsat deschis cu o suspectă generozitate oricăror posibilităţi, dar, pe ici pe colo, îl mai şi contrazice câte un pic.

Iar ceea ce este cu adevărat interesant, este faptul că în ea, în această anexă, apar prin mai multe locuri expresii ca: problema, nu respectă prevederile, suprafaţa sportivă sintetică modulară din polipropilenă de înaltă densitate este montată fără substrat multifuncţional de cauciuc reciclat de 1,5 – 2mm conform listelor de cantităţi şi caietelor de sarcini, se vor remedia, nu a fost executat, nu se respectă, ş.a.

Şi atunci întreb:

De ce între anexa la PVRTL şi anexa de la referatul proiectantului există, deşi acest lucru nu ar trebui să se întâmple, diferenţe atât de flagrante şi de ce în PVRTL se spune că documentaţia prezentată a fost completă, în ciuda faptului că însăşi anexa lui atrage atenţia asupra necesităţii „completării cărţii tehnice”, adică exact a acelui ansamblu de acte şi de documente după care se face legal o recepţie, şi de ce se susţine că lucrările realizate au respectat prevederile proiectului, de vreme ce proiectantul afirmă tocmai contrarul?

Însă, răspunsurile nu vor veni. Nici nu le aştept.

Sau dacă vor veni vreodată, aproape că le ştiu dinainte: ar fi unele evazive, schelălăite, lătrate, stupide, pe mai multe voci, şi la o analiză mai atentă, pe de-a întregul lipsite de temeiuri logice şi legale.

Îngrijorător, însă probabil nu pentru aceia care ar trebui să îşi facă griji cu adevărat, este faptul, detaliul, amănuntul banal, dacă vreţi, că între toate chestiile astea şi vizita mea la obiectiv, s-a strecurat pe nesimţite aproape un an, iar în tot acest an, defecţiunile au rămas cuminţi la locul lor. Şi cred că tot acolo vor rămâne până la recepţia finală – recepţie care poate se va face, cum altfel, dacă nu, tot ca aceea despre care v-am povestit într-o postare anterioară – „Vestu' Sălbatic, la vreo şaizeci de kilometri de Bucureşti”.

*

Şi...

...de ce fac asta?

Simplu. Pentru că nu o fac alţii. Pentru că nu o fac aceia ce ar trebui să o facă legal.

Pentru că ei tac. Pentru că ei tac stupid. Tac complice, tac laş. Pentru că ei tac şi atât.

Şi atunci, cu toate riscurile, şi o ştiu, ele nu sunt nici puţine şi nici mici, o fac eu. O fac eu, pentru că repet: aceia care ar fi trebuit să o facă, sunt fie corupţi, fie laşi, fie stupizi, fie toate astea la un loc.

Aşa că, uite d'-aia o fac...

Şi o fac...

...fără nici cea mai mică apăsare.

                                                                              

22.08.2016

Să zicem că...

Din raţiuni care încă mie personal îmi scapă, cineva decide să construiască, nu foarte departe de Bucureşti, o sală de sport care va fi folosită „cam de patru ori pe lună”, după cum avea să mi se confeseze... un cetăţean. 

Cum se procedează mai apoi?

Păi, simplu.

Cam pe la final de 2007 se încheie un contract cu o firmă (A), în valoare de aproximativ un milion de euro cu tot cu TVA, prin care aceasta se angajează să facă sala în opt luni.

Apoi, prin toamna lui 2010 se face un contract la grămadă prin care se dă unei alte firme (B), un pachet de patru lucrări (toate de „finalizare”) la nişte săli de sport. Printre ele, şi sala noastră. Deranju' face doar vreo două sute şi ceva de mii de euro (cu tot cu TVA).

După care, în prag de 2014 se mai face încă un contract, evident tot de finalizare, tot pentru sala noastră, cu o a treia firmă (C), în valoare de circa o sută de mii de euro (fireşte, tot cu TVA).

Rezultatul?

În primăvara lui 2014 se încheie procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi potrivit lui, sala cică ar fi gata şi totul ok. Asta dacă am judeca după constatările şi recomandările distinsei comisii.

Dar ce să vezi?

Pe la sfârşitul lui octombrie 2015, la faţa locului exista o sală de sport cu pardoseala făcută muci, în care intra apa atunci când ploua şi în care nu ştiu dacă s-a jucat vreodată handbal, deşi săraca, pentru asta a fost ea proiectată şi executată.

Şi mai ales, plătită.

Iar partea care mă enervează foarte tare, este aceea că dacă eu, ca simplu cetăţean, îi dădeam dauna asta bugetului statului, eram căcat din creştet până-n tălpi. Fără pic de exagerare. Mă făcea statu', de boala copiilor.

Atunci când însă, măgăriile astea sunt făcute de angajaţi ai unor S.A.-uri şi mai apoi sunt generos trecute cu vederea de „oameni” de prin instituţiile statului, atunci... se ştie:

„nu avem cadru' legal”, „nu mai putem recupera prejudiciul”, „avem de a face cu o lege mult prea ambiguă”, ş.a.m.d.

Revenind însă la sala noastră... sau mai bine spus a lor, că nu ne-am împărţit nici plicurile şi nici faptele cu caracter penal, hai să facem o scurtă trecere în revistă a celor petrecute.

Ziceam că pe undeva prin prag de 2008, se semnează primul contract, document prin care o anumită firmă se obliga să realizeze lucrări de execuţie la obiectivul de investiţii şi să le finalizeze aşa cum era prevăzut în graficul de îndeplinire, în decurs de opt luni de la primirea ordinului de începere şi a amplasamentului liber de orice sarcini.

A doua zi, avea să fie emis ordinul.

Ce şi cum s-a întâmplat cu obiectivul o anumită perioadă de timp şi cu scriptele aferente este relativ neclar, pentru că nu prea există date care să ofere lămuriri în acest sens. Cel puţin, nu în dosarul după care am lucrat eu.

Cert este însă, că la un moment dat apare un nou contract. Cel cu firma B, încheiat în toamna lui 2010, prin care aceasta se obliga să finalizeze în cinci luni, lucrările la sală. Printre prevederile sale, şi o menţiune care ia pe p#@ă Legea 10/95, anume cea referitoare la perioada de garanţie – era jumătate din cea legală.

În luna mai a anului 2011, constructorului i se atrage atenţia că se mişcă greu şi este ameninţat cu penalităţi.

După un an, adică în mai 2012, acelaşi constructor este tras din nou de urechi şi ameninţat de astă dată, cu rezilierea contractului şi cu solicitarea de daune.

Prin iulie 2012, în urma unui control efectuat la obiectiv, s-a constatat că lucrările erau realizate în proporţie de 93% şi că respectau proiectul de execuţie. În fişa de urmărire întocmită cu acel prilej, nu s-au formulat observaţii sau propuneri.

Totodată în lista cu cantităţile de lucrări pe categorii, apare spre decontare doar achiziţia covorului poliuretanic din sala de sport, nu şi montajul său, deşi dintr-o fotografie rezultă că acesta era deja pus. Firma l-a montat probabil gratis. Totuşi, cu ceva încreţituri, după cum se poate observa din aceeaşi fotografie buclucaşă.

În august 2012 pleacă spre executant o altă foaie, prin care este din nou căpăcit şi i se aduce la cunoştinţă că vor fi calculate penalităţi.

La sfârşitul lui octombrie 2012, constructorului i se atrage atenţia că trebuie să finalizeze o serie de lucrări.

Acesta răspunde la rândul lui, într-o română aproximativă, că are facturi nedecontate din luna mai 2012 şi că în această situaţie, nu poate continua lucrările.

În ianuarie 2013, antreprenorului i se trimite o adresă prin care este convocat la nişte discuţii. Este din nou ameninţat cu rezilierea contractului.

La începutul lui februarie 2013 i se trimite acestuia, în sfârşit, adresa prin care este înştiinţat că s-a reziliat unilateral contractul de execuţie. Printre alte justificări, pertinente aş zice, i s-a reproşat antreprenorului şi faptul că „lucrările executate nu îndeplinesc cerinţele de calitate cerute prin proiectul pus la dispoziţie”.

După câteva zile, i se cere aceluiaşi constructor să confirme în scris respectarea anumitor prevederi importante din proiect (?), asta, deşi contractul cu el era deja reziliat. Aceeaşi solicitare îi este remisă şi dirigintelui de şantier.

Spre finalul lunii, la obiectivul de investiţii se semnează un proces-verbal de predare-primire cel puţin interesant. Din el aflăm printre altele, că lucrările executate de firma B „sunt deteriorate în proporţie de 50%”, că s-au executat lucrări neconforme, că în sala de sport se produc infiltraţii masive şi că ele determină degradări alte altor elemente constructive”. Totodată sunt menţionate ca „dotări existente în şantier” două porţi de handbal, un fileu de volei, două panouri de baschet şi două plase de protecţie, deşi potrivit mai multor rânduri de fotografii, ele, cel puţin porţile, fileul şi panourile, apar deja montate la locurile lor, încă din luna precedentă. Tot din acele fotografii reiese şi că... v-aţi prins, obsesia mea de acum, pardoseala, (adică exact miezu' unei săli de sport, ca să zicem aşa) era de tot c@&@tul încă de atunci.

În martie 2013, din cauza lipsei ştampilei dirigintelui de şantier pe ataşamentul şi pe situaţiile de lucrări prezentate spre decontare, acestea îi sunt refuzate la plată constructorului. I se mai atrage atenţia şi asupra faptului că nu a prezentat încă nişte documente importante, solicitate printr-o adresă precedentă – remisă în urma rezilierii contractului.

În aprilie 2013 i se cere proiectantului general (?), printr-o adresă, să precizeze în termen de 15 zile... „restul de executat”. ...??? ... WTF?!

Cum probabil proiectantu' s-a pişat pe el de râs la o asemenea solicitare şi i-o fi dat instant jet, ea a trebuit reiterată şi retransmisă prin luna iulie a aceluiaşi an.

Până pe la sfârşitul anului, se înregistrează o uşoară stare de acalmie. Cel puţin prin hârtii. Acesta este şi momentul în care se semnează ultimul contract (de finalizare) cu firma C.

Şi... minune maximă.

În trei luni, această firmă finalizează lucrările.

Drept mărturie, stă procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, din cuprinsul căruia aflăm că documentaţia necesară a fi prezentată, a fost completă, că au fost executate toate lucrările şi că ele s-au executat conform proiectului. Tot acest document ne mai spune şi că sala a costat un pic peste un milion de euro (cu TVA cu tot).

În ciuda acestui... veritabil triumf ingineresc, semnăturile proiectantului şi ale I.S.C.-ului cam lipsesc de pe ultima filă a documentului. Deşi, legal şi civilizat ar fi fost, ca primul să întocmească şi să prezinte în faţa comisiei punctul său de vedere cu privire la execuţia construcţiei, iar cel de-al doilea să-şi mişte fizicu' până la faţa locului, pentru că până la urmă, I.S.C.-ul încasează sume frumuşele de pe urma acestor lucrări.

Dar să lăsăm răutăţile şi să mergem mai departe.

Pe data de 27.10.2015 am ajuns la obiectiv pentru a-i face aşa-numita monitorizare periodică. Era pentru prima dată când luam contact cu sala asta.

Înainte să intru, i-am dat o tură pe afară.

Privită de la exterior, lăsa o impresie relativ decentă. Asta în ciuda faptului că se vedea destul de clar că e nefolosită. Aproape abandonată, aş putea zice.

Odată intrat în ea însă, aveam să observ două lucruri pe care le voi mai vedea şi la alte săli asemenea ei. Urme ale apei care se infiltrează atunci când plouă şi o pardoseală pe care cu greu poţi merge, darămite să mai şi joci handbal sau baschet fără să îţi frângi gâtul.

Am avut astfel prilejul, şi fac aici o paranteză, să văd cu ochii mei o mică parte a unei imense potlogării (că până la urmă, cam despre asta este vorba – despre o imensă potlogărie) care durează de prin 2002 şi care se desfăşoară sub atenta supraveghere (şi cam atât) a instituţiilor statului. Am putut vedea o parte dintr-un program care a costat probabil sute de milioane, dacă nu chiar miliarde de lei, şi care a lăsat şi mai lasă în urma lui nişte chestii pe care dacă ar fi să o spunem p'-aia dreaptă, numai statu' român ar fi atât de prost încât să dea bani. Pe bune. Pentru că dacă ai încerca să-i bagi pe gât aşa ceva unui privat, prima lui reacţie în faţa facturii pe care i-ai remite-o, ar fi să te dea repede şi cu putere cu capu' de uşile de evacuare în caz de incendiu (alea legate cu sfori că nu stăteau închise nici de-ale dracului – la alt obiectiv de astă dată... pour les connaisseurs).

Am văzut aşadar, premizele unei Sarmizegetuse la doar câţiva kilometri de Bucureşti. Am văzut promisiunea unei viitoare ruine care a costat statul român, un milion de euro.

A fost aş putea spune, o experienţă... interesantă.

*

După câteva ore am revenit la birou.

M-am apucat să redactez adresa către constructor. Aceea prin care îi ceream să remedieze problemele descoperite la obiectiv.

Şi de aici, o nouă aventură avea să înceapă...

27.10.2015 – am încheiat redactarea adresei.

28.10.2015 – aceasta a plecat la semnat. Mai erau necesare încă două semnături.

02.11.2015 – am verificat dosarul obiectivului să văd dacă ea a fost trimisă.

A fost.

Prin fax.

05.11.2015 – în lipsa oricărei reacţii din partea constructorului, am decis să îl contactez telefonic. Mi-a răspuns o doamnă, căreia i-am zis că aştept un punct de vedere cu privire la cele ce le-am semnalat.

09.11.2015 (dimineaţă) – un om de la ei m-a abordat amical la sediul C.N.I. şi mi-a spus că problemele nu sunt cauzate de lucrările executate de firma lui, ci sunt rezultatul lucrărilor făcute de firmele care au prestat anterior. I-am cerut să formuleze un răspuns scris în care să menţioneze chestia asta şi pe care să mi-l trimită, pentru ca eu să pot merge mai departe cu demersurile destinate rezolvării problemelor.

Colegul C a ţinut să precizeze că... “lucrarea a fost făcută cu mai multe firme. Nu mai ai cum să dai de ei.”

17.11.2015 – am verificat dosarul lucrării. Niciun răspuns de la constructor. Asta în ciuda faptului că omul de la ei a dat dispoziţii telefonice în acest sens încă de pe data de 10.11.2015. Sau cel puţin aşa a lăsat să se înţeleagă din conţinutul convorbirii pe care a purtat-o cu o persoană de sex feminin, probabil o colegă de-a lui.

18.11.2015 – D mi-a cerut să întreb dacă obiectivul este utilizat şi dacă este racordat şi branşat la utilităţi. Am telefonat la Primărie. Mi s-a făcut legătura cu un domn care mi-a spus că „obiectivul este folosit cam de patru ori pe lună, este branşat la reţeaua electrică, nu este la reţeaua de gaze, dar există cerere depusă în acest sens şi este în lucru la autoritatea competentă.”

Urmare a discuţiei de mai sus şi a dispoziţiei verbale a lui D, am conceput o adresă, un formular şi două exemple de completare a acestuia din urmă. D mi-a spus că semnează R în locul lui. Asta s-a şi întâmplat. R a semnat în locul lui D, însă fără bara diagonală ci imitând (cred eu) direct semnătura lui D. În fine. Cu foile astfel semnate m-am dus şi le-am depus la mapă.

19.11.2015: Am trimis prin fax adresa întocmită pe 18.11.2015. 

20.11.2015: M-am întâlnit cu omul de la constructor. A venit prin birou. L-am întrebat de foaie. Mi-a spus că „este demult trimisă în C.N.I.”.

La mine nu a ajuns nimic încă – deşi aceasta îmi era adresată. Am convenit cu el ca o colegă de-a lui să mi-o trimită pe e-mail-ul de serviciu al lui N, eu neavând încă adresă de e-mail în companie.

Am primit răspunsul (prin e-mail). Foaia a fost întocmită de ei încă de pe data de 10.11.2015 şi îmi era direct adresată – exact aşa cum solicitasem.

23.11.2015 – am reluat lucrul la dosar. Încerc să-mi dau seama ce şi cum. Încerc să dau de un fir. C se pare că este la curent cu măgăriile făcute acolo.

26.11.2016 – singură, întâmplarea următoare ar merita un titlu numai al ei. În orice caz, ce să zic... Caragiale time!

Având în vedere că încă nu îmi venise pe cale oficială adresa de la constructor (adică prin secretariatul C.N.I.), i-am mai dat un telefon omului constructorului, (09:19) rugându-l să o roage la rândul lui pe colega sa, să-mi mai trimită odată adresa pe e-mail-ul de serviciu al lui N. Oamenii s-au executat.

Urmarea?

Caragiale. După cum v-am zis...

Am scos foaia şi m-am dus cu ea la Ş să-mi dea număr de înregistrare S.S.V.I. 

A spus că nu îmi dă. „Pe genul ăsta de foaie se pune ştampila secretariatului”. În cealaltă clădire deci!

M-am dus. Acolo era secretara (M). I-am dat foaia şi i-am cerut număr de înregistrare pe ea.

A zis că nu are cum să îmi dea.

Am insistat: << această foaie a fost trimisă de cei de la ..., către C.N.I., „în atenţia d-lui ...” >> – deci în opinia mea, îmi este clar destinată.

Răspunsul secretarei: „POATE CĂ NU SE VREA CA FOAIA SĂ AJUNGĂ LA TINE”.

Întrebarea ei apoi, dovadă de net hip intelectual: „pot dovedi cei de la ... că au trimis-o?”

PLM... ?!

Concluzia?

Şerpărie cu o foaie prinsă „între etaje”.

Constructorul îşi apăra spatele; în ipoteza în care aş fi avut... epoleţi – ei au colaborat, şi-au făcut datoria. Pe de altă parte, C.N.I.-ul punea probabil presiune pe ei să-şi vadă de treabă cu foaia lor de căcat.

L-am sunat înapoi pe omul lor (09:45). L-am întrebat, fireşte în logica secretarei: „poate constructorul dovedi că mi-a trimis foaia?”

Omu' a rămas perplex.

A zis să o lăsăm pe a doua zi, că trece el pe la sediu. A mai subliniat şi că... „nu e bine să vorbim la telefon.”

Cei ce au creier, au înţeles deja cam ce era de înţeles.

Totul este făcut deliberat şi nu din eroare. Totul este... gândit, dacă am putea spune astfel. Deşi, între viclenie şi inteligenţă nu va putea fi pus niciodată semnul echivalenţei.

În fine...

02.12.2015 – a venit... foaia. Oficial. Prin secretariatul C.N.I. Avea numărul de ieşire 134/10.11.2015 de la constructor, şi ca zi de intrare în C.N.I. ... 27.11.2015.

...venise pe jos, săraca.

Cu spatele.

Mersu' piticului.

07.12.2015 – am schimbat câteva cuvinte cu omul constructorului. Pe hol, la imprimantă. Aflase probabil că aveam de gând să merg mai departe cu demersurile mele (inutile până la urmă, după cum aveau să o dovedească timpul şi mersul lucrurilor). Mi-a arătat fotografii făcute cu telefonul, în care se vedeau atât eforturile aproape disperate (prin nişte improvizaţii) de a ţine apa departe de lucrările făcute de ei cât şi faptul că pardoseala sălii de sport era deja „finalizată” atunci când au intrat ei la reparaţii.

Printre altele, a recunoscut că a lucrat câte ceva şi pe la pardoseală. A tăiat o porţiune din covor, a reparat şapa, a lipit la loc, chestii-socoteli. De unde înainte, n-am făcut, n-am auzit, acum... am mai lipit, am mai reparat...

08.12.2015 – I-am înaintat o foaie lui D pentru S.D.S.L. – B, cu scopul de a obţine situaţiile de lucrări decontate. D i-a telefonat lui B (12:53). S-au amuzat puţin pe seama naivităţii mele, apoi D i-a dat foile lui Ş să le pună deoparte. Momentan nu avem timp de prostii. Aceasta le-a pus cuminte deoparte.

10.12.2015 – Potrivit situaţiei primite de la B, cea de-a doua firmă care a lucrat la obiectiv, a decontat pardoseala din sala de sport. Achiziţia, cel puţin.

*

„Săpăturile” mele cu privire la această sală, s-au oprit aici. Chestia este fără îndoială, penală.

În ciuda faptului că pe la ea s-au perindat trei firme, o primărie şi mai mulţi angajaţi ai C.N.I.-ului şi că a costat un pic peste un milion de euro, la finele lui 2015 arăta în halul în care arăta...

... şi era folosită, citez pentru a treia oară: „de patru ori pe lună”...

Deci, P.L.M., faceţi voi calculele!

Rămâne oricum, interesantă remarca lui B...

„Ştii, aici mai aveam noi să le dăm nişte bani. Au fost nişte probleme... Ştii, asta e cam pierdere de timp. Şi aşa, firma nu mai e.”

Ceea ce nu ştie, sau mai bine-zis se face că nu ştie domnul B, este faptul că administratorul răspunde pentru măgăriile pe care le-a făcut firma pe care a păstorit-o. De asemenea, ar fi interesant de văzut şi care au fost criteriile pe baza cărora s-a decis oportunitatea acestei investiţii, pentru că sala e cam... degeaba, ca să zicem aşa.

Cât priveşte posibilitatea de identificare a celor implicaţi în această mizerie şi tragerea lor la răspundere, pentru omul netâmpit, necorupt şi nepupist, este foarte simplu...

1. Te duci pe teren, vezi epava, faci fotografii şi îţi iei notiţe;

2. Discuţi cu oamenii din localitate. Îndeosebi cu vecinii amplasamentului.

3. Dacă găseşti probleme, soliciţi expertiză tehnică autorizată;

4. Ceri absolut toate documentele referitoare la obiectiv, de la M.D.R.A.P., de la C.N.I., de la primărie, de la I.S.C. şi de la I.S.U.;

5. Delegi câte un om dezgheţat care să stea în presing pe cei care-ţi vor da documentele solicitate de la sus-amintitele instituţii, pentru că uneori, acestea sunt fie arhivate în bătaie de joc, fie descompletate, fie amestecate cu alte chestii inutile;

Dar, tot ele pot conţine uneori şi câte o informaţie importantă de la care poţi începe să legi lucrurile. Pot conţine aşadar, mici scăpări ce îţi pot fi de folos. De aceea este necesar să fii acolo, atunci când se... aleg foile. Altfel rămâi ca gâsca proastă la tine în birou, aşteptând să-ţi vină munţi de cutii pline cu... maculatură. În căcat, cam cât de prost poţi să fii ca să nu realizezi că hârtiile ce-ţi vin, au fost deja periate?

6. Dacă ai găsit chestii nasoale, începi cu procesul-verbal de recepţie. Ultimul pe care îl găseşti. Acesta are pe el nume de oameni. Mulţi dintre ei, încă vii.

De aici încolo... ce să zic, lucrurile devin cam la mintea omului.

                                                                              

01.08.2016

Vestu' Sălbatic, la vreo şaizeci de kilometri de Bucureşti

03.12.2015 – o recepţie finală la un obiectiv de investiţii care a costat undeva pe la vreo douăzeci de milioane de lei.

...recepţie săvârşită, pentru că altfel nu îi putem spune, printre alte personaje, şi de către trei angajaţi ai C.N.I.

Deşi, dacă s-ar screme vreodată cineva să arunce un ochi pe procesul-verbal încheiat cu respectiva ocazie, ar observa că mai apare numele şi unui al patrulea angajat al instituţiei sus-amintite, alături de semnătura sa, asta cu toate că N nu a făcut deplasarea şi implicit, nu prea avea cum să semneze. Cel puţin nu atunci şi nu acolo.

Ceea ce ne-ar conduce la concluzia logică, de bun-simţ şi pe deplin adevărată, că unul dintre colegii săi a semnat în locul lui. Adică i-a falsificat semnătura.

*

Altfel, dacă aţi avea vreodată prilejul să aruncaţi o privire asupra procesului-verbal de recepţie, aţi putea afla că în România există Judeţul... Bosanci şi că respectivul document conţine trei file – când de fapt, el săracul, nu are decât două.

Vrednică de un zâmbet discret ar mai fi şi construcţia literară...

„3. Constatările comisiei de recepţie:

................................................................................................................................................

3.5 Instrucţiuni de exploatare şi urmărirea comportării în timp a construcţiei conform normativului P 130/1999”

Adică, pentru cine nu s-a prins din prima, comisia constată că... instrucţiuni de exploatare...

Şi tot ca o minusculă observaţie dacă vreţi, între data de 02.10.2013 şi cea de 03.12.2015 nu sunt douăzeci şi patru de luni, aşa cum inept se consemnează în act, ci vreo douăzeci şi şase.

Judecând deci după felul în care este redactat procesul-verbal, acela care l-ar citi, ar putea spune cu destulă uşurinţă şi pe bună dreptate, că el a fost întocmit de un clovn aprioric şi iremediabil stupid. Şi din păcate, nu s-ar înşela deloc.

Dar, mă rog. Astea sunt detalii, ca să le zicem aşa.

Lucrul cu adevărat important este acela că la încheierea aşa-zisei recepţii, comisia a propus nici mai mult nici mai puţin decât... admiterea ei.

Deşi...

1. Trei specialişti au avut numeroase obiecţii şi după felul în care le-au susţinut, după felul în care colegii mei şi alte două persoane au făcut iniţial pasul înapoi şi după tonul general al discuţiilor, găsesc că ele au fost pe deplin justificate;

2. Unul dintre proiectanţi a atras atenţia că unele lucrări nu au fost executate conform proiectului, aducând în discuţie nişte subdimensionări la chillere. Este vorba despre CTA-uri. Totodată nivelul de zgomot emis de acestea este peste norme;

3. După recepţia la terminarea lucrărilor s-au constatat nişte lipsuri, acelaşi proiectant atrăgând atenţia că ele erau cunoscute încă din 02.10.2013, dată la care au fost consemnate într-o anexă 2 cu sub-anexe pe specialităţi;

S-a avut grijă totuşi ca între timp să apară o serie de neînţelegeri şi astfel... a rămas cam ca-n gară: adică totu’ e OK!

Unul dintre colegii mei: „Observaţiile acelea nu au ajuns la C.N.I.. Noi nu ştim nimic.”

De unde concluzia că foile respective au cam rămas printre instituţii, printre etaje, pe undeva prin ionosferă, sau prin vreun coş de gunoi;

4. S-au mai punctat subdimensionarea unor radiatoare şi lipsa totală a unuia;

5. Totodată s-a atras atenţia asupra faptului că în proiect, instalaţia de încălzire a fost prevăzută din oţel, în realitate ea fiind executată din PPL. Proiectantul a precizat că din această cauză vor exista mereu probleme, ca urmare a deformaţiilor termice;

6. Potrivit aceluiaşi proiectant:

Unele trasee de aeraj prevăzute în proiect nu au fost realizate, iar altele au fost făcute anapoda;

Aspiraţia aerului şi refularea se fac aiurea;

Ventilatorul de desfumare este pus greşit;

La verificarea şi punerea în funcţiune a CTA-ului (centrală tratare aer – pentru profani), oamenii nu au fost instruiţi. S-a reiterat faptul că jumătate de oră de gargară nu reprezintă training. Ca o paranteză: unul dintre colegii mei a ţinut să menţioneze că acest training se va face pe banii utilizatorului;

Manualele de utilizare pentru echipamente ar trebui să fie în limba română;

7. Un alt proiectant a atras şi el atenţia la rândul lui asupra unor... chestii făcute pe la corpurile de iluminat. Au fost montate pare-se, unele mai ieftine (neadresabile) decât cele proiectate (adresabile). Arhitectul a sărit în ajutorul colegului său şi a notat că unele lucrări nu au fost executate ca în proiect deşi au fost decontate şi probabil plătite ca şi când ar fi fost;

8. Acelaşi proiectant a mai precizat că:

Trebuie făcută o separare în tabloul general;

Instalaţia de protecţie la trăsnet este subdimensionată. Adică nu este realizată conform proiectului;

Kit-ul de urgenţă de la sala de forţă nu este tocmai în regulă;

Nu există un plan de urmărire a corpurilor de iluminat (deşi ar fi mai mult decât necesar);

În proiect sunt prevăzute două saune, în realitate neexistând niciuna. S-a obiectat că nici nu a fost vreuna facturată sau încasată. Totodată s-a mai afirmat şi că s-au făcut lucrări ce nu au fost încasate – gratis adică;

În treacăt, spre final, s-a mai spus şi că s-a făcut o „stingere” de Anexa 2.

Şi acum, cu voia voastră, o scurtă sinteză. Sau dacă vreţi, un fel de... modus operandi.

Iniţial, laşi proiectantul să vorbească.

Tehnic eşti praf şi prin urmare acesta mătură cu tine pe jos.

De altfel ştii foarte bine că s-au făcut golănii acolo şi ştii şi în ce anume constau ele.

Încerci din când în când să te mai şi aperi, dar fără să fii agresiv, fără să îl stârneşti şi mai tare. Ştii că omul are perfectă dreptate. Ştii că s-a furat ca-n codu, pentru că probabil a mâncat şi gura ta de acolo.

Te legi apoi de foi, de chestii penibile, încerci „s-o dai lungă”.

Ideea de bază este să laşi omul să se descarce, să se răcorească, să-şi mai verse oful.

Apoi, după aprinse dezbateri, cel mai adesea în contradictoriu, se va face o pauză. Pe durata ei se schimbă... impresii, idei, se pun bazele planului de contra-atac şi se trece ulterior la un blitz-krieg care l-ar lăsa mut de uimire şi de admiraţie până şi pe ilustrul comandant german, von Manstein.

Aici va interveni, la momentul oportun, un omuleţ mic şi rău care va declara cu foarte mult aplomb că...

„Gata, dacă nu facem recepţia, închidem tot. Am plătit o grămadă de bani pe asigurare. Gata, legea zice că dacă nu facem recepţia, închidem.”

Ce s-ar fi putut face legal şi elegant?

Simplu!

Ori s-ar fi putut admite recepţia cu obiecţii, ori, şi mai frumos, nu s-ar fi acordat deloc.

Problemele de la traseele electrice şi subdimensionarea protecţiei la trăsnet – executarea ei neconformă cu proiectul, erau de natură, după părerea mea, să greveze asupra cerinţelor fundamentale aplicabile cf. Legii 10/95, Art. 5, Al. 1, par. b şi par. d.

Deci, închide-o Gogoaşă dacă ai tupeu! Închide-o!

Cine ar plăti? Păi 273/94 – Art. 38. zice că toţi cei implicaţi. Adică C.N.I., dirigintele de şantier, executantul, oamenii din Primărie şi în principiu cam toţi cei care au avut legătură cu respectiva afacere. 

*

Altminteri, bineînţeles că tu, angajat C.N.I., ai avut grijă să-ţi faci treaba ireproşabil. Ai venit cu temele bine făcute de acasă, procesul-verbal fiind completat deja de la birou (în mod convenabil) – doar nu erai prost să îl faci cum îţi cerea HG 273/94 prin Anexa 2 la regulament şi să îţi complici inutil existenţa.

Şi ca o paranteză: eu îmi aduc vag aminte că un act întocmit fără respectarea formelor şi a formalităţilor legale este oleacă nul. (Nu bag mâna în foc că e aşa – însă, parcă... parcă...). Oricum ai lua-o, este în orice caz, abuz în serviciu (cu prejudicii uşor calculabile). În acelaşi timp, să semnezi în locul colegului, fără bară diagonală, ba mai mult, întreţinând impresia că el a fost acolo, este cred un pic de fals. Da’ încă odată, nu bag mâna-n foc nici pentru asta. Zic şi eu aşa... într-o doară, fără să fiu neapărat „un specialist cu o înaltă calificare” - aşa cum se cere.

Revenind din nou la procesul-verbal...

Ei bine, el este după cum spuneam, excelent întocmit, fiind practic închis ermetic. Peste tot... „Nu este cazul”. Peste tot... totul este minunat, totul este perfect, totul este „conform proiect”.

Fireşte că nu se vor consemna nicăieri punctele de vedere ale proiectanţilor şi ale arhitectului. Ele sunt probabil în mare, aceleaşi de la recepţia la terminarea lucrărilor. Banii s-au mâncat deja. Problemele s-au ştiut de atunci şi aşa au rămas până azi. Mă tem că aşa vor rămâne şi în continuare. Inutil să o spun, în comisia de recepţie: mult C.N.I., nici urmă de I.S.C. şi nici de I.S.U., deşi dacă am lua-o după lege, ar cam fi trebuit convocaţi. De cine? De secretarul comisiei sau de preşedintele acesteia.

Cât despre procedura efectivă de recepţie...

Anexa 2 la regulamentul aprobat prin HG 273/94, Art. 3. zice că... (mă rog, cei interesaţi pot vedea ce zice).

În fapt însă, comisia de recepţie finală NU a examinat nicio lucrare, deoarece comisia NU a ieşit din încăperea în care s-au purtat discuţiile. În egală măsură, comisia nici NU s-a deranjat să examineze documentele cuprinse în cartea tehnică. În realitate, totul s-a făcut în nota C.N.I. şi a semănat a orice altceva, numai a examinare făcută de ingineri care acţionează în temeiul unor legi şi al unor contracte de antrepriză, nu.

La final, înainte de plecare, personal am dat mâna printre alţii şi cu unul dintre proiectanţi. Omul mi-a zâmbit dezamăgit şi resemnat, scârbit atât de mine cât şi de ceea ce a fost nevoit să trăiască la această... „recepţie”. Nu avea bietul de el cum să ştie nici ce aveam eu în minte şi cu siguranţă nici ce aveam de gând să fac mai târziu. M-a privit însă, cu aceeaşi silă cu care mi-a privit colegii, gândind că probabil toţi suntem o apă şi-un pământ. Şi nu îl putea condamna nimeni. În fond, asistase la o mare mizerie.

Felicitările, masa şi dansul

Odată încheiată execuţia şi mortul azvârlit cu dibăcie în curtea U.A.T.-ului, apoi prin diverse manevre isteţe, probabil în curtea utilizatorului, dar asta deja nu mai era treaba C.N.I.-ului ci a Primăriei, puteam merge liniştiţi la o „ciorbă de burtă mică”. Ceea ce am şi făcut.

Colegii mei s-au urcat în maşina C.N.I.-ului, eu în alta şi am pornit.

Am ajuns după câteva minute la restaurant. Era pus convenabil pe drumul de retragere către casă.

Suntem opt la masă. „Străinii” nu prea ştiu de unde să mă ia. Doi dintre ei sunt vizibil stânjeniţi de prezenţa mea.

Iar eu, am avut grijă să le stric încă de la început pofta de mâncare. Atunci când am dat comanda pentru mâncare (ciorbă de perişoare şi cotlet de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi pentru mine), am cerut ca băutură... apă. Ca un făcut, ceilalţi comeseni au comandat şi ei tot apă. Niciun strop de alcool. Vă daţi seama? Să nu stropească ei cu o găleată de Jidvei, isprava!? În fine...

Mă uit la ei. Îi privesc pe rând. Unul dintre cei doi străini este vizibil îngrijorat. Îşi freacă febril faţa şi fruntea cu o mână care îi tremură tot timpul. Ceva îl nelinişteşte, îl tulbură. Se teme. La un moment dat se scapă... „ştiu că nu am făcut totul chiar ca la...”. Comesenii reuşesc să îl întrerupă la timp, schimbând cu abilitate subiectul şi evitând astfel indiscreţiile inutile.

Au venit ciorbele.

Mi-e o scârbă profundă de patru dintre ei – de cei doi străini şi de cei doi... colegi ai mei. Mi-e silă atât de ei ca oameni, deşi cu greu ar putea fi numiţi astfel, cât şi de felul în care mănâncă.

Unul dintre ei soarbe cu putere. Colegii mei la fel. Fiind singurul care consumă relativ decent ciorba, ies repede în evidenţă şi se pare că devin exemplu de urmat pentru cei de la masă. Încep uşor uşor, pe rând, să îşi controleze sorbiturile şi să mănânce civilizat. Îmi tremură mâna cu care „manevrez” lingura. Nu am mai prânzit niciodată între lupi. PLM, privind retrospectiv, mă cam simt ca ciobanul ghinionist din Mioriţa. Dar, asta-i viaţa! Mergem mai departe.

La felul doi, cel care sorbea cel mai vârtos ciorba, s-a dezlănţuit. Mânuieşte cuţitul cu degetul mic ridicat. Îmi vine să-l iau şi să-l dau cu capu’ de masă. Mănâncă de zici că a ţinut-o în ultima vreme, numai în posturi negre. Bine măcar că nu plescăie.

În sfârşit, şi-au umplut burţile şi a venit momentul plecării.

Sorbitorul dispare discret pentru câteva clipe. Cel mai probabil a cerut nota şi a achitat-o. Colegii mei au beneficiat de un prânz gratis. Hm, au uitat să se închine şi să zică bogdaproste.

I-am lăsat să plece înaintea mea. Am mai aşteptat puţin şi m-am dus să-mi plătesc consumaţia. Am intrat peste o tanti plinuţă care mi-a zis că nu am voie acolo. Între timp, l-am văzut pe chelner, un tip şaten care ne-a servit la masă. Venea către încăperea interzisă mie. Ne-am apropiat unul de altul. El ducea nişte vase. I-am strecurat discret una de cincizeci de lei (ultimele patru cifre ale seriei: 9961). I-am zis doar atât: „să ţii minte!”.

                                                                              

04.06.2016

Ciorne psihologice

Astăzi mi-am propus să analizez un pic psihologia lui...

„Ideea e să muşamalizăm totul. Noi trebuie să ţinem cu constructorul. Noi l-am ales. Ne ducem acolo şi îi întrebăm p-ăia: unde-i cartea tehnică, unde-i jurnalul evenimentelor, aveţi administrator atestat, aveţi mentenanţă? Sigur n-au, că ştiu eu. Majoritatea n-au. Şi dăm vina pe ei: proastă utilizare. Noi trebuie să ţinem cu dinţii de lucrarea noastră.”

Şi o voi face, începând prin a mă întreba...

Oare de câte ori s-o fi auzit acest îndemn, evident, adaptat la situaţie, prin companiile şi prin instituţiile statului?

Oare de câte ori, vreun procuror oarecare, le-o fi cerut colegilor lui să „ţină cu constructorul”?

Oare câţi şefi de prin anumite servicii le-or fi cerut şi ei la rândul lor subalternilor, să „muşamalizeze totul”?

Oare câţi „oameni ai legii”, mânaţi de şefi stupizi şi corupţi, s-or fi dus peste oameni simpli, să-i întrebe de... „cartea tehnică”?

Ori de „mentenanţă”?

Oare câţi?

Mă întreb. Şi vă întreb şi pe voi.

Cunoscând acum intim o parte din aceste mizerii, văzându-le cu ochii mei, cum aş mai putea eu avea oare încredere vreodată în cei ce prestează prin acele instituţii?

Ori şi mai bine, în şefii lor?

Sau şi mai tragic, în cei care îi numesc?

Când văd că dintr-un birou în care lucrau zece oameni, am fost singurul „anormal” care chiar a încercat să mişte ceva, când văd ce rămâne în urma acelei companii, când văd că de-a lungul anilor, în ciuda articolelor apărute prin presă şi probabil a nenumăratelor sesizări, acea companie continuă să rivalizeze cu lăcustele şi cu ciuma neagră în privinţa pagubelor produse, când văd cum se fac controalele şi investigaţiile, când văd toate astea, vă întreb, cum să mai pot eu crede vreodată în normalitatea instituţiilor statului şi în aplicarea umană şi echitabilă a legilor? Sau măcar în aplicarea lor?

Cum să pot crede în omul de nimic? În acel tip de pseudo om care baleiază rapid şi cu o abilitate de cobră, de la poziţia de sclav la cea de stăpân, fiind slugă supusă în faţa şefului şi zbir neînduplecat în faţa celui de jos?

Milog în faţa celui puternic, zbir cu cel slab.

Pe un astfel de om, să mă ierte Dumnezeu, dar nu dau nici...

Apoi, mă întreb iarăşi...

Cum poate fi un om atât de ticălos încât să nu se gândească, spre exemplu, că într-o sală de sport neîntreţinută, fie din lipsa resurselor, fie pur şi simplu din nepăsare, se formează în timp diverse mucegaiuri ale căror spori pot afecta sănătatea copiilor ce fac ore în respectivele construcţii, parte din ei, şi aşa cu sistemele imunitare deja slăbite de sărăcia de acasă?

Cât poate fi de nesimţit un astfel de om, încât să nu fie impresionat în niciun fel de munca femeilor de serviciu care schimbă de zor găleţile, pentru a strânge apa ce continuă să curgă prin tavanul sălii de sport, deşi afară a încetat ploaia de mai bine de douăzeci şi patru de ore?

Cum se odihneşte noaptea, atunci când ştie că instalaţia de clorinare a unui bazin în care înoată copii, nu funcţionează aşa cum ar trebui?

Cât de gunoi poate fi?

Cât de mizerabil poate fi, să ascundă aşa ceva?

Sau cât de mizerabil poate fi acela care îl ascunde la rându-i şi îl protejează?

Cât de porci sau de stupizi să poată fi, pentru a executa maşinal ordine aberante, ilegale şi inumane venite de pe la toţi idioţii corupţi?

Oare cât de dragă să-le fie suta de Euro, ca să-şi poată vinde pentru ea şi ultimele cioburi de suflet?

Oare cu ce se deosebesc ei de un Vişinescu, ori de un Ficior?

Vă spun eu. Cu absolut nimic.

Vremurile să se schimbe şi oportunităţile să apară, că la cât sunt de josnici, ar schimba iute pixul cu parul şi ne-ar umple de vânătăi.

Şi apropo, nu numai P a rostit acest gen de îndemn. Cu câteva zile înaintea lui a făcut-o, e drept, mai voalat, mai cu perdea, şi I. Tot într-o maşină a C.N.I.-ului, şi tot mergând la o monitorizare periodică. Acest I, o altă specie de..., care m-a întrebat ce am căutat pe acoperişul unei construcţii, atunci când i-am făcut urmărirea periodică.

Revin acum, închizând această buclă logică, şi vă întreb din nou...

După ce am văzut grozăviile pe care le-am văzut, cum să mai pot avea vreodată încredere în instituţiile statului?

                                                                              

03.06.2016

„Pentru că fundamentare” şi pentru că nu tre' să răscolim căcatu'

Pe data de 29.10.2015 am început să întocmesc notificarea către constructor.

De regulă, bunul-simţ, dar nu numai el, ci şi fişa postului, împreună cu contractul încheiat între C.N.I. şi executant, prin prevederile sale, te obligă să îl notifici pe acesta din urmă, cu privire la problemele constatate, astfel încât el să vină şi să efectueze reparaţiile de rigoare.

De altfel Legea 10/1995...

http://www.isc-web.ro/sites/default/files/_2015/Legislatie/LEGE_10_1995_09112015.pdf

...lege care priveşte calitatea în construcţii şi care este frecvent călcată cu compactorul de tot soiul de „specialişti”, ne spune prin litera k, Art. 25, că executantul este obligat să remedieze, pe propria cheltuială, defectele calitative apărute din vina sa, atât în perioada de execuţie, cât şi în perioada de garanţie stabilită potrivit legii.

Aş vrea să reţineţi acest aspect - „perioada de garanţie stabilită potrivit legii”, perioadă adesea substanţial diluată, că tot este la modă termenul, atunci când se încheie contractele.

Articolul 30 al aceleiaşi legi prevede că...

„Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia autorizat, dirigintele de şantier autorizat, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui termen, pe toată durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei.”

Este probabil inutil să vă spun că o căruţă de obiective au menţionate prin contracte, termene de garanţie cuprinse între... 2 şi 5 ani. Cu alte cuvinte, anumite prevederi din respectivele contracte, nu prea respectă legea. 

Poate că se va sesiza D.N.A.u', şi va începe să caute mai cu atenţie. Mai axat, adică mai pe direct. Mai fără să bată câmpii. Nu de alta da' chestia asta s-a întins ca o râie pe tot cuprinsul ţării şi durează de peste zece ani, pompând probabil sume însemnate prin buzunarele tuturor regimurilor politice care s-au succedat la conducerea ţării.

Şi vă rog eu frumos, nu veniţi cu foi măgărite, cu nimicuri sau cu explicaţii tâmpite, că după cum aţi văzut, mă cam pricep să demontez golănii. Chiar dacă, din cauza resurselor limitate de care dispun, o fac în prezent, exclusiv la nivel teoretic.

Revenind acum la rolul meu în această chestiune, fără să fi făcut mare caz de toate astea la data respectivă, deşi de ceva vreme, văzând anumite tendinţe printre colegi, începusem să îmi ţin un fel de jurnal în care îmi notam activitatea zilnică, şi nu numai, am redactat, după cum vă spuneam la început, adresa către constructor, prin care îi aduceam la cunoştinţă cele constatate.

Totodată, îl invitam, zic eu pe un ton civilizat...

„ca în cel mai scurt timp cu putinţă să ia măsurile ce se impun pentru ca obiectivul de investiţii să poată fi utilizat în condiţii de deplină siguranţă şi confort.”

reamintindu-i în acelaşi timp că...

„remedierea integrală a defecţiunilor apărute în perioada de garanţie a obiectivului constituie o obligaţie a domniei sale la care a consimţit în mod explicit în momentul semnării contractului.”

Urmarea?

O adresă întocmită şi semnată de mine, contrasemnată de doi dintre superiorii mei ierarhici, dar căreia îi mai lipsea o singură semnătură pentru a pleca spre constructor.

O să vă las pe voi să ghiciţi a cui anume.

În schimb, undeva în colţul din dreapta sus al primei foi, trona...

„rugămintea de fundamentare tehnică şi legală, alături de identificarea responsabililor cu remedierea acestor disfuncţionalităţi”, adresată subsemnatului.

De aici, vizita de pe data de 04.11.2015, cu tot penibilul şi penalul ei, eşecul lui nea P de a „rezolva” problema, şi frica de om speriat de bombe pe care a manifestat-o atunci când l-am rugat insistent să întocmească el minuta prin care consemnam cele (re)descoperite, în urma vizitei de „fundamentare”.

Jur. Mai avea un pic şi se punea în genunchi ca să o întocmesc eu. Atât era de speriat. Şi aş adăuga de laş.

Deşi i-am explicat uşoara stânjeneală logică pe care o implica faptul că mă verificam practic eu pe mine, şi că rolul lui în această „drumeţie”, era tocmai acela de cenzor al meu, cu toate astea, omul mai avea un pic şi izbucnea în lacrimi de frica pixului. De frica întocmirii unei foi şi de frica semnăturii.

Altfel, mi-a „plăcut” moşu'. Şi-n maşină şi la locul faptei. N-ai treabă!

„Unde vă e cartea tehnică? Da' aveţi administrator? Da' mentenanţă aveţi?”

...Da' unde vă e basca? Da' unde vă e moţu' de la ea?...

Jalnic!

În fine, una peste alta, a rămas ca prima dată.

Adică defecţiunile erau evidente, erau acolo şi erau imputabile executantului. Ori proiectantului sau investitorului, însă sub nicio formă utilizatorului.

                                                                              

02.06.2016

Singur şi obiectiv

Vă povesteam ieri că pe data de 04.11.2015 am jucat cu echipa în deplasare.

De fapt, ca să fiu mai exact, era manşa secundă.

Primul meci avusese loc pe data de 28.10.2015. Atunci, probabil crezând că reuşiseră să îmi predea suficient de bine înainte de plecare, schema de joc, m-au trimis doar cu şoferul.

Odată ajunşi la locaţie, omul a parcat maşina şi a rămas în ea. Eu am coborât, mi-am luat hârtiile şi m-am dus să prestez. Adică să fac monitorizarea periodică a obiectivului, sau aşa cum o mai numeşte normativul P130 – 1999, urmărirea curentă a comportării construcţiei.

Fără să vă plictisesc foarte tare cu amănuntele, prin această operaţiune, practic cam iei construcţia la pas şi vezi ce şi cum se întâmplă cu ea. O cauţi de fisuri, de crăpături, de avarii, de diverse defecte, de probleme pe la instalaţii, te mai uiţi după mucegaiuri, după urme de igrasie, după potenţiale infiltraţii, şi nu în ultimul rând, te mai uiţi şi să vezi cum o foloseşte utilizatorul. Adică te uiţi să nu fie animal şi să o lase să colcăie de jeg ori să-i umple pereţii cu urme de bricege şi de chei. În fine, te uiţi până la urmă după chestii cam la mintea omului, aş zice.

Aşa stând lucrurile, am intrat în clădire, m-am prezentat şi am cerut să vină cineva cu care să pot vorbi despre scopul vizitei mele.

Persoana nu s-a lăsat aşteptată.

Am făcut cunoştinţă, i-am explicat pe scurt ce şi cum, şi în loc să încep să bat câmpii cu documentaţii, cu cărţi tehnice şi cu alte bazaconii, l-am întrebat direct...

Ei, ceva probleme? Ceva necazuri cu construcţia?

Şi omul a început pur şi simplu să mă mitralieze cu ele.

Uau! Mi-a căzut capu'. Nu se mai oprea.

Un adevărat pomelnic.

La un moment dat l-am oprit eu.

Ştiţi ce? i-am zis şi mi-am deschis agenda, haideţi să le luăm pe rând. Haideţi să mergem peste tot şi să le notăm pe fiecare în parte.

Şi am început.

A durat ceva.

Iar ceea ce am văzut...

Of!

La final, am luat loc la o masă şi am început să completăm un proces-verbal în care erau consemnate problemele.

Rezultatul?

Păi dacă ar fi să dăm crezare „gurilor rele”, se pare că şi astăzi, la data postării acestor rânduri, adică la mai bine de jumătate de an de atunci, lucrurile au cam rămas la fel.

                                                                              

01.06.2016

De ziua copilului, despre ce altceva am putea scrie, dacă nu, despre oameni care au dat în mintea copiilor!?

În dimineaţa zilei de 04.11.2015, o maşină cu trei angajaţi ai C.N.I. porneşte într-o călătorie... epică.

Este vorba despre o Dacie Duster în care absurdul şi grotescul îşi dau mâna peste generaţii, într-o chestie ce oscilează ca un perpetuum mobile între dobitocie cronică şi... instigare făţişă la abuz în serviciu.

„Ideea e să muşamalizăm totul. Noi trebuie să ţinem cu constructorul. Noi l-am ales. Ne ducem acolo şi îi întrebăm p-ăia: unde-i cartea tehnică, unde-i jurnalul evenimentelor, aveţi administrator atestat, aveţi mentenanţă? Sigur n-au, că ştiu eu. Majoritatea n-au. Şi dăm vina pe ei: proastă utilizare. Noi trebuie să ţinem cu dinţii de lucrarea noastră.”

citat dintr-un clasic încă în viaţă (cred, sper)

Altfel, nea' P, nu are de ce să îşi facă griji foarte mari. Sincer. De fapt, el nu reprezintă decât o mică rotiţă descentrată dintr-un mecanism lacom şi inept care hârâie infernal şi care ne toacă banii şi nervii.

În fine, una peste alta, ca să nu o mai lungim mult şi inutil, oamenii de acolo aveau în mare, cam tot ce le trebuia. Excepţie, fireşte nişte hârţoage şi nişte chestii ce ţineau mai mult de birocraţie decât de buna şi corecta funcţionare a obiectivului.

Rezultatul?

I-au făcut oleacă mucii hăţuri, mai vârstnicului meu coleg.

Altminteri, defectele de acolo erau atât de evidente, încât le putea vedea fără ajutorul altor dispozitive optice suplimentare şi fără să fie foarte tare jenată de raza de curbură a Pământului, însăşi statuia domnului General Alexandru Cernat din faţa sediului D.N.A., adică al acelei instituţii care se mai ocupase de-a lungul vremii cu cercetarea grozăviilor din C.N.I. şi din M.D.R.A.P.

Parcă.

Sau poate că fac eu o confuzie...

Mă rog. Cine ştie?

Dacă se întâmplă ca unele persoane să fie cumva hărţuite sau ameninţate în vreun fel, ca urmare a textului publicat de mine prin acestă postare, să mă contacteze imediat. Acei oameni ştiu şi cine sunt şi cum să ia legătura cu mine. Să o facă fără nici cea mai mică ezitare.

                                                                              

31.05.2016

În loc de preambul

Vă mărturisesc că intenţionam să pornesc un pic altfel la acest drum, dar unele schimbări de ultim moment m-au determinat să fac oarecari ajustări.

Drept pentru care, voi începe aşa:

A fost odată ca niciodată...

Şi de aici încolo, dacă oi fi sănătos şi suficient de priceput, în acest demers al meu, zootehnic 100%, voi încerca să aduc rând pe rând în faţa voastră diverse personaje, care mai de care mai de treabă şi mai omenoase, care mai de care mai profesioniste şi mai bine intenţionate. Într-un cuvânt, voi încerca să aduc în faţa voastră, nişte ...aproape oameni.

În altă ordine de idei, ştiu, ieri vă ziceam că va fi vorba despre vreo cinci instituţii, însă după cum vă spuneam, a trebuit să schimb anumite chestii din mers. Şi dat fiind faptul că pornesc singur la acest drum şi că o fac cu resurse limitate, va trebui să mă rezum la cât pot duce pentru moment.

Aşa se va face că ne vom mulţumi, cel puţin pentru o vreme, la a discuta numai despre nişte lucruri pe care le-am văzut şi pe care le-am trăit în C.N.I. - în Compania Naţională de Investiţii, ca să n-o ardem ambiguu, şi la altele pe care le-am dedus despre activitatea „susţinută” a D.N.A.-ului.

Ar mai rămâne încă o instituţie de menţionat, dar, cu voia voastră, nu îi voi pomeni aici numele. Am punctat totuşi acest aspect, pentru că natural, dacă veţi avea răbdarea şi curiozitatea să parcurgem împreună drumul pe care ne va duce această încercare a mea, cu toţii vă veţi pune la un moment dat firesc întrebarea: bine, da' ăia ce păzeau în timpu' ăsta?

Nu ştiu. Habar nu am. Poate că oamenii au trimis mai departe informări cu privire la chestiunile despre care vă voi povesti. Poate că nu. Poate că... Dumnezeu Ştie...

Cert este însă, că probabil şi acolo, în acea entitate, există la fel de multă corupţie, laşitate, lejeritate sau tâmpenie ca şi în restul instituţiilor din această ţară. Totuşi, legile firii, ale naturii şi în general cele ale statisticii, îmi spun că inclusiv în acel loc, trebuie cu necesitate să mai existe măcar vreo câţiva oameni profesionişti şi oneşti care să îşi aducă aminte, ca şi cum l-ar fi rostit ieri, de Jurământ. Şi mai ales să ţină minte faţă de cine l-au făcut.

Altfel, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că ei sunt militari şi că îşi desfăşoară activitatea într-un cadru extrem de strict reglementat.

Ne vine uşor să arătăm cu degetul în direcţia lor şi să le cerem să ne fie eroi salvatori, în timp ce noi stăm liniştiţi pe canapele, uitându-ne cuminţi la televizor şi făcând biluţe de muc.

Vedeţi? Dacă începem să judecăm ceva mai adânc, devine destul de complicat de spus ce şi cum.

Odată stabilite aceste lucruri, înainte de a merge mai departe, voi mai face încă o serie de mici precizări, destul de utile cred eu, pentru înţelegerea mai clară a contextului în care se petrec multe dintre mizeriile de la noi.

Astfel, va trebui să vă mai spun şi că după părerea mea, cel puţin prin prisma celor văzute cu ochii mei, noi nu suntem prădaţi de afară, ci aproape exclusiv din interior.

Să ne gândim, înainte de a arunca prima piatră către străini, că...

Dacă nu erau aţintiţi asupra noastră ochii Europei şi cei ai vecinului de dincolo de Ocean, ăştia (mitocanii care ne conduc de atâţia ani adică), judecând după caracterul lor infect şi profund stupid, ne-ar fi călărit în continuare şi ne-ar fi mânat ca pe vite în aceeaşi direcţie cretină în care ne-au purtat atâta vreme, iar rândurile astea, ca atâtea altele asemenea lor, scrise şi gândite nu numai de mine, ci poate de către atâtea alte mii de oameni, nu ar fi văzut niciodată lumina net-ului, ci ar fi fost scrijelite pe pereţii celulelor în care iluştrii noştri conducători, ne-ar fi înghesuit mai ceva ca pe vremea lui Dej.

Urmând această logică, ar fi măcar plauzibil, dacă nu chiar pe de-a întregul credibil, să presupunem că puternicii lumii, văzând direcţia greşită în care se rostogolesc lucrurile din România, să se fi hotărât într-un târziu mânaţi de gându' ăl bun, să se pună la masă şi să înceapă a cumpăni.

Şi probabil, după o asemenea reuniune, după o îndelungă şi sănătoasă gândire, să-şi fi zis că...

Unu.

A cam venit vremea ca românii să-şi facă un pic de curăţenie prin propria ogradă.

Doi.

Românul, îşi are săracul păcatele lui, dar nu e chiar cel mai rău om de pe pământ, să sufere mai tare ca Mântuitorul. Drept urmare, o să îi şi dăm o mână de ajutor la curăţenie.

Şi trei.

Noi avem de recuperat ceva bani de pe acolo (diverse investiţii, credite, etc.), iar dacă lucrurile continuă pe făgaşul ăsta, nu numai că ne-am putea lua adio de ei, dar ne-am confrunta chiar cu riscul de a ne trezi cu o nouă Grecie, sau, şi mai grav, poate cu o adevărată Venezuelă, în însăşi inima Europei.

Judecând (şi) în această manieră, veţi vedea că de fapt, atât interesul vecinilor de la Vest, cât şi, oricât de bizar v-ar suna acest lucru în urechi, al celor de la Răsărit, este acela ca aici lucrurile să fie cât mai normale cu putinţă.

Ca vecin, indiferent de ce parte m-aş situa (aliat, ori pretins inamic), niciodată nu aş avea nevoie la graniţele mele de o ţară săracă şi sălbatică.

Sau ca să fiu un pic mai plastic...

Voi v-aţi dori un vecin de palier cretin, ori unul zdravăn la cap, care să îşi facă nevoile la el în baie şi nu pe uşa voastră?

Vedeţi?

Cam aşa o văd şi eu.

Şi atunci revin, spunându-vă dragi cititori, că ţara noastră nu este tâlhărită din afară, ci aproape exclusiv din interior, de către nişte stupizi lacomi şi reduşi mintal.

(Şi) despre ei vă voi vorbi în continuare.

                                                                              

30.05.2016

Va fi despre...

C.N.I., D.N.A., I.S.C., I.S.U. şi Curtea de Conturi*.

Notă:

* pe data de 10.12.2016, în urma reparcurgerii acestei pagini, am constatat că am făcut o eroare. În fapt, nu este vorba despre Curtea de Conturi, aşa cum greşit am scris iniţial, ci despre Corpul de Control. Cu scuzele de rigoare pentru această scăpare, scuze pe care le datorez fără doar şi poate respectivei instituţii, şi pe care iată, mi le cer aici, fac acum această cuvenită corecţie.

Text modificat pe data de 10.12.2016